Nr. 9 (490) septembrie 2006

Revista FAMILIA continuă proiectul Galeria cu poeme alese început cu o bogată secvenţă în Nr. 3/2006. Dorind să vă avem printre participanţi, Vă invităm să ne trimiteţi unul dintre poemele Dv. preferate aparţinând unui poet român (altul decât Dv. înşivă), indiferent din ce perioadă a istoriei poeziei noastre. Un poem la care, măcar mental ori/şi afectiv, reveniţi perio­dic, pe care v-ar plăcea să-l împărtăşiţi cu alţi iubitori de poezie, poeţi ei înşişi ori doar pasionaţi cititori/ascultători. Trimiteţi-ne, aşadar, poemul Dv. pre­ferat (la această oră, în acest timp, anotimp, an, în aceşti ani)  – transcris în Word – şi o frază de Dv. inventată (hai, două-trei, maximum) prin care să su­ge­raţi de ce  aţi ales poemul ales.

Vă mulţumesc, Ioan Moldovan

Tudor ARGHEZI

Belşug

El, singuratic, duce către cer

Brazda pornită-n ţară, de la vatră.

Când îi priveşti, împiedicaţi în fier,

Par, el de bronz şi vitele-i de piatră.

Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,

Nici o sămânţă n-are să se piardă.

Săcurea plugului când s-a întors

Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.

Ager, oţelul rupe de la fund

Pământul greu, muncit cu duşmănie

Şi cu nădejde, până ce, rotund,

Luna-şi aşază ciobul pe moşie.

Din plopul negru, răzimat în aer,

Noaptea, pe şesuri, se desface lină,

La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,

Urzit cu fire de lumină.

E o tăcere de-nceput de leat.

Tu nu-ţi întorci privirile-napoi.

Căci Dumnezeu, păşind apropiat,

Îi vezi lăsată umbra printre boi.

Ioan Milea: Printre poemele pe care le port în minte, unde răsare din când în când ca o amintire din şcoala elementară a poeziei, este şi binecunoscutul Belşug al lui Tudor Arghezi. Îl aleg acum nu numai pentru frumuseţea sacrală a imaginilor sale, ci şi pentru că este o pildă a ceea ce se întâmplă când poezia, lăsându-l în urmă pe cel ce o scrie, ajunge întreagă la cel ce o citeşte: o pildă de desăvârşire.

Două stepe

O stepă jos, o stepă neagră sus.

Se-apropie-mpreună şi sugrumă

Calul de lut şi câinele de humă

Şi omul lor, din umbra de apus.

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară,

Gheme de drumuri zac în heleşteu.

Hambarul n-a lăsat nimic afară.

Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,

Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.

Că oboseala pribegiei ne-a ajuns

Şi n-avem loc să stăm şi noi odată.

Unde ne ducem? Cine ne primeşte?

În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământeşte,

Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

Virgil Diaconu: Am ales un poem din creaţia lui Arghezi, pentru că el este aproape singurul poet din care poţi selecta 50 de poeme de excepţie. Două stepe mi se pare a fi poemul exemplar al înstrăinării. Lirismul şi forţa metaforică îl plasează printre capodoperele poeziei moderne de pretutindeni.

*^**

George BACOVIA

Vae soli...

Te voi aştepta într-o zi, sau într-o noapte oarecare

Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare.

Voi trece iar pe lângă ape, şi-n unda lor voi apărea,

Voi sta pe lângă vreo ruină, va plânge iar o cucuvea;

Pe urmă nu va mai fi timp... voi fi uitatul muncitor,

Va fi şi pentru mine lumea un fenomen întâmplător...

Despre iubire, câteodată, poate într-o carte voi găsi,

Poate-n oglindă vreo albină compătimind se va lovi –

Plângând în zori cu faţa în soare mă voi simţi fără de rost,

Mă voi gândi la toată jalea poeţilor care au fost...

Un corb va trece peste casă şi iarna mă va îngheţa,

Oraşul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cânta,

Sau toamna goală va dansa cu plete de grâu şi de vin

Astfel că nu vor putea să ne-ntreacă acei care vin...

Bogdan Ghiu: Ironie amară înapoi şi-nainte, teleologic înaintînd către „eu”, plimbare prin zădărnicia istoriei poeziei (a istoriei, a poeziei) cum figuris. Caragiale urmat de Eminescu deja istoricizaţi, fără rost, intraţi în absurd, umbre mecanice, spectre prozodice. Subiectul inutil: subiectivitatea, chiar şi lirică, e o biată povară ridicolă, stupidă albină narcisică care se vede pe sine gonind avid către sine, şi buf. Apoi, ca racul, şi mai în urmă, pînă la „poezia ruinurilor”: totul va fi fost din capul locului ruină. Ruină care apoi înaintează brusc, mătură tot, cum şi merităm. Sîntem după Bacovia. Jalea poeţilor care vor fi (fost).

