Nr. 9 (490) septembrie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XIII. Antisemitism în România socialistă

 Norman Manea: S-a tot încercat, în polemicile literare ale ultimilor ani, să-i fie opus lui E.Lovinescu („xenofilul” cum îl socotesc naţional-socialiştii noştri de conjunctură), G.Călinescu, „divinul” care, cum ştim, a plătit greu tribut demagogiei şi oportunismului.

Nu e nevoie să-ţi vorbesc despre marile calităţi literare ale lui Călinescu sau despre paginile fascinante şi surprinzătoare ale incomparabilei sale Istorii... Mulţi scriitori sînt însă nedreptăţiţi în mod scandalos (sau, poate, doar neînţeleşi), evrei şi neevrei. Oricum, autorul n-avea nici o slăbiciune pentru evrei; structura sa spirituală era mai curînd opacă intensităţii şi neliniştii, menţinîndu-se în idealul clasic. (Comentariile sale despre literatura modernă, în general, sau despre literatura de mari probleme morale, cum este cea rusă, sînt cu totul mediocre...) În plus, Istoria sa a apărut în plină guvernare legionară şi n-avea cum face exces de simpatii proiudaice.

Şi totuşi... Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a fost primită cu atacuri isterice din partea intelectualităţii patriotarde şi naţionaliste.

Pentru că întrebările acestea îmi vin de la un istoric literar şi îmi vin de la Iaşi, aş aminti, dintre multele manifeste anticălinesciene ale anilor '40, o broşură apărută la Iaşi, la tipografia Albina Românească: M.Gr.Constantinescu, Cazul Călinescu. Prefaţă la Istoria literaturii române, adevărat document al epocii, dar şi al unei întregi tradiţii  antisemite  obsesive. Iată titlurile cîtorva capitole: Incursiuni în opera de defăimare şi les-naţiune a d-lui G.Călinescu; Solomon Katz comparat cu Maiorescu, Jidovii preaslăviţi etc. În Cuvîntul înainte,  furiosul autor citează pe larg din Brătescu-Voineşti (Curentul, 26 noiembrie 1941). Merită să cităm şi noi, măcar cîteva fraze: „Personalitatea şi valoarea operei tuturor celor care au îndrăznit să se atingă de sfîntul neam al lui Israel sunt sistematic şi stăruitor minimalizate. Bineînţeles, foarte inteligent fiind, Dl Călinescu se sileşte să-şi ascundă jocul. S-a ferit să aducă laude prea mari sciitorilor evrei, ba chiar a redus la proporţiile meritate pe unii dintre ei. Astfel, cetitorii naivi îl vor socoti drept un critic obiectiv şi nepărtinitor... Dar toată fina dumisale diplomaţie nu poate înşela pe un cetitor avizat, mai ales cînd constată că acelaşi critic, care consacră 128 de rînduri domnilor Aderca, Baltazar, Peltz (Simion Mehedinţi), iar pentru A.C. Cuza abia şapte”..

Citarea acestor nume în opoziţie pare ridicolă astăzi; dar ridicolul încă n-a omorît pe nimeni, în România, cum bine ştim. Venerabilul academician Brătescu-Voineşti, autor de povestioare repede clasicizate, îşi încheie protestul, cu „groază”, cum scrie, deloc academic, „înaintea constatării gradului de autotputernice la care ajunseseră evreii în şara noastră”. Într-adevăr, mai ales în 1941... în timpul guvernării legionare, apoi sub Antonescu, aliatul lui Hitler, evreii ajunseseră la o periculoasă „atotputernice”.

Îmi amintesc eu însumi, de cîtă „putere” dispuneam, deşi n-aveam atunci decît cinci ani, în lagărul în care deja ne instaurasem dominaţia. Autorul broşurii cere scoaterea lui Călinescu din învăţămînt (pentru că „dărîma gloria trecutului”şi făureşte „temple” pentru talentele  de duzină ale prezentului, pentru că desconsideră naţionalismul, pentru că este lipsit de „onoare patriotică şi românească”, pentru că, „spirit critic negativist şi periculosx”, este un „admirator al concepţiei cosmopolito-iudaice”), dar şi izgonorea sa din „Iaşul lui Ştefan cel Mare şi al lui Eminescu”...

Să spicuim, ici-colo, din această penibilă broşură, care nu şi-a pierdut totuşi, din păcate, semnificaţia şi chiar actualitatea.

