Recunosc, cu suferința am o problemă morală
Nu națiunea are o
problemă morală, ci doar unii dintre noi. Iar a avea o problemă morală nu
trebuie neapărat tratat ca o mare nenorocire. Cred, mai degrabă, că e mai rău să
n-ai nici o problemă morală. Să te crezi tu însuți imaculat, ferit de orice
păcate mai vechi sau mai noi, incoruptibil, decît să ai una pe care să ți-o
mărturisești ție însuți întîi, apoi altora. Să o analizezi sincer, chiar dacă
dureros, de care apoi să scapi finalmente vindecîndu-te ca de o boală grea.
Aceasta-i problema: să degajăm din noi acest sentiment apăsător, insuportabil,
ca o fatalitate, că a fi trăit cei mai mulți ani ai vieții noastre în comunism,
pînă în 1989 ei, da, și coabitat, uneori nu neapărat insuportabil (cum
altfel?, biologic au fost doar cei mai frumoși ani ai noștri în pofida
contextului), alteori, în schimb, ca într-un iad pe pămînt - ar fi fost un păcat
de moarte. Unul, să zicem, ca în Biserică, îndreptat direct împotriva Sfîntului
Spirit (Duh).
Îl desfid pe oricine
îmi spune astăzi, și care în decembrie 1989 a avut aproximativ vîrsta mea (41 de
ani) sau e mai mare, că nu și-a intersectat deloc biografia, opera, cariera lui
cu sistemul omniprezent comunist. Sigur, în proporții diferite, cu efecte asupra
lui și a operei lui diferite. In funcție de caracter, șansă, abilități
personale. Cu trei excepții: sinucigașii (inclusiv cei care și-au castrat
vocația, inclusiv literară), deținuții politici (ei sînt însă o variantă, cel
puțin social, a sinucigașilor) și fugiții din țară în neagra străinătate. Eu,
din această perspectivă, recunosc cu suferință, la care nu mă zgîrcesc, că am o
problemă morală. Dar de m-aș fi născut eu, precum noii noștri procurori, ceva
mai tîrziu? Bunăoară la sfîrșitul anilor 80? Mai vorbeam eu astăzi așa? |