Nr. 9 (490) septembrie 2006

Mic tratat despre ape tulburi

(şi o modestă propunere, la sfârşit)

Nu cred că se cuvine să generalizăm pripit criza de colaboraţionism retroactiv la care asistăm, extrapolând imediat în direcţia caracterului de ansamblu al poporului român, care poate fi acuzat de multe, dar nu de absenţa flerului istoric adaptativ, hrănit din ancestrala cutumă a gândurilor negre îndreptate împotriva apetisantei capre a vecinului. Cu atât mai mult, cu cât slăbiciunea şoptitului în penumbră pare a fi o meteahnă genetică a popoarelor latine, mai suple moral decât cele anglo-saxone sau teutone.

Amintiţi-vă, de exemplu, de stupefacţia pe care au trăit-o ocupanţii germani din al doilea război mondial când s-au trezit că delaţiunile francezilor, a căror ţară o cotropiseră, curgeau spre ei potop, riscând să blocheze, prin flux continuu, cancelaria nazistă. La noi, ceva similar – nu ca morfologie, ci sub aspect statictic – s-a întâmplat după acelaşi război, în anii instaurării regimului comunist promoscovit, când numărul membrilor de partid a atins aproape subit, în câteva luni, cifre nici măcar visate de cei câţiva simpatizanţi care constituiseră până atunci o brigadă purpurie destul de firavă, nu prea curajoasă.

Personal, nu încetez să le reamintesc prietenilor mei că am trăit, în 1989, privilegiul unei radicale schimbări de regim, care îţi explică pe viu cum funcţionează istoria, mai bine chiar decât ar face-o orice manual, sau chiar Profesorul Boia. Important, într-o asemenea situaţie, este să dispui de perspectiva interpretativă potrivită, care este una de tip hidrologic, fiindcă valul care trece strânge lax, la suprafaţă, toate gunoaiele, care vor pluti apoi nestigherit peste tot, mai ales pe canalele esenţiale de putere politică şi decizie.

Deloc întâmplător, la schimbarea din decembrie 1989 ocârmuirea ţării a fost preluată de către Ion Iliescu şi Petre Roman, adică de către doi specialişti în ape. Ulterior, ei au fost schimbaţi cu Traian Băsescu, fost comandant de navă pe ape internaţionale destul de nesigure (după cum ni s-a confesat). Gigi Becali, care se profilează la proră, s-a făcut remarcat în mod fatal cu prilejul unor inundaţii, şi în fotbal, unde lucrurile sunt, datorită corupţiei endemice, destul de volatile. Istoria are sarcasmul de a funcţiona foarte precis, prin intermediul unor detalii mici, dar relevante: când înţelegi că logica vaselor comunicante – care aplatizează totul, mai ales vârfurile - este mai puternică la schimbarea unui regim politic decât aceea a selecţiei meritocratice sau a moralităţii, te laşi mai puţin surprins de meandrele mişcărilor freatice ulterioare şi devii – eventual cu o bună doză de melancolie resemnată – mai înţelept.

„Dosariada” de acum e un fenomen social şi politic foarte trist, nu numai prin faptul că ea generează o serie de victime stupefiante (mi s-a făcut realmente rău atunci când am citit mărturia zguduitoare a lui Sorin Antohi), ci în primul rând fiindcă ea se desfăşoară extrem de „româneşte”, după logica haosului controlat şi a generalizărilor fetide. De o bună bucată de vreme, rolul presei de la noi s-a schimbat, funcţia de furnizor de informaţii şi de comentator al fenomenului cotidian fiind surmontată de aceea de a fi devenit o interfaţă locvace şi insidioasă a spaţiului public. Presa noastră, mai nou, capitalizează „scurgeri”. Prin intermediul lor, partidele politice schimbă între ele amabilităţi sau veninuri, parlamentarii îşi trimit invective neadmise prin deontologia internă a Camerei, iar şefii politici lansează iniţiative cu bătaie scurtă sau lungă, pe care ar fi trebuit să le elaboreze prin cabinete. Nu puţine au fost cazurile în care membrii de partid – mai mici sau mai mari – au aflat tot prin intermediul acestor scurgeri că au fost maziliţi sau înălţaţi în grad, de parcă în interiorul canalelor de decizie comunicarea ar fi obstaculată sau nu ar funcţiona de fel.