„Un tip de rabin nebun, cu barba aruncată peste umăr. Aşa îl vede dl. Călinescu pe Haşdeu, la sfîrşitul vieţii... Nimic mai degradant decît să-l compari pe acela care a fost toată viaţa un vajnic antisemit, cu un rabin”; „Literatura română are după spusele d-lui Călinescu trei epoci, din care două sînt discutate şi numai una acceptată de critic. Epoca veche căreia nu-i acordă nici un merit, epoca lui Eminescu pe care numai Eminescu o domină şi epoca actuală în care nota dominantă o poartă evreii”; „Solomon Katz studiat machiavelic este insinuat în protipendala gînditorilor şi a oamenilor de cultură şi ridicat, prin comparaţie, mai presus valorii lui Titu Maiorescu...” „Dacă în locul lui Iorga ar fi fost vreun Sanielevici sau Brauştein care să fie dotat cu atîtea daruri, desigur că dl. Călinescu ar fi găsit cîteva zeci de pagini de elogii în care să fi arătat cîte limbi ştia, cîte opere a scris, ce multilaterală activitate a desfăşurat etc.”; Dl. Călinescu are deosebită predilecţie pentru neamul lui Israel; dar dacă acest cusur al d-sale ar fi numai de oridin particular, dacă d-sa s-ar simţi bine în sinagogă fără să caute a ne dovedi că sinagoga reprezintă superioritate bisericii creştine, atunci puţin ne-ar păsa”; „Judecata logică ne îndeamnă să respingem din rîndurile scriitorilor români pe orice străin neamul românesc, chiar de-ar fi genial şi chiar de-ar scrie numai în limba noastră şi numai pentru noi”; „Evreul, domnule Călinescu, este o fiinţă care numai prin asemănare de chip este la fel cu omul, dar încolo n-are nimic omenesc. Studiat de-a lungul vieţii sale istorice şi după documentele care dau temei acestei istorii, făcînd hronicul lor, el, adică neamul evreesc, este creat prin incest”; Dl.Călinescu este un anormal. Anormal ca român şi anormal ca om. De aceea dl.Călinescu se munceşte să descopere calităţi literare tuturor negustorilor de mărunţişuri...”

Citatele se pot înmulţi oricît. Pînă la ultimul rînd al ultimei pagini în care, bineînţeles, opinia publică (şi autorităţile, fireşte!) sînt somate să închidă „porţile templului culturii acestui neam” şi să elimine „din altar” pe neruşinatul „preot falsificator”.

Au vreo legătură aceste inepţii cu actualitatea? Azi, în 1983, în România s-a instaurat, cum se susţine, definitiva „egalitate, ba chiar se luptă contra naţionalismului, şovinismului, antisemitismului. Desigur, multe din frazele citate n-ar mai putea să apară; dar prea multe dintre ideile de atunci reapar, şi încă insistent, chiar dacă în formulări mai abile, cu o cosmetică de limbaj aşa-zis marxist. Să rîdem, ar trebui... atîta tot. Asemenea repetate caricaturi de serie ale istoriei doar rîsul îl merită. Insul care, în atmosfera de captivitate asumată, are curajul la care aspiră şi virtualii săi tovarăşi de idei, devine repede „sîcîitor”. Tot ce tulbură aparentul armistiţiu între supraveghetori şi supravegheaţi înseamnă pentru admiraţie o excrescenţă ce trebuie reprimată. Pentru masa tăcută, bîrfitoare, elementul perturbator ala apatiei devine, de asemeni, sîcîitor. Evreul tulbură, vrînd nevrînd, ordinea, prin însăşi condiţia sa. În ochiul bolnav şi sticlos al admiraţiei el a fost dintotdeauna un spin sucit, care trebuie eliminat. Iar pentru cei ce aspiră la schimbare, a însemnat un aliat jenant, şi, dacă se poate, de evitat.

Să luăm, de pildă, chiar interviul acela al meu, la care te-ai refeit. El a trezit ecou nu doar printre supraveghetori, ci şi printre supravegheaţi. Uneori, chiar printre cei care nu se ştie limpede ce sînt, dacă nu sînt cumva şi una şi alta (supraveghetorii sînt, la rîndul lor, supravegheaţi... ca să nu mai vorbim că există, totuşi, în ciuda unei ierarhii ferme, şi o mişcare, dinspre unii spre ceilalţi, supravegheaţi care devin supraveghetori şi invers.)

Interviul a avut ecou, fireşte, printre evrei (nu la comunitatea instituţionalizată a evreilor mă refer). A apărut, de altfel, curînd după aceea, o excelentă poezie, în revista Tribuna, semnată de un important poet, Florin Mugur, remarcabilă pentru curajul dar şi calitatea textului, dedicată în vitriol, lui C.V.T.”, cunoscutul simbol al actualei junimi naţionalist-socialiste din România.

Au existat ecouri, desigur, şi printre colegii de scris. Mai ales că ceea ce afirmam nu se referea decît cu totul marginal la chestiunea naţionalismului, ci, în principal, la chestiuni literare. Una dintre primele aprecieri le-am primit din partea unui cunoscut eseist, conducător al unui important cotidian, personalitate culturală de prestigiu. „Admirabil! Atitudine exemplară!”, mi-a spus mai vîrstnicul coleg, un autor stimabil şi un om care, mai ales în ultima vreme, îşi asumase în public intervenţii de certă demnitate. Pentru că fusese şi mai era un activist cultural de rang înalt, cu îndelungată experienţă, l-am întrebat ce consecinţe „administrative” ar putea declanşa textul. „Este un text inatacabil” m-a liniştit, cordial şi nu ştiu cît de convins, interlocutorul.

