Nr. 9 (490) septembrie 2006

"Am căzut cu adevărat din Paradis"

Alin Mureşan:  Aţi scris şi coordonat nu mai puţin de 10 cărţi în ultimii trei ani. Nu aţi obosit?

Ruxandra Cesereanu: Evident că am obosit şi am ajuns chiar la o formă de saţietate, drept care vreau să mă concentrez de acum înainte mai degrabă pe cărţile personale decât pe cele coordonate, pentru că gloria scriitorului este întotdeauna individuală şi nu neapărat colectivă. Nu înseamnă însă că nu am învăţat destule din aceste cărţi pe care le-am coordonat, iar cele care mi-au făcut cea mai mare plăcere au fost volumele în care am lucrat cu studenţii mei1, pentru că, desigur, pot să spun că i-am format sau le-am stilizat textele, dar şi eu am avut destule de învăţat. Am găsit la ei o anumită naturaleţe şi spontaneitate care la mine începuse să se dilueze. Mi-au insuflat viaţă, mi-au revigorat gustul pentru pamflet (pentru că de pamflet este vorba), care se mai împuţinase.

A.M.: De ce poeta şi prozatoarea Ruxandra Cesereanu a ales drept temă de doctorat un subiect atât de dur ca închisorile comuniste din România?

R.C.: Motivaţia mea era foarte clară, de ordin etic, moral şi literar. Cea de ordin moral era legată de faptul că bunicul meu patern, fost preot greco-catolic, a fost deţinut politic; ştiam, prin urmare, de existenţa Gulagului românesc. Nu ştiusem, însă, pe vremea comunismului, de două lucruri pe care le-am recuperat istoric în 1990: nu ştiusem nimic despre fenomenul Piteşti şi nici despre rezistenţa anticomunistă din munţii României. Acestea au fost două lucruri care se băteau cap în cap: primul m-a făcut să-mi fie ruşine de faptul că sunt româncă şi că în România s-a putut petrece aşa ceva, iar al doilea m-a făcut mândră de faptul că sunt româncă, întrucât acei nu mai mult de 400 de partizani anticomunişti au avut curajul şi nebunia necesare ca să lupte pentru toţi cei care nu luptau în marele ţarc de sârmă ghimpată care era România. Apoi, motivaţia de ordin literar de care am pomenit: până în 1989 se publicau cărţi în care mai găseai ”şopârle”: aluzii, sugestii legate de Gulagul românesc, de represiune. Dar ele erau, repet, doar aluzii, parabole, simboluri, metafore. Or, din 1990, când a început să apară masiv memorialistica de detenţie şi chiar mici eseuri legate de oroare şi represiune, dintr-o dată s-a născut o nouă literatură, un fel de paraliteratură, între literatură şi istorie (mai apropiată totuşi de prima), în care aveai pentru prima dată accesul la versiuni ale adevărului. Le numesc aşa pentru că memoria distorsionează, iar amintirile nu sunt întotdeauna fidele. Această avalanşă de paraliteratură despre detenţie mi-a oferit un document de viaţă autentic, care nu mai purta pecetea parabolei, metaforei, simbolului, care nu mai avea ascunzişuri, ci spunea exact cum se petrecuseră lucrurile pe vremea comunismului.

A.M.: Pare puţin paradoxal că o poetă care lucrează tocmai cu simboluri şi metafore este atrasă deodată de veridicitatea din scrierile acestor cărţi.

R.C.: Coincidentia opossitorum. Tocmai pentru că poeta şi prozatoarea apelează la simboluri şi metafore, trebuie să existe în ea, în mine, şi o latură mult mai legată de realitate, nu-i aşa? Eu nu văd poetul ca fiind un om cu capul în nori. Una este creaţia lui (oricât de metaforică şi simbolică ar putea fi) şi alta cunoaşterea lui legată de cotidian şi de realitate.

A.M.:  Ce v-a împins spre studiul traumatizant al torturilor din secolul XX?