*^**

Lucian BLAGA

Risipei se dedă florarul

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,

din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,

risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene

alcătuieşte-n aur fin.

Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,

şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.

Şi nu ştim ce păreri de rău

ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri –

latente-n pulberi aurii

păduri ce ar putea să fie

şi niciodată nu vor fi.

Alex. Ştefănescu: Poezie făcută din cuvinte cuminţi, la locul lor, dar capabile să răscolească profunzimi misterioase ale sufletului nostru. Dincolo de sfiala poetului, se simte forţa sa. „Tâmplă fierbinte lângă tâmplă” reprezintă cea mai expresivă reprezentare a tandreţii din poezia românească. Poemul te face să te gândeşti la o mână de bărbat puternic care mângâie delicat obrazul feminin al sensibilităţii cititorului.

Noapte la mare

Valul mai bate, acelaşi.

Raza e trează în turn.

Cald e nisipul pe plaje,

numai puţin dacă scurm.

Noaptea-i târzie, de august.

Orele-horele tac.

Cugetul, cumpăna, steaua

grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche.

Patima cere răspuns.

Ah, mineralul în toate

geme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine

caută sare şi var.

Foamea în mare răspunde,

creşte cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.

Sunt doar metalul în febră,

magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!

Rogu-te, nu osândi!

Vine cândva şi odihna,

ce ispăşire va fi!

Vine cândva şi odihna

ce ispăşire va fi

anilor, aprigei sete,

febrei de noapte şi zi.

Aura Christi: Dragă Ioan Moldovan, mă grăbesc să-ţi expediez poemul solicitat. E un poem-munte. Un poem-capodoperă evidentă. Îl recit în gând ori de câte ori cerul mi se prăbuşeşte pe umeri; îl recit şi atunci când pământul mi se arată a fi o planetă străină. Evident că sunt patetică; oho, mă recunosc. Nichita, Breban, Matei (Călinescu), Cezar (Baltag) iubeau acest poem, îl ştiau pe de rost, îl recitau nu rareori, având cultul acestui text major scris, e limpede, de Blaga. Se intitulează Noapte la mare.

O sugestie: e de dorit să-l citeşti silabisindu-l. Rar. Apăsat. Aşa cum se citesc poemele mari.

Somnul

Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă.

Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,

gornicul nu mai vorbeşte.

Buhe sure s-aşază ca urne pe brazi.

În întunericul fără de martori

se liniştesc păsări, sânge, ţară

şi aventuri în cari mereu recazi.

Dăinuie un suflet în adieri,

fără azi,

fără ieri.

Cu zvonuri surde prin arbori

se ridică veacuri fierbinţi.

În somn sângele meu ca un val

se trage din mine

înapoi în părinţi.

Kocsis Francisko: În fiecare zi aş alege altceva, dominat de o stare, de un gând, care se vor risipi sub presiunea cu care îşi fac loc altele, între care singura diferenţă e numai de amplitudine. Lirismul are capacitatea de a accelera atât de mult ritmul consumului de sine încât prăbuşirea în ancestral şi ascensiunea spre zona inefabilului, în care nu poţi vedea, dar SIMŢI CU ATÂT MAI ACUT, se produc simultan. Important rămâne ca între aceste două extreme să nu te „şteargă din răvaşul ontic“ vreun vector al destinului. Astăzi este Blaga, pentru că m-a sunat mama şi mi-a spus că „ne-a gândit“.

*^**

Ruslan CARŢA

good bye lenin

motto: „cu fiecare nouă clipă mă adânceam

tot mai adânc în trecut „

(Victor PELEVIN)

baba nuşa umblă abătută prin supermarket

s-a apropiat de vânzătoarea de la mâncare gătită
(“stomacul meu urss-ist vrea borş de sfeclă roşie”)

a trecut prin raionul cu băuturi la promoţie
(“stomacul meu vrea să piseze halbe de kvas ”)

s-a uitat în congelatoarele ticsite full cu peşte
(“stomacul meu
prins între 2 plăci de gheaţă vrea pilimeni cu carne”) –

o nouă zi în care baba nuşa abandonează

căruciorul în supermarket

şi-un angajat culegându-l îl va împinge

încet dar sigur în fundul primitor al altor cărucioare

nimic mai puţin pentru baba nuşa

decât să ridice neocolitele trepte ale primăriei

şi să agaţe din nou steagul ue –

o coroniţă de steluţe să-i scânteieze pe creştet

o seceră argintie să-i trecă de-a lungul stomacului.