Nu tot ce este „inatacabil” rămîne, însă, neatacat. Cînd s-a dezlănţuit un adevărat „linşaj” împotriva impertinentului autor al interviului, redactorul şef al cotidianului de largă răspîndire a publicat un elegios articol al unui critic literar despre cartea mea ultimă... dar am pierdut, fireşte, pendulanta rubrică pe care începusem s-o am la acel ziar. După mai multe luni, presa oficială de gang l-a atacat pe însuşi înaltul demnitar cultural.

Atacarea unui personaj din „nomenclator” (chiar dacă aflat în dizgraţie) nu mai este o operaţie oarecare, are nevoie de aprobare de la etajul superior al deciziilor de pedepsire. Iritat peste măsură, autorul atacat a răspuns vehement printr-un text aspru şi demn, în care invoca, printre altele, vechimea de 400 de ani a originii sale româneşti. Mai puţin de un sfert, totuşi, din vechimea de 2050 de ani revendicată oficial pentru poporul român! În acest context, nu avea desigur rost vreo aluzie la „admirabilul” şi „inatacabilul” interviu, care precedase şi, poate, chiar provocase furibunda convocare a corului de injurii. Nici n-ar fi apărut, fireşte.

Un alt caz este al unui prozator ardelean citat de obicei printre romancierii de  „obsesie etică şi de înaltă conştiinţă”. În interviul său în România literară din 14 oct.1982 o frază suna astfel: „ai curajul sau onestitatea să-ţi mărturiseşti public o idee sau să-ţi afirmi o convingere şi, nu o dată, ai „bucuria” să descoperi că nu eşti născut direct din Traian şi Decebal” (pasaj înlocuit de cenzură cu: „nu eşti bun patriot”...) Poate şi asta fi considerată cauza, o „aluzie” la represaliile contra mea?

Mă refer anume la lucruri aparent mici, care, într-o viaţă normală, sînt neglijabile, dar care, la noi, spun mai mult decît declaraţiile de principiu.

După ultima conferinţă a scriitorilor, în conducere au fost aleşi, în general, oameni cu afişate opţiuni democratice şi cu atitudine civilizată. Ca o consecinţă, mi s-au cerut şi mie, acum vreun an de zile, cîteva pagini, pentru Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Nu prea sînt eu un scriitor de almanah popular, aşa că am ezitat pînă m-am decis, în cele din urmă, la nişte însemnări despre o convorbire avută acum mai mulţi ani cu o celebră violoncelistă sovietică care ne vizitase ţara. Destul timp după ce am predat manuscrisul am observat oarecare stînjenire la cei ce se ocupau cu sumarul. L-am întrebat, în cele din urmă pe responsabilul volumului, un cunoscut poet proletcultist al anilor '50 şi un redutabil orator democrat al anilor din urmă, ce anume s-a întîmplat. Mi-a sugerat să nu dau numele întreg al marii soliste, ci s-o menţionez doar prin iniţiale.

Violoncelista, o mare violoncelistă, se numea Natalia Gutman. Textul meu nu a apărut.

Redactînd răspunsul la această întrebare am ajuns, iată, în ultima săptămînă din aprilie. Dacă ar fi să citez exemple culese din chiar ultimele zile, încă ar spune destul despre ce se întîmplă.

O serie de patru articole despre „Arena intelectuală”, semnate recent în România liberă de Eugen Florescu, arată că cele ce se întîmplă la Săptămîna sau Luceafărul sau Suplimentul Scînteii tineretului reprezintă, de fapt, ideologia forurilor conducătoare. Nefiind potrivit a se exprima adevărul chiar în Scînteia, misiunea este dirijată spre alte publicaţii, cu largă răspîndire. De data asta, chiar unui cotidian de mare tiraj ca România liberă.

Autorul analizează situaţia culturii franceze actuale cu aerul că am avea de învăţat măcar din competenţa „elitei” franceze de astăzi. Este vorba de editori, ziarişti, literaţi ai Franţei actuale! De parcă nu tocmai semnatarul articolului ar fi capul regimentului de cenzori şi comisari politici ai culturii noastre atît de ocrotită împotriva „pericolului cosmopolit”

Ciocoismul penibil, de proaspăt parvenit şi fanfaron, se vede şi în dezinvoltura cu care activistul CCPCR dă citatele în franţuzeşte, într-un cotidian socialist destinat...maselor. Un caz, probabil, unic în presa postbelică a Estului. Autorul scrutează nucleul „iudaic” al monopolului cultural occidental şi se referă la dreapta politică franceză prin nume cu precădere evreieşti. Cînd citează cazurile de comunişti trădători, el vorbeşte de „evreul vîndut” (în franţuzeşte, bineînţeles!). Textul oferă o mostră revelatoare a ţopeniei fudule şi perverse întruchipată de un activist superior de partid, în România de azi, acelaşi comisar cultural care redactează, în paralel, textele comunicatelor oficiale PCR, în limba de lemn cînd înfierează, bineînţeles, naţionalismul, şovinismul, rasismul, antisemitismul.