R.C.: Există şi aici o poveste. După ce am terminat doctoratul privitor la universul concentraţionar românesc, am fost cumva obsedată de ţara mea şi mi-am pus întrebarea: oare România, prin fenomenul Piteşti şi prin toate atrocităţile care s-au petrecut în Gulagul românesc, a fost ţara cea mai îngrozitoare din Europa sau din lume la nivelul acestui capitol? Şi m-am gândit să verific (istoric, la nivel de mentalitate, politologic) ce se petrecea în lume la ceasul respectiv: între anii 1949-19522.După care mi-am dat seama că studiul meu este cumva restrictiv şi că nu pot să trec cu vederea, de pildă, ororile petrecute în lagărele naziste sau, şi mai înainte, masacrul armenilor, aşa încât am hotărât să mă axez pe prima jumătate de secol XX. După care şi această perioadă mi s-a părut îndeajuns de restrictivă, pentru că nu ajungeam să monitorizez anumite regimuri abuzive şi atroce, precum cel al lui Pol Pot din Cambodgia, care a reuşit să-şi suprime o treime din populaţie! Atunci mi-am dat seama că de fapt trebuie să mă axez pe o panoramă asupra secolului XX cu ororile sale, indiferent de ideologia care a animat aceste orori.

A.M.: Eraţi conştientă în ce vă băgaţi?

R.C.: Am avut o formă de inconştienţă, aşa văd lucrurile acum: credeam că voi fi în această cercetare o persoană rece şi extrem de obiectivă şi până la urmă s-a dovedit că m-am implicat emoţional în ceea ce citeam, drept care, la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai pot să procesez emoţional respectiva cercetare în care citeam doar despre orori şi lucruri abominabile. Am făcut o pauză de vreo săptămână sau zece zile în care n-am ştiut dacă voi fi în stare să duc la capăt proiectul. Dacă mintea mea putea să controleze lucrurile, corpul meu se revolta împotriva a ceea ce făceam (împotriva lecturii acelor cărţi despre lucruri oribile în care un om schingiuia atroce un alt om): îmi creştea temperatura sau aveam reacţii de repulsie, de vomă, la cumplitele scene de tortură pe care le consultam în cărţile din bibliografie. Corpul meu a somatizat şocul emoţional şi astfel am fost nevoită să găsesc o formă prin care eu însămi să mă defulez şi să exorcizez răul pe care îl ingurgitam din cărţile pe care le citeam. Iar soluţia a fost că, în paralel cu cercetarea, am început să scriu la un microroman ludic despre New York (un soi de rescriere psotmodernă a celebrei cărţi Alisa în Ţara Minunilor de Lewis Carroll), pe care l-am inserat ulterior în romanul Tricephalos, publicat în 2002.

A.M.: În ce fel v-a marcat ori v-a schimbat ca om această experienţă?

R.C.: Am mai declarat-o şi cu alte prilejuri: am ingurgitat, citind, orori incredibile, inclusiv scene cu femei schingiuite într-un mod cu totul ieşit din comun. Prin această cercetare pot să spun că am căzut cu adevărat din Paradis şi mi-am pierdut inocenţa. E foarte greu să-ţi regăseşti inocenţa conştiinţei sau inocenţa emoţională. Ceea ce am făcut eu a fost munca unui bărbat care trebuia să fie şi psiholog, şi terapeut, şi analist al mentalităţilor.

A.M.: Vi se pare injust că sunteţi receptată mai degrabă că cercetătoare a trecutului comunist decât ca şi scriitoare? Nu v-aţi asumat acest risc atunci când aţi abordat în lucrările dumneavoastră aceste teme, care se adresează unui public mult mai larg decât poemele?

R.C.: Aş zice că există o anumită injusteţe şi nedelicateţe, întrucât cei care mă percep doar într-un fel sau într-altul implicit mă schizofrenizează. De ce să fiu fragmentată şi împărţită pe bucăţi? Eu sunt şi poeta, şi prozatoarea, şi analista mentalităţilor care a scris aceste cărţi despre violenţele politice, lingvistice, sociale. Mai degrabă mi s-ar părea normal să fiu analizată cu toate faţetele mele, pentru că toate sunt eu. Nu înţeleg să mă dezic de una sau de alta, dar mă deranjează când este mereu scoasă în faţă, ca un fel de mantilă roşie la coridă, latura aceasta excesivă şi extremă de analist al mentalităţilor violente. Nu există în mine doar femeia care trebuie să-şi impună o anumită duritate ca să studieze ororile pe care le-am studiat eu, ci există şi prozatoarea care scrie despre căutarea feminităţii şi despre mitul androginului şi despre cum doar dragostea mai poate mântui; sau poeta care imaginează universuri angoasante, dar şi exorcizatoare. Ea este una şi aceeaşi persoană. De ce să fiu schizofrenizată, ruptă-n trei, de cei care mă percep doar printr-o latură sau alta? Nu mi se pare corect.