metalopoemul soldatului

„Când pasărea moare,

în ea plânge glontele obosit,

care atât de mult îşi dorea

să zboare, ca o pasăre”

(Ivan JDANOV)

în primăvara asta cât unchiul meu lipseşte,

răsfoiesc primele reviste porno.

el este soldat, se întoarce odată nu ştiu când,

cu nu ştiu câte haine militare pentru vecini,

şi nu ştiu câte reviste, pe care le

ascunde în dulap printre cămăşi.

aşa cum mă rugam de moartea babei liuba,

să pot cotrobăi în pod şi prin dulapuri,

tot aşa îmi doresc să lipsească

cât mai mult de acasă unchiul ghena.

**

când ieşim la poartă, şi mai ales în zilele când

vacile se pierd în iarba imaşului,

ca nişte pete negre de ulei,

organizăm primele expoziţii

de fotografie xxx din istoria satului.

suntem fascinaţi de dragostea ce trece

printre picioare iar apoi prin stomac,

sunt cutremurat de cuvintele celorlalţi:

„priveşte, scoica gurii se deschide –  

sperma străluceşte ca mărgăritarul”.

– „aceasta seamănă cu baba olea”.

are la fel sânii lăsaţi şi multă, multă celulită.

baba olea de două ori era să cadă în comă alcoolică

şi săptămânal aleargă goală în jurul casei,

cu părul despletit, smântânit peste tot.

*^**

mi-am amintit de tiraspol, de unchiul meu,

de prizonierii legaţi de copaci, de femeile acelea

dansând goale în timp ce aruncă pietricica

în găleata prinsă de testicolele lor.

şi iarăşi cadre, zâmbete, ţipete:

„soldaţii acum nu mai au între picioare

decât iarbă şi viermi, iarbă şi viermi”

în memoria celor căzuţi la datorie,

care n-au reuşit să cunoască o femeie,

am ars fotografiile, cărţile de joc – totul. şi am plâns.

am plâns că poate veni un nou tiraspol

şi nu m-ar aştepta decât aceeaşi moarte

cu poza unei femei străine în buzunar.

am urlat, pentru că ştiam:

„cutia craniană se desface – 

glontele străluceşte ca mărgăritarul”.

Dumitru Crudu: Vă trimit aceste doua poeme ale tânărului poet basarabean Ruslan Carţa. Le recomand pentru că sunt foarte bune şi pentru că Ruslan Carţa este unul dintre puţinii tineri poeţi care şi-a găsit şi o temă nouă: tema basarabeană, pe care îşi structurează poemele. Să-ţi găseşti o temă a ta nu e puţin lucru, iar să-ţi pliezi discursul pe un fundal istoric e chiar ceva ieşit din comun. Ruslan Carţa, cred, ar putea face o nouă revoluţie în contextul poeziei douămiiste...cu această tematică basarabeană.

*^**

Aura CHRISTI

Cineva din noapte

Cineva mult mai mare şi mult mai puternic,

venit din noapte, se apropie pe vârful picioarelor.

Te atinge. Nu simţi decât o boare,

o stranie lumină adâncă sub pleoape.

Apoi – cu infinită precauţie – te înghite,

târziu de tot redându-te prevăzător lumii

mai copil decât ai fost,

decât ai putea fi

vreodată.

Te prelingi din somn ca dintr-un vers:

cu respiraţia tăiată.

Nu înţelegi pe unde ai pribegit

şi când te-ai întors în carcasa trupului

devenit brusc uşor; un trup ca de băiat, ca de fată.

Nu pricepi dacă vei pleca

ca într-un fel de noapte cosmică

şi altă dată.

………………………………

Dimineaţa se ridică din tine

cu precizia unui extatic inchizitor

căzut pe gânduri. Totul e pur, înalt şi fierbinte!

Tot ce atingi, se întrupează din carnea lui „nu se poate”.

Totul reîncepe – secundă de secundă –

să fie, ca pentru ultima dată. Parcă.

Da. Sub ochii tăi, totul, totul

e îmbrâncit – oho – în fiinţă: aici,

în ţara numită perplexitate,

într-o tăcere de moarte prevestind

un destin nou, ce te absoarbe

împotriva voinţei tale. Aproape.