Nimeni nu m-ar putea convinge că o pagină întreagă de ziar, ca aceea apărută chiar de curînd, în 23 aprilie, sub titlul unei dezbateri mai largi (Repere pentru o gîndire dialectică, antidogmatică a literaturii şi artei) semnată Mihai Pelin (şi anume în Suplimentul Scînteii tineretului — publicaţie mai curînd ideologică decît culturală şi cu autorizată misiune politică) ar fi apărut din greşeală. Complotul „antinaţional” (adică, prosovietic) din epoca primului „obsedant” deceniu postbelic este pus de data asta în legătură cu anterioarele încercări „cosmopolite”, dinainte de război, de a impune un „model străin”, antinaţional. Fireşte, complotiştii sînt aceiaşi, în toate perioadele: evreii avangardişti, modernişti, abstracţionişti, care sînt apoi, evreii proletcultişti, stalinişti.

Această pagină nu a trezit nici o altă reacţie publică, în afară de o semnalare, fireşte elogioasă, în Săptămîna. Înfierea dogmatismului proletcultist din primii ani ai noului regim prosovietic manipulează, bineînţeles, în „Suplimentul Scînteii Tineretului”, adevăruri parţiale, ignorînd deliberat politica de atunci a Partidului, poziţia de atunci a actualilor conducători, inclusiv a actualului Preşedinte al ţării, manifestările de atunci ale fruntaşilor culturali ai dictaturii proletariatului.

În Săptămîna de acum două săptămîni, recenzînd un volum oarecare, despre Istoria parlamentarismului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918, cunoscutul C.V.T. nu scapă prilejul ca, vorbind despre situaţia grea a ţărănimii, să se refere la „alcolismul întreţinut cu o sagacitate bestială de către unii mercenari, flagelul cametei practicate de aceiaşi intruşi (s.n.) venali”. N-ar trebui să mire pe nimeni modul în care „comunică” temele, obsesiile şi chiar frazele, din această şi alte reviste cu cele ale unor vechi ziare legionare, dar şi ale unora noi, din exilul românesc care apar în R.F.G., în America şi Canada.

Răspunzînd vînduţilor de la „Europa liberă”, acad. Eugen Barbu s-a gîndit că n-ar fi rău să „demaşte” structura jidovită a poporului factor imperialist de poluare a conştiinţei ascultătorilor din Est. Într-o emisiune radiofonică, E.B. a dezvăluit, în consecinţă, adevăratele nume ale redactorilor, cum figurează ele în dosarele organelor de „specialitate”, Numele „jidoveşti”, adică, ale celor ce se ascund sub pseudonime echivoce. Deşi textul publicat ulterior (în Săptămîna din 15 aprilie 1983) a fost completat de „forurile” de cenzură şi cu pseudonimele grecilor, armenilor, şi chiar ale românilor ce lucrează la duşmănosul microfon yankeu, cumpăna se apleacă, fireşte, în direcţia previzibilă.

Iată şi o altă întîmplare recentă, extrasă din banalul existenţei cotidiene.

Poetul F.M. primeşte acum cîteva zile un telefon de la revista Flacăra unde deţine o rubrică săptămînală. „Trebuie să scoţi cinci rînduri. Cum ştii că eu nu vă pot suferi pe voi jidanii, nu vreau să modific eu textul. Aşa că operează tu”. Poetul trînteşte telefonul. Se sună din nou. Aceeaşi voce, acelaşi redactor.? Poetul trînteşte din nou telefonul. Se sună iar. Altă voce, secretarul de redacţie: „Trebuie să tăiaţi cîteva rînduri”. Poetul relatează ce i s-a întîmplat şi comunică redacţiei că, dat fiind că a fost insultat de la un telefon oficial al unei redacţii, de o persoană care i se adresa cu funcţia sa oficială, îşi încetează colaborarea. Redactorul ia notă, calm, şi închide. Peste cîteva zile, informîndu-l pe redactorul-şef despre păţanie, poetul primeşte asigurările indignate ale lui Adrian Păunescu în legătură cu concedierea iminentă a antisemitului, care nu era de altfel, la prima sa izbucnire „necontrolată”. Poetul M. acceptă însă, ulterior, rugămintea antisemismului I.P. de a interveni, el însuşi, pe lîngă redactorul-şef ca huliganul să nu fie, totuşi, dat afară. Blîndul evreu îşi oferă, creştineşte, şi celălalt obraz: se duce la poetul Păunescu, intervine pentru iertarea păcătosului. Adrian Păunescu dă această memorabilă replică: „Dacă te-ai fi sinucis în clipa aceea, n-ai mai fi putut veni să intervii pentru el. Aşa că eu tot îl dau afară”. Dreptele cuvinte merită reţinute chiar dacă, desigur, păcătosul n-a fost concediat.

Asemenea întîmplări nu mai sînt de mult întîmplătoare. Le întîlnim la tot pasul, în ziare, în relaţiile sociale directe, ca şi în adversitatea, neexprimată direct.