A.M.: Din câte ştiu, sunteţi singurul cadru didactic universitar care predă cursuri despre crimele comunismului din România. Cum vă explicaţi refuzul acesta al memoriei şi lipsa respectului pentru victime?

R.C.: Sunt doar singurul cadru universitar care are chiar un curs intitulat astfel, pentru că mai există oameni care predau despre represiunea în timpul comunismului. Chiar în Cluj, de pildă, este profesorul Doru Radosav care în cadrul Institutului de Istorie Orală, la masterat, susţine un curs despre istoria recentă şi strategiile acesteia. Câţiva dintre doctoranzii profesorului Radosav şi-au ales pentru teza lor teme legate de represiune. Apoi, din câte ştiu eu, Smaranda Vultur, de la Timişoara, are un curs axat pe studiul deportărilor din România. Cursul meu este singurul care are încă din titlu tema expusă. Evident că este puţin. Societatea civilă a avut o reacţie foarte bună, aceea de a solicita existenţa unei radiografii detaliate despre perioada comunistă în manualele de istorie. Buba aici este: de ce manualele de istorie nu prezintă mai detaliat mai ales represiunea comunistă? Şi comunismul, cu numele şi etapele sale, dar mai ales represiunea. Dacă o astfel de sinteză ar exista, poate că n-ar mai fi nevoie de cursuri ca al meu. Cursul meu era unul de popularizare şi de analiză propriu-zisă a unor cărţi de memorialistică.

A.M.: Lărgind puţin cadrul discuţiei noastre, ce vă place şi ce vă displace în mediul cultural românesc?

R.C.: Îmi place faptul că mediul cultural românesc s-a transformat într-o agora reală, în care există cât de cât dialog. Sigur, e un dialog care uneori riscă să se transforme într-un monolog, polemicile nu sunt întotdeauna cordiale, adesea sunt acre, amare, aţoase, dezagreabile şi dizgraţioase, dar în general cred că se merge spre ideea de agoră, de deschidere culturală. Ce-mi displace la societatea culturală de astăzi? Găştile, interesele de grup, oportunismul, minciuna, laşitatea. Există, uneori, şi o formă de laşitate a intelectualilor. Cel mai mult însă asta îmi displace, ideea de gaşcă, interesele de grup.

A.M.: Funcţionează suficient de bine mecanismele de promovare ale unui produs cultural?

R.C.: Parţial. De pildă, Mircea Cărtărescu este un produs cultural (să mă ierte că îl numesc astfel, dar vorbim în termeni de marketing) care este bine promovat şi destul de bine accesat de şi accesibil publicului românesc în general. Cărtărescu poate fi considerat un brand românesc, singurul la nivel literar, oricâte invidii şi gelozii ar putea stârni afirmaţia mea.

A.M.: Întrebarea mea era mai degrabă generală: are un produs cultural bun şanse să fie promovat pe măsura valorii sale?

R.C.: Nu, în sensul acesta, nu. Întrucât nu de valoare depinde promovarea, ci din nou, de interese de grup şi de interese financiare. La urma urmei editurile urmăresc cât se poate de limpede interese financiare, pentru că altfel nu sunt rentabile.

A.M.:  De ce credeţi că piaţa culturală a început cu mare greutate să accepte scriitorii români?

R.C.: Nu cred că a existat un refuz al pieţei culturale pentru şi faţă de scriitorii români. Ci o oarecare dezorientare generală. După căderea comunismului, unii scriitori nu au mai ştiu ce şi cum să scrie. Până s-au reprofilat, adaptându-se la cerinţele pieţii (noi teme, alt stil) a trebuit să treacă ceva timp.

A.M.: A existat o blazare, o derută din partea scriitorilor înşişi?

R.C.: Da, mai degrabă. La noi a funcţionat foarte puternic mimetismul faţă de culturile celelalte. Importul. Voga, moda. Or, până când ne vom departaja, până când nu vom ieşi de sub umbrela aceasta a modei, omul de cultură român rămâne cumva marginalizat ori chiar se auto-marginalizează. Totuşi, nu cred că mai putem vorbi de o marginalizare a culturii române. Mie mi se pare că actualmente aceasta este efervescentă.