Putem să explicăm în varii feluri aceste disfuncţionalităţi instituţionale controlate, însă n-ar fi bine să omitem reflexul strict uman care le generează, şi care este cel de laşitate. Alunecoşi şi nesiguri pe calitatea privirii celorlalţi, necum pe propria lor capacitate de a lua o decizie, puţini conducători politici de la noi au curajul de a-şi convoca personal „subalternii”, pentru a le reproşa inerţia, pentru a-i lăuda sau, dimpotrivă, pentru a-i pune pe liber. Motivul este, dincolo de laşitatea în sine, lipsa de autoritate şi de prestigiu, derivată din conştiinţa plutirii vinovate şi precaute în aceeaşi albie. 

Consecinţa este îngrozitor de simplă, fiindcă ea generează o societate fragilă, universal maleabilă, în care toţi stau ca pe nişte plute, gata să se răstoarne: patetic, eventual fatal – dar împreună. Instituţiile noastre postrevoluţionare s-au clădit ca nişte conglomerate de interese meschine sau mari, în care toată lumea cunoaşte impecabil slăbiciunea celuilalt şi ştie cum s-o folosească în scop propriu. Din nou, ca pe vremea Securităţii, trăim într-o societate în care toţi cei care contează au ceva de ascuns, numai că pârghia politică secretă de odinioară a fost înlocuită cu stratageme economice obscure, mocirloase. Să luăm, ca exemplu, un modest inspectorat de autoritate publică, în care gradul inferior ştie foarte bine ce afaceri necurate derulează gradul superior, tot aşa cum şi acesta e perfect conştient de faptul că trebuie s-o lase mai moale cu disciplina şi cu lipsa de concesii, dacă vrea ca mecanismul să funcţioneze uns, fără frecuşuri.

În perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, societatea românească a fost condusă în aşa fel încât să se evite articularea unei autorităţi publice incontestabile, clădite pe prestigiu. Trăim într-o ţară în care totul este stătut, ca-ntr-o baltă, sau maleabil, ca plastilina. Chiar şi un preşedinte foarte lucid şi decomplexat, cum este Traian Băsescu, nu ştie să practice exerciţiul distanţei la care îl îndreptăţeşte calitatea morală a funcţiei: consecinţa e că apare vulnerabil, ca fiind hărţuit din toate părţile, ceea ce-l scoate automat din competiţia superioară a prestigiului. Celelalte instituţii – Justiţia, Poliţia – n-au nici ele credibilitate, apărându-le oamenilor ca fiind destul de fluide, predispuse la complicităţi ascunse. De Parlament nu mai e cazul să vorbim; de ministere sau prefecturi, nici atâta.

Partea interesantă, în tot acest fenomen de tribalizare mocirloasă, este că CNSAS-ul ar fi avut toate şansele să se sustragă eroziunii fetide din jur, funcţionând ca o instanţă morală supraimpusă, neaservită celorlalte instituţii ale statului. Deşi cuvântul poate părea cam tare (eu îl folosesc strict tehnic, adică reductiv...), CNSAS-al a fost conceput ca un soi de transcendenţă, ceea ce poate că a devenit vizibil la noi abia în ultima clipă, atunci când lucrurile păreau să se fi rostuit pe termen lung, stârnind anxietăţi sociale şi politice pe deplin justificate. Germania a trecut şi ea printr-o dilemă similară, declasarea instituţiei fiind împiedicată prin punerea ei sub conducerea unui pastor, om al sacrului, adică al unei valori superioare, pe care nimeni nu o contestă. La noi, dimpotrivă, toate frământările care au însoţit viaţa instituţiei, de la demisii marcante până la desecretizări selective, controlate de dosare, au avut drept scop discreditarea ca atare instituţiei, prezentarea sa ca pe o instanţă tranzacţională, balcanică. (În chiar clipa scrierii acestor rânduri, s-a anunţat că DNA-ul a pus sub control financiar CNSAS-ul, pe motivul decontării abuzive a unor călătorii: un stigmat mai derizoriu cu greu se putea inventa...)