Există şi altfel de întîmplări. În holul de aşteptare de la Uniune m-a întîlnit, în iulie 1982, în plină campanie de presă împotriva mea, fascinantul poet al „necuvintelor”... Ne ştiam de mult fără a fi prieteni, din vremea cînd flacăra risipitoare a harului său se rotea între noi toţi ca o superbă incitare la Poezie. Se produseseră în ultimii ani penibile lunecări ale bardului, contemplasem derutante grimase ale Poetului în Cetate şi între confraţi. Tocmai în vremea cînd se făcea reclamă naţională candidaturii sale la Premiul Nobel, chipul său părea desfigurat de prea multe abdicări, de parcă tocmai aşa ţinea să se înfîţişeze lumii primul scriitor român încununat de înalta distincţie. Explicaţiile pe care adesea mi le dădeau foştii săi prieteni  deloc nu puteau linişti dezolarea cu care urmăream convertirile sale. Oricît m-a răvăşit noua sa mască surpată, nu uitasem, totuşi, tot ce mă legase cîndva de poezia sa juvenil magică, înaltele curcubee ale limbajului său inconfundabil.

M-a văzut, aşadar...în holul Uniunii. A dispărut a reapărut cu o floare înclinîndu-se, glumind, mi-a oferit floarea, m-a tras într-un colţ ferit, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat, mi-a pus mîinile sale mari pe umeri, m-a aşezat pe canapea. „Vreau să te rog un singur lucru” mi-a şoptit. „Vreau să te rog să nu mori. Trebuie cîţiva bărbaţi ţepeni care să reziste, să salveze ţara asta. Eşti mai puternic ca mine, ai vocaţia prozei. Poezia e barbară... Da, da, eşti mai puternic, poezia e barbară. Să rezişti. Te rog să nu mori, asta te rog... Am citit lăturile alea ce se aruncă peste tine. Să nu-ţi pese, să rezişti. Eu nu mai pot...Nu mai pot! Uite, ticăloşii au răspîndit zvonul că soţia mea... ştii, fiinţa aceea minunată... că Dora mi-a fost trimisă de sinagogă. O jidoavcă sub plapumă!... aşa spun. Care se duce să povestească tot la sinagogă.”

Am ridicat uluit privirea spre uriaşul de lîngă mine. Am apucat să mormăi prosteşte: „Bine, dar ştiam că ea nu e... n-are nici o legătură cu... „Mîna mi-a apăsat umărul. „Nu mă interesează taina naşterii ei. Dar nu mai suport! Ieri am ţipat prin tot oraşul că Ştefan cel Mare este prezervativul istoriei române. Da, asta este, bătrîne!. Prezervativul... am s-o repet în gura mare. Prezervativul istoriei române. Da, asta este bătrîne! Prezervativul...am s-o repet în gura mare. Prezervativul istoriei române!” S-a aplecat mai mult, a coborît din nou glasul.

Uită ce ţi-am spus. Nu mai suport... Uită ce ţi-am spus. Dar nu uita ce te-am rugat: să nu mori, bătrîne, asta e important, să rezişti”. M-a sărutat din nou şi s-a furişat de lîngă ciumatul care eram.

Urmele degradate ale harului, ale marii forţe de seducţie pe care le întruchipa cîndva poetul frumos ca un tînăr zeu slav. Chipul schimonosit al fricii artistului, vulneravil în faţa forţei compacte a Puterii. Şi în forma ei cabotină, vibraţia poetului păstra urme de tulburătoare suferinţă.

Pornind de aici, adică de la cei a căror înzestrare îndreptăţea obligaţii morale pe măsură, neconfirmate, din păcate, decît rareori, am putea înţelege, poate, ce se întîmplă în celelate straturi ale intelectualităţii, ale tinerei muncitorimi confuze, atomizate, ale vechii clase ţărăneşti ruinate.

Sînt şi alte întîmplări. La declanşarea campaniei împotriva mea, un reputat critic literar i-a adresat lui Adrian Păunescu, aşa am auzit, o curajoasă scrisoare de protest prin care se solidariza cu mine. Faţă de antisemitism, în plenarele Consiliului Uniunii s-au exprimat repetate proteste, unele scrise, întrunind o majoritate impresionantă. În şedinţa secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti în care s-a discutat cartea mea, denunţată violent de revista Săptămîna, s-au solidarizat cu autorul mulţi colegi prozatori ca şi critici literari: Mircea Iorgulescu, Al.Paleologu, Nicolae Manolescu. Am fost cu deosebire mişcat de cuvintele lui Al. Paleologu care, vorbind despre o carte „absolut remarcabilă, tulburătoare”, a subliniat că „tema morţii” este proiectată inedit, ca o întrerupere a firescului, ca primejdie repetată şi imediată de anulare a fiinţei; morţi succesive, cotidiene, nu obsesia maniacală a morţii! Al.Paleologu a sesizat, de asemeni, în Lipova nu doar contrastul dintre instructorul religios, privit cu umor, şi cel „revoluţionar”, privit cu spaimă şi oroare, dar şi elogiul subversiv al repaosului. „Caracterul divin al repaosului”, ca termen al normalităţii, al frumuseţii şi cordialităţii, în opoziţie cu presiunea muncii obligatorii! Rafinatul meu lector şi admirator a afirmat, în concluzie, că „valoarea exemplară a cărţii este nu doar literară, ci şi libertară şi umană”...