A.M.: Nu în momentul de faţă, sunt de acord, dar până în urmă cu câţiva ani, cu greu vedeai apariţii editoriale româneşti.

R.C.: Eu zic că de prin anul 2000 putem vorbi chiar de o fervoare la nivelul culturii române. Din păcate nu avem şi limba necesară care să ne facă traductibili şi care să ne răspândească în lume.

A.M.: Aţi fost, până în această vară, conferenţiar la Facultatea de Jurnalism din Cluj, iar în prezent predaţi la Facultatea de Litere. Cât de mult vă ajută (sau vă încurcă) experienţa didactică în scris? Aveţi, de pildă, un feedback direct de la studenţii dumneavoastră?

R.C.: Experienţa didactică este una, şi cea a scrisului este alta. Studenţii diferă, există, de pildă, o distincţie clară între studenţii de la jurnalism şi cei de la litere. Studenţii jurnalişti nu au neapărat o cultură foarte bine stratificată, dar au o vivacitate şi o spontaneitate extraordinare. Curiozitatea lor e cea care m-a încurajat întotdeauna să mă manifest ca la o cursă de formula 1. Acesta e ritmul lor, au o spontaneitate chiar insolentă uneori şi agresivă, dar în sens bun. Profesorul trebuie să fie un pilot de formula 1, performant, care să obţină măcar locul trei, ca să se poată impună în faţa lor. În timp ce la litere, studenţii au o cultură bine stratificată, chiar erudită în anumite cazuri, dar manifestă un soi de autism: nu există neapărat comuniunea cu profesorul, nu există comunicare nici măcar între ei, nu au curiozităţi. Sunt culţi, analizele lor sunt profunde, dar feedbackul este mai puţin evident şi consistent. În ce mă priveşte, trebuie să recunosc că, dacă nu aş fi predat la jurnalism, nu aş fi scris niciodată cartea despre imaginarul violent, cea despre decembrie 1989, n-ar fi existat cărţile de reportaje sociale scrise împreună cu studenţii mei despre România3 deci, iată, sunt şase cărţi care n-ar fi existat!

A.M.: Există o concurenţă intelectuală pozitivă la nivel universitar? Simţiţi o emulaţie creatoare sau mai degrabă invidii personale în corpul profesoral?

R.C.: Există şi de una, şi de alta, ca peste tot. N-aş putea contabiliza, n-aş putea să dau un procent sau altul, dar există amândouă, le-am simţit pe pielea mea pe ambele. Am fost, ca universitar (şi probabil voi mai fi), şi invidiată, şi admirată.

A.M.: Cum vedeţi studenţii de astăzi? Mai citesc, mai scriu, sunt activi?

R.C.: Cei la care am avut eu până acum acces - dar aş preciza că la jurnalism, multe din cursurile mele erau opţionale, prin urmare cei care optau pentru ele erau interesaţi măcar în principiu, din start – au fost studenţi buni. N-aş putea spune că au fost foarte buni, excepţionali, dar au fost studenţi buni, competitivi. Repet, poate că nu erau neapărat citiţi, dar erau foarte bine înfipţi în ceea ce înseamnă realitate şi analiză a cotidianului. Pe cei de la litere pot să îi cataloghez ca alcătuind o categorie de intelectuali subţiri, destul de rafinaţi, dar rămâne de văzut ce vor face după ce vor termina facultatea, pentru că riscul blazării este foarte mare.

A.M.: Ştiu că aţi avut prilejul să staţi de vorbă în vara aceasta cu scriitorul Ernesto Sábato, după ce anul trecut aţi fost la Moscova într-un pelerinaj după firul acţiunii romanului „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov. Se poate spune că apropierea aceasta fizică şi palpabilă este o formă de a vă manifesta admiraţia faţă de cei doi scriitori?