„Dosariada” se explică, în parte, prin logica acestei degradări şi prin consecinţele lucrative pe care ea le generează. Pe de o parte, controlul obscur este evident în deconspirarea selectivă a dosarelor: cineva trage din umbră sforile cu care sunt legate pachetele, desfirând unele legături, îngroşând nodul pe celelalte. Dintr-o instituţie a controlului total, cum ar fi trebuit să funcţioneze, CNSAS-ul a devenit una controlată din umbră: victimă, adică, a chiar mecanismului parşiv pe care este chemat să îl desconspire. Peste această criză de funcţionare se suprapune voinţa unor membri de a răspunde eficient cererii sociale, generând frenetic victime, de care societatea românească are acum nevoie ca de aer, pentru a-şi obiectiva frustrările, obida păstoasă şi criza. Vom deveni, poate, cea mai debusolată ţară care aderă la Uniunea Europeană: mai debusolată chiar decât vecinii noştri de tandem, de la sud de Dunăre, aşa cum a arătat semeţia lor cu prilejul meciului de fotbal de la începutul lui septembrie, în care ei au izbândit pragmatic şi noi ne-am făcut de ruşine, confundând victoria cu o piţurcă.

Prin discreditarea CNSAS-ului s-a încheiat, la noi, un alt capitol al speranţei morale, printre ultimele care ne-au rămas în drumul spăşit către Europa. Este clar că nu ştim, dar că nici nu vrem să întreţinem instituţii sociale de prestigiu, infirmitatea explicându-se, cu precădere, prin incapacitatea de a fi deprins, încă, ştiinţa trăirii într-o ierarhie. În practica noastră socială cutumiară, hrănită dintr-o experienţă istorică impecabil consolidată sub fanarioţi, respectul pentru ceea ce este superior înseamnă, în primul rând, supuşenie şireată, specifică servului aparent umil care pleacă versatil grumazul în faţa autorităţii, fiind însă oricând gata să o lovească pe la spate. Epifania paradoxală a acestei semeţii este carnagiul dement de pe şosele, unde, pentru mulţi, oprirea la semnul „cedează trecerea” semnifică o umilinţă personală greu de îndurat, dacă nu de-a dreptul o înfrângere. Cu atât mai greu de suportat cu cât pe firul liber s-ar putea să treacă – horribile dictu – doar o simplă şi banală Dacie.

E limpede, atât pentru cei din interior, cât şi pentru cei din afara „breslei”, că lumea scriitorilor e destul de nesigură în faţa rafturilor de arhivă care se deschid. Streinu, Doinaş, Paleologu, Antohi este o serie neagră greu de înghiţit, mai ales că e doar începutul. Vor veni şi alte nume, unele neaşteptate, ca nişte incizii dureroase, greu de suportat. Întrebarea, pe care nu încetez să mi-o pun, nu este dacă avem sau nu dreptul să îi judecăm (avem, fiindcă au plecat fruntea şi stiloul în faţa celei mai odioase instituţii naţionale din vremea comunismului), ci dacă avem sau nu dreptul să îi repudiem pentru totdeauna, ceea ce mulţi se vor grăbi, într-un mod pripit,  să facă.

Pluteşte deja în aer – şi pe micile ecrane – un asemenea pericol, sub forma generalizărilor, a nediscutării fiecărui caz în parte. Generaţia de jurnalişti tineri de care dispunem (unii buni, alţii agramaţi sau şcoliţi la cursul scurt al reportajului întocmit la cald, pe „câmpul de luptă”) se va repezi să-i anatemizeze în bloc, fără distincţie, pe toţi colaboraţioniştii, pe simplul motiv că viaţa în ceauşism li se pare a fi fost multora doar o ficţiune întunecată, grotescă, trăită de marionete. Pe această ignoranţă şi mizează, de fapt, cei care „scurg” informaţii confidenţiale spre ziare, dând naştere unor torente mediatice greu de oprit: că o dimensiune umană, foarte tristă, condamnabilă, a trecutului se poate neutraliza prin senzaţionalism ieftin, de paradă.

Datorită surescitării juvenile care domină presa noastră senzaţionalistă, riscăm să trecem din nou, cum am mai făcut-o, peste încă o şansă a societăţii româneşti de a se primeni prin interiorizare. Port-drapelul acestei isterii locvace e, tot din nou, poetul latifundiar Mircea Dinescu, capabil să disperseze prin meridionalism expansiv, pitoresc tot ce e grav, profund şi suferinţă într-o temă. Prin urmare, cu un cinism ludic mai degrabă, decât cu naivitate, aş propune închiderea sediului de la Bucureşti şi mutarea CNSAS-ului în Ardeal. Cu calm, linişte şi extrem de temeinic, aici se vor desface, migălos (dar poate dureros de încet, fiindcă aşa ni-i firea...), toate nodurile...