În plină furie antisemită astfel de manifestări răstoarnă tonic perspectiva. Într-o carte apărută în 1982, bătrînul academician Iorgu Iordan, în vîrstă de peste 90 de ani, dă o replică juvenil curajoasă actualilor neolegionari, numindu-i chiar, adesea, sau oferind suficiente indicii pentru ca ei să poată fi identificaţi. Iorgu Iordan face această afirmaţie deosebit de importantă şi pentru înţelegerea realităţii de azi: „la noi fascismul s-a manifestat de la bun început, încă de pe vremea cînd nu se numea aşa, din cauză că nu venise încă Mussolini la conducerea Italiei, prin antisemitism (s.n)”.

Dar antisemitismul trebuie neapărat privit şi dinspre „cealaltă parte”. Oroarea antisemitismului sovietic am înţeles-o cel mai bine, poate, nu din relatările şi tăcerile intelectualilor evrei pe care mi s-a întîmplat să-i întîlnesc sau din sumedenia de fapte mici şi mari pe care le-am observat eu însumi cu uşurinţă, ci printr-o întîmplare oarecum neobişnuită, într-o însorită duminică de decembrie 1982, la Kiev, în redacţia unei publicaţii culturale.

Intrase la un moment dat în încăpere un bărbat scund, viguros, trecut de 50 de ani, cu ochi negri şi vii, cu părul stufos, alb şi mişcări sprintene. A intrat repede în vorbă cu mine. Am aflat că este poet, prozator, dramturg ucrainean, că ştie româneşte şi a tradus cîteva cărţi. Glumeţ, vioi, neastîmpărat, de o caldă ospitalitate volubilă. Voind să-şi facă, parcă, mai pregnantă o glumă a însoţit-o cu cîteva cuvinte în idiş.

Se stabileşte, în astfel de clipă, o inevitabilă complicitate... dacă nu şi culpabilitate.

Interlocutorul meu nu părea însă nici stînjenit, nici ostentativ. În pofida privirii atente cu care mă urmărea frumoasa securistă translatoare ce îmi însoţise toată călătoria, am renunţat la zîmbet şi prudenţa mea şi am spus, în ruseşte: „şi eu ştiu idiş”. Negriciosul a dat din cap, foarte mulţumit, şi a început să vorbească despre frumuseţea acestei limbi. A scos din burtoasa sa servietă plină de cărţi şi hîrţoage o cărticică subţire, învelită într-un caiet, pentru a-mi arăta abecedarul după care s-a apucat, de curînd, să înveţe idiş. Am înţeles că nu este evreu. Aflînd că ne va însoţi prin oraş, am prins curaj să cer translatoarei să vizităm monumentul de la Babii-Iar.

În clipele cînd am rămas doar noi doi lîngă monument, poetul mi-a confirmat ceea ce ştiam. Într-adevăr, în masacrul de la Babii-Iar numărul ruşilor şi ucrainienilor ucişi fusese foarte mic (cîteva zeci, în comparaţie cu peste zecile de mii de evrei). „Este o porcărie faptul că inscripţia vorbeşte de cetăţeni sovietici”, a spus, răspicat, ucraineanul. „Lumea ştie foarte exact cum a fost.

Tinerii care vin, înainte de cununie, să pună flori şi să se fotografieze la monument, deşi sînt ucrainieni şi creştin, ştiu foarte bine pe cine cinsteşte acest monument”. Erau cîteva perechi, într-adevăr, mire şi mireasă, cu tot alaiul de gală, cam prăpădit, ce se fotografiau în faţa monumentului.

În cele cîteva ore cît am hoinărit prin oraş, apoi, cu proaspătul meu amic, am aflat lucruri încă mai surpinzătoare. Însoţitorul meu se apucase să înveţe, ajutat de un scriitor idiş, limba lui Şalom Alehem, nu neapărat din pasiune lingvistică, ci ca reacţie împotriva antisemitismului oficial şi a confuziei populare care îl acceptă. Un gest de frondă pe care îl reafirma, spre stupefacţia generală, oriunde putea. Mi-a povestit despre ferocitatea antisemită de ieri şi de azi, dar şi despre surda opoziţie la mistificare. Fiu de ţăran, fost medic de ţară, păstrînd în felul de a se purta o puternică amprentă de simplitate şi bun simţ popular, volubilul Andrei, iubitor de vin, de oameni şi cărţi, de glume şi femei şi mîncare gustoasă ştia foarte bine pe cine scandalează atitudinea sa.

„Într-o seară, în tramvai — a continuat el să povestească — mi-am deschis din nou cărticica mea cu litere ciudate. O bătrînică de lîngă mine s-a aplecat peste carte, a văzut despre ce e vorba, şi foarte mirată a şoptit: „ir zent a id”? (Sînteţi evreu?) Nu ştiu încă bine idiş dar atîta înţeleg şi eu... I-am răspuns în ucrainiană şi cu voce tare, să audă tot tramvaiul: „Nu, nu sînt evreu. Învăţ această frumoasă limbă pentru că nu-i pot suferi pe antisemiţi!”. Bătrînica, stînjenită, speriată de ceea ce făcusem, s-a retras cîţiva paşi, tăcută, strănsă în ea, fără să mai ridice privirea. Dar cînd a coborît din tramvai, s-a apropiat de geamul la care şedeam, mi-a făcut, de partea cealaltă, cu mîna, şi-a lipit palma de piept şi a spus, clar, să înţeleg: „îţi mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet”. Iar eu mi-am reluat liniştit lecţia de idiş. Caut să învăţ în fiecare zi măcar douăzeci de cuvinte”.

