Nr. 9 (490) septembrie 2006

Galerele

Îşi întinde braţele pe lîngă trup prin aer,

două galere la care a tras de la naştere,

numai transpiraţia îngerilor i-a umezit buzele,

cerul a fost mereu sterp ca un uger din care se auzea şuieratul unui şarpe,

Dumnezeu peticit într-un album cu fotografii

de pe vremea când braţele îşi luau zborul

în chiar somnul în care se îngropau,

în trup i-au urcat rînd pe rînd tot felul de figuri pe care acum

le descarcă în dane doldora de resturi ale unor vremuri

din care nici forcepsurile nu mai scot nimic –

uneori în acelaşi ritm,

pe lîngă gratiile trupului de după care se aud voci

ca într-un bazin de înot,

alteori, stîngul înapoi, pe lîngă coapse,

dreptul înainte, printre îngeri

ca un fulger ostenit pe faţa întunecată,

cerul umflat cu pompa de pe pămînt,

uneori, ambele deodată prin aerul sărat

ca o gură de ocnă,

mişcînd trupul pînă la extremităţi,

de unde să făceau franjuri, ca fuioarele prin furtuna plină de dinţi ascuţiţi,

cînd privea prin fereastră

trupul botezat al lui Iisus,

cînd Dumnezeu se făcea sloi de gheaţă

şi, alunecînd, urca în cer, ca într-o altă casă

în care ne va primi pe rînd –

pînă atunci, trage la galere ca un  osîndit prin apele seci

ca nucile în ghearele babuinilor,

dintr-un pustiu în alt pustiu,

stîngul înainte,

dreptul înapoi,

prin aerul ud doar de transpiraţia îngerilor

pedepsiţi să ducă trupul pînă la capăt.

Gunoiul

Iese în fiecare clipă din oraşul în care intră imediat,

să mai stea o dată la masa de la care a fost alungat ca un cîine,

să mai privească o dată faţa lunguiaţă a celuilalt,

să mai bea cu el din paharul lui,

să simtă votca urcîndu-i în cap

unde de multă vreme nu se mai întîmplă nimic,

nu e bine de loc,

şi iese iarăşi din oraşul în care ar fi putut să se sinucidă în orice

clipă,

dar revine ca ecoul în chiar locul de unde a plecat,

celălalt, cu faţa lunguiaţă, îl plesneşte peste obraz

cade lat pe faţa de masă

de unde este scuturat ca e firimitură de pîine

direct în guşa vrăbiilor,

nu e bine de loc,

din găinaţul lor va ieşi ca din oraşul în care s-a ostenit

să nu stea locului, să plece în fiecare clipă

şi în fiecare clipă să se întoarcă

în acelaşi loc,

votca lui îl aştepta în chiar sîngele celuilalt cu faţa lunguiaţă

ca o lubeniţă tăiată felii

pentru atîta risipă de sine,

cît e de lungă podeaua, întins printre picioarele meselor,

ca un ziar făcut boţ şi aruncat în pubela

din faţa iadului,

nu e bine de loc,

poate acolo unde dorea să se întoarcă după ce pleca de fiecare dată

cînd revenea,

era raiul

şi din iarba subţire trasă în piept,

nările lui erau ale celuilalt cu faţa lunguiaţă, livid şi cu bagajele la uşă,

deja la marginea oraşului

unde din creştet îi ciuguleau ciorile,

din ochi, îngerii căzuţi grămadă într-o groapă acoperită de cer,

fumul abia arătîndu-i ochii

prin care nu se mai regăsea,

nu, nu e bine de loc,

următoarea clipă va fi mai bună decît ultima prin care a ieşit

să nu se mai întoarcă,

dar masa îl aştepta plină de ploi de votcă, femei

care storceau faţa celuilalt, lunguiaţă, întinsă

peste toate feţele de masă peste care stăteau coatele ascuţite ca nişte cuţite

ale celorlalţi, cu feţele lunguieţe, gata să-i albăstrească sîngele

din care abia de putea ieşi pentru ultima oară,

aşa cum a făcut-o cu mulţi ani în urmă

cînd nici el nu ştia de unde a sosit

în oraşul care-l va morsoca într-o ghenă

cu degetele disperate ale cerşetorilor

din care iese

alb ca hîrtia pe care scrie

„nu, nu e bine de loc…”!

Spuza

Uneori nici atîta nu este –

îşi priveşte trupul ca pe un schit

din care ies pustnicii să-şi aprindă ţigările la marginea pădurii,

vrăbii pe vergelele de alun,

şoaptele lui se împart între rugăciunile lor

şi dorinţa lui de-a se năpusti într-un bordel

în care să intre sub pielea femeilor ca o boală pe care o pot

vindeca numai tristeţile

păturite frumos în camera în care şi-a făcut singurătatea praf

aşezat pe pielea albastră a cerului

în care bat toba mînuţe transparente de îngeri,

alteori este totul,

iese din trup şi-şi priveşte trupul ca pe un costum de haine,

ce mîini o să i-l perie,

ce ochi o să-l privească,

nu va mai fi nevoie de rugi şi pustnici puşi să greşească,

deodată se va afla acolo unde nici cu gîndul n-a fost,

umbrele femeilor se vor transforma în femei,

băncile din parc, gările, în palate de lux,

Dumnezeu zugrăvit în credinţa lui făcută pliculeţ închis

într-o parte ascunsă a inimii,

ce rost mai are să se întoarcă în schit,

nici în somn nu se va putea părăsi,

dar deodată se face mic,

fir de praf într-o grămadă de praf,

gând luat de-a valma de mîluri

prin care nu se mai vede peştişorul de aur,

la masa din colţ, stors şi acru ca o lămîie,

în jur doar chiştoace de ţigări strivite de tocurile

femeilor care au coborît din bordeluri

să-i arate că ele există în realitate,

uneori nici realitatea în care respiră nu-i vine

cum vin mănuşile pe mîinile

care-l adună de pe masa care l-a vărsat ca pe un  pahar cu apă

din neatenţie,

alteori este chiar realitatea,

dar nu-i mai foloseşte la nimic…

Colţul

Bănuit că se gudură, este lovit,

mai întîi în privire

şi de acolo îi ies şuvoaie de lumi împletite în funii

pe care le despleteşte încet pînă la capăt,

apoi direct în creştet, ca lumea astfel despletită să învie

şi să-l devoreze,

cerul intră în el ca un fus,

cineva acolo toarce şi nu i se văd mîinile, nici ochii,

numai inima ca un bulgăre aruncat în golul care nu se mai termină,

departe de el gîndul

că mîine va fi alături de cel căruia i-a strigat numele

şi în el s-a auzit surd glasul pe care-l ţine în el

ca pe un leu în cuşcă,

pînă la urmă va şti cine l-a lovit

şi-i va săruta palmele,

va afla că nu el a fost lovit ci convoiul acela de lume

împletită şi rumegată de măgarul lui Oknos,

dar nu se  va putea nici ridica, nici coborî,

bănuit doar că există, va fi ucis,

rotunjit ca o măciulie în vîrful sceptrului

de palma făcută pumn numai atunci cînd

bănuit că se gudură, este lovit.

Numai cînd urcă atît de sigur la cer

mult mai adînc i se pare pămîntul cu care acum se poate juca

aşa cum fac singuri în casele lor copiii

stăpîni ai întregului spaţiu.