R.C.: Evident, mai ales că Bulgakov este unul din maeştrii mei în proză. Călătoria din 2005 la Moscova pe urmele personajelor, spaţiilor şi acţiunii romanului „Master i Margarita” a fost o formă de omagiu şi de împărtăşanie cu Mihail Afanasievici. A fost o mare bucurie, secondată de mult spirit ludic. În ceea ce îl priveşte pe Ernesto Sábato, acesta nu este neapărat maestrul meu, deşi este un foarte mare scriitor nu doar argentinian, şi am avut multe de învăţat de la el mai ales în ceea ce priveşte tehnica naraţiunii coşmaresc-ritualice. Sigur că apropierea de el, faptul că am avut accesul la un autor aflat la senectute, care nu mai purta o mască de travesti pentru mass-media, a fost o şansă extraordinară de a atinge în carne şi oase un foarte mare scriitor. Sábato nu mai prea vorbeşte, este într-un fel de stare de muţenie asumată; dar am avut şansa să fiu ascultată de el şi să îl văd, ceea ce este foarte mare lucru. A fost un cadou special pentru mine ca scriitoare, ceva ce nu va fi uitat niciodată.

Note

 1. Fărâme, cioburi, aşchii dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (2004), Made in Romania. Subculturi urbane la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI (2005) şi România înghesuită. Ipostaze ale ghetoizării în comunism şi postcomunism (2006), semnate Ruxandra Cesereanu & Co.

2. Anii care au marcat începutul şi sfârşitul acţiunii de reeducare prin tortură în închisorile comuniste, cunoscută sub numele de “fenomenul Piteşti”, după cartea omonimă a lui Virgil Ierunca.

3. Este vorba despre Imaginarul violent al românilor (2003), Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii (2004), şi mai sus-menţionatele volume colective semnate Ruxandra Cesereanu & Co.

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj la 17 august 1963. A urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 1985. În timpul studenţiei a fost redactor la revista „Echinox”, iar din 1991 este redactor la „Steaua”. Teza sa de doctorat, susţinută în 1997, a avut ca subiect „Infernul concentraţionar reflectat în conştiinţa românească”. A predat timp de patru ani la catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării; în prezent, este conferenţiar la catedra de Literatura Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Poetă, prozatoare, eseistă şi cercetătoare, a beneficiat de numeroase burse şi granturi în domeniul universului concentraţionar. Este director de program la Centrul de Cercetare a Imaginarului „Phantasma”.

Bibliografie:

Călătorie prin oglinzi (microroman, Dacia, Cluj, 1989)

Zona vie (poeme, Dacia, Cluj, 1993; volum tradus în limba engleză şi apărut în SUA sub titlul Lunacies, Meeting Eyes Bindery, New York, 2004)

Grădina deliciilor (poeme, Echinox, Cluj, 1993)

Cădere deasupra oraşului (poeme, Transpres, Sibiu, 1994)

Purgatoriile (proză scurtă, Albatros, Bucureşti, 1997)

Oceanul Schizoidian (poeme, Marineasa, Timişoara, 1998; volum tradus în limba engleză şi apărut în SUA sub titlul Schizoid Ocean, Sigmund Freud Publishing House, Binghampton, 1997)

Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (eseu, Fundaţia Culturală Română, Bucuresti, 1998)

Femeia-cruciat (antologie, poeme, Paralela 45, Cluj-Bucureşti, 1999)

Deliruri şi delire. O antologie a poeziei onirice româneşti (Paralela 45, Cluj-Bucureşti, 2000)

Panopticum. Tortura politică în secolul XX (eseu, Institutul European, Iaşi, 2001)

Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (poeme, Dacia, Cluj, 2002)

Tricephalos (roman, Dacia, Cluj, 2002)

Imaginarul violent al romanilor (eseu, Humanitas, 2003)

Kore-Persefona (poeme, Vinea, 2004)

Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii (eseu, Polirom, 2004)

Gulagul in conştiinţa românească (eseu, ediţia a doua, Polirom, 2005)

Nebulon (proză, Polirom, 2005)

Oceanul Schizoidian (poeme, ediţia a doua, Vinea, 2006)

A publicat împreună cu studenţii săi de la Jurnalism patru volume experimentale conţinând reportaje sociale şi analize de mentalitate; volumele semnate Ruxandra Cesereanu & Co sunt intitulate Fărâme, cioburi, aşchii dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (2004), Made in Romania. Subculturi urbane la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI (2005) şi România înghesuită. Ipostaze ale ghetoizării în comunism şi postcomunism (2006). A coordonat volumul Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006.

Interviu realizat de Alin Mureşan