A adaăugat: „Vreau neapărat să-l traduc pe Şalom Alehem. Cei ce l-au tradus pînă acum ştiau idiş, dar nu şi ucrainiana literară. Îl iubesc pe Şalom Alehem pentru că în tot ce a scris nu este nici o urmă de ură. Doar zîmbet şi iubire. Vreau să-i fac o traducere cum merită.” Evreii plecaţi din România au continuat, se pare, să întreţie un sentiment de nostalgie şi fidelitate, Nici n-au încercat să emigreze în masă din România decît după 1944 (nici nemţii, de altfel) deşi au trecut prin destule perioade grele. Ei s-au întors adesea în ţară, ca turişti, pentru a-şi revedea locurile şi amicii. Asta spune, desigur, şi altceva despre ţară şi oameni...

Nu orice reacţie de respingere este neapărat antisemită. Există o diferenţă de sensibilitate şi de viziune care face, adesea, să nu fim, pur şi simplu, pe placul celorlalţi. Nu oricine refuză, să zicem, spiritualitatea indiană este, neapărat, un duşman al indienilor. În cazul evreilor, o lungă şi tristă istorie de persecuţii a ascuţit, însă, teribil, şi cu temei, sensibilitatea. Zodia seninătăţii imperturbabile ne este încă, prea adesea, inaccesibilă. Am rămas supuşi unei insidioase presiuni zilnice, la care nu ştiu cine şi-ar păstra cumpătul.

Există în mesajul iudaic, în sensibilitatea artistică evreiască, o vibraţie care rămîne, probabil străină spiritelor senine, echilibrate. Opacitatea faţă de acest univers al intensităţii nu este, uneori, decît o incompatibilitate firească, pasivă, care n-are nici o legătură cu antisemitismul.

În pofida marii noastre nevoi de simpatie, de afecţiune, în pofida tensionatei „aşteptări” de-atîtea ori înşelată, trebuie să credem că nu neapărat „simpatia”, ci obiectivitatea va aduce pe cel drept lîngă cei nedreptăţiţi.

Îl citez cu vădită aprobare pe Eminescu, deloc un simpatizant al evreilor: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust  nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea  că-i naţional, ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional”.

Asta este valabil şi pentru români şi pentru maghiari, ruşi, polonezi, nemţi şi pentru evrei. Respectat cu stricteţe, un astfel de principiu de bun simţ ar fi împiedicat, poate, izbucnirile antisemite ale lui Eminescu, poet al românilor, dar şi antisemitismul lui Karl Marx, sanctitatea comunistă.

Nu cred că oamenii se nasc antisemiţi, că pruncii, în leagăn, sînt comunişti sau budişti sau antisemiţi.

Nu sînt foarte convins că evreii sînt uşor de iubit. Ne-am format şi deformat în condiţii diferite de ale celorlalţi. Nu iubire ar fi să solicităm, ci obiectivitate: egalitate, dreptate, bun simţ, inteligenţă emulaţie. Ne-am cîştigat, cred, în zbuciumata noastră istorie, şi dreptul la defecte. Şi la defecte, nu doar la calităţi.

Poate, nu sîntem uşor de iubit. Am fost asociaţi în iconografia antisemită cu deţinuţii de drept comun sau cu cei politici, cu arieraţii, bolnavii, homosexualii etc. Drumul spre ură şi crimă nu noi îl deschidem, nu noi îl provocăm. Merităm, dacă nu iubire, măcar înţelegere, solidaritate.

Duşmanii noştri nu sînt toţi tembeli, nici doar limitaţi sau manipulaţi. Oricît ar fi patologica lor obsesie subiect de comedie, ce reprezintă şi o plicticoasă, dar şi primejdioasă presiune a mediocrităţii care ne mediocrizează, nu o dată, şi pe noi.

Recent în vizită în România liderul Partidului Muncii din Israel a făcut o declaraţie, reprodusă de ziarul Cultului Mozaic, care ar  suna astfel: „Ii sîntem adînc recunoscători Preşedintelui Ceauşescu ca israelieni, ca evrei şi ca socialişti” Pînă şi „ca socialişti”? Oficialul sionist a ţinut să-şi motiveze plecăciunea: „ca israelieni pentru că luptă pentru pacea în Orientul Apropiat, ca evrei, pentru tot ce a făcut şi face pentru evreii români, ca socialişti, pentru socialismul pe care îl construieşte în România”. O formă mai puţin explicită a elogiului ar fi fost probabil, mai adecvată. Dar politica e politică.

Zilele trecute s-a întors de la Varşovia de la comemorarea Răscoalei Ghetorului Eminenţa Sa şef Rabinul României (bănuiam eu că va fi prezent acolo!...) După întîlnirea avută cu generalul Jaruzelski, a spus că acesta i s-a părut un „extraordinar umanist”. Să ne amintim ce fac şi ce spun Arhiepiscopul României, Monseniorul Catolic? Să admitem că este vorba de „politicieni ca atîţia alţii”?

Şef Rabinul actual al României, în această calitate, de politician reuşit utile tranzacţii, Autoritarismul, pragmatismul obedient nu anulează compromisurile profitabile. Politica nu este morală, trebuie judecată, se pare, după alte criteii. Numai că eu sînt scriitor, nu politician (nici comentator politic).

Un caz recent. O doctoriţă evreică din oraşul meu natal, pe care o cunosc din copilărie. Crescută „aristocratic”, a primit o educaţie care i-a conservat inocenţa, lipsa de simţ practic. Este la a doua căsnicie ratată. De data asta, soţul pare un personaj dickensian, aproape neverosimil: zgîrcit, rău, timid, violent, prost. O terorizează. Buget, bătăi, ameninţări. Ciudate defecte, „neevreieşti” (rareori un soţ evreu îşi bate nevasta). La procesul de divorţ de luna trecută, ţeapănul inginer evreu a făcut, în instanţă, această declaraţie: „Acest proces nu este un proces de divorţ, ci un proces politic. Soţia mea vrea să divorţeze pentru că vrea să plece în Israel. Eu nu părăsesc România! Acesta este adevăratul motiv al divorţului. Voi prezenta instanţei scrisori, ziarele pe care ea le-a adus de acolo, din călătorie, cu sublinierile ce le-a făcut, să vă convingeţi că este un proces politic”. Se poate spune: „porcul, ipocritul, jidanul”. Se poate spune, mai exact: „un ticălos, cu atîţia alţii”.

Sîntem condamnaţi să plătim totul mai scump ca alţii? Să cerem mai mult de la noi înşine şi de la alţii? Să cerem atît de mult de la noi înşine, ca să nu mai aşteptăm nimic de la alţii? Cine ştie, poate nici n-ar fi un dezavantaj, pînă la urmă.

Între preot şi poet, între ideologie şi creaţie... o cumpănă solitară. Nu-mi plac încolonările. Aş repeta cu Joyce: „N-am să slujesc ceva în care nu mai cred — fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea — şi am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cît de liber şi de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc: tăcerea, exilul şi viclenia”. Joyce scrisese, într-o compoziţie şcolară, la 15 ani: „Human reason should be casta, pacifica et desursum”. Raţiunea umană ar fi să fie curată, pacifică şi din înalt luminată...

Lepold Bloom, celebrul personaj din Ulysses, întruchipează criza de final de epocă a culturii europene. În capitolul 12, Ciclopii, Bloom apare între obişnuiţii cîrciumei, palavragii vulgari şi xenofobi. La sarcastica provocare: „Care-i naţiunea dumitale, dacă îmi dai voie să te întreb?”, el răspunde, fără iritare: „Irlanda, eu aici m-am născut. În Irland. Cînd comesenii irlandezi nu-şi mai pot zăgăzui exaltarea antibritanică, Bloom intervine însă violent şi ferm: „Şi eu aparţin unei rase care-i urîtă şi persecutată. Chiar în momentul acesta. Chiar în clipa asta”. Autorul adaugă: „ce mai, aproape că-şi ardea degetul cu mucul ăla de ţigară”. Bloom continua să vocifereze: „Jefuită. Înşelată. Insultată. Persecutată”. Iar cînd repetă „chiar în clipa asta” îşi ridică pumnul în sus. Îl şi coboară, repede, ştiind că monologhează zadarnic. „Dar n-are nici un rost, zice. Forţă ură, istoria, toate chestiile astea. Asta nu-i viaţă pentru oameni. Insulta, ura asta. Şi toată lumea ştie că viaţa, viaţa adevărată  e exact contrariu”.

Ce altceva o fi viaţa, s-ar putea întreba nu doar interlocutorul de atunci al lui Bloom, ci şi abrutizatul cetăţean turmentat, de azi. „Iubirea, zice Bloom. Vreau să spun, contrariul urii”.

În cele doar cîteva pagini ce succed incidentului, autorul inventariază şi sintetizează întregul repertoriu de fixaţii şi invective antisemite, a cărui firească apoteoză este voioasă încercare de lapidare.

Ficţiune, „din înalt luminată”. „Desursum”. Bloom reapare, dintr-o dată, într-un cer inaccesibil, departe de mizera conjunctură terestră. „El, ben Bloom Elijah”, veşnic nemulţumitul de sine, pronind  „în unghi de patruzeci şi cinci de grade peste stabilimentul lui Donohoe în strada Little Green, precum piatra dintr-o praştie,” Înălţat în zarea altor tensiuni, ales pentru o altă altitudine a suferinţei.

Nu putem ignora, desigur, umilitoarele vecinătăţi ostile. Dar îndreptăţirea se situează în cerul altei interogaţii... fundamentală, ca iremediabila noastră nelinişte.