Reînveţi lucrurile. Le numeşti aidoma

unui copil: apă, fântână, iarbă, cărare,

scară, cal, floare, cer… şi încă,

şi încă o dată: apă, fântână…

Singur în pământul firii eşti.

Totul dinafară te readuce la tine şi te ajută.

De pretutindeni – semne de binecuvântare.

Pe o altă orbită: greu e teascul destinului

şi cerul de fier – tot mai greu!!

Miroase a prăpăd, a roze târzii.

Drumul e lung.

Aerul tare,

şi seara subţire, Domine,

şi atât de înaltă!!

Zeii dau buzna afară din templele nopţii

adânci, suferinde: în tine, departe.

Te aduni din pulberea spaimei de moarte.

O, tăcere rarefiată! O, lucruri de nenumit,

de neatins, de nevăzut,

ferecându-te în miezul lor încins!!

Fiu al acestora ai fost dintotdeauna.

Deci, te supui. Asculţi. Te închini.

Cânţi nopţile. Cânţi suferinţa lor şi a ta.

Apoi, despărţirea. Şi neînţelegerea.

Înstrăinarea. Singurătatea. Pâinea.

Vinul. Ochii. Apa. Marea amiază.

Între timp, lei sloboziţi din privirile tale

dansează şi luptă.

Dansează şi luptă

câte trei, câte şapte

dansează.

Aura Christi: Dragă Ioan Moldovan, îţi expediez pentru frumoasa antologie a revistei Familia un poem care îmi aparţine. E scris acum mai bine de un an şi constituie, cel puţin pentru mine, semnul unei perplexităţi destinale, în fond, de neexprimat. (Mă întreb însă: poezia oare nu tratează lucruri de neexprimat, încăpăţânându-se să le facă inteligibile şi fiind perfect conştientă de faptul că nu va reuşi?) Când îţi scriu aceste rânduri, realizez cât de străin îmi este poemul; l-am recitit de câteva ori, pentru a încerca să-l înţeleg. E frumos, mi-am zis. Atunci l-am mai recitit încă o dată, recunosc, cu o plăcere sălbatică; e un poem scris de un străin. Mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu, cea de acum.

*^**

Claudian COSOI

Prima oară

În miezul de piatră adînc

grav ciripeşte o rîndunică

nu încerca să o vezi

sau mai mult

să-i opreşti zborul de piatră

pe masă se desface

prin explozie o brînduşă

nu încerca să o vezi

sau mai mult

să-i opreşti deschiderea oarbă.

Ştefan Jurcă: Recitesc, uneori mi-l amintesc în întregime, poemul lui Claudian Cosoi Prima oară pe care l-a scris în prima formă în atelierul lui Mihai Olos.Vasile Sav,l atinist la fel cu tatăl poetului Cosoi vroia să-i desfiinţeze poemul şi se întreba: cum poate o rîndunică să ciripească grav?

*^**

Aron COTRUŞ

Pătru Opincă

Io,

Pătru Opincă,

ţăran fără ţarină,

plugar fără plug,

ciurdar fără-o vită,

îmi duc viaţa necăjită

fără strîmbătăţi şi vicleşug

şi bruşul de mucedă pită

mi-l plătesc cu sînge din belşug…

O vorbă a mea-i ca o mie…

Am slujit cu cinste şi-omenie

satului

şi împăratului…

de sărac ce-s, toţi cîinii mă latră

şi noaptea, cînd pe uliţi trec domol,

nu mă aşteaptă pe nici un podmol

fete mari cu ţîţe ca de piatră…

sapa mea muşcă, rupe adînc,

dar nu-mi aduce nici doar cît mînc…

la secere

nime nu se ia cu mine la-ntrecere…

coasă ca a mea în toată ţara nu e…

sprintenă trece prin ierburi ca de cuie…

rînza mi-e goală, blidul la fel,

dar grîul creşte drept ca de-oţel,

să se-mbuibe din el

groful putred, ciocoiul mişel.

Io,

Pătru Opincă

ce-ntre-atîtea moşii n-am doar o şirincă,

înfrunt strîmbele legi şi năpasta

şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte,

sudui vîrtos, mocăneşte,

şi scuip pe toată rînduiala asta…!

Octavian Doclin: Oare de ce, şi eu şi Ţara Aceasta, trebuie să ne întoarcem necontenit – şi… „la această oră, în acest timp, anotimp, an, în aceşti ani”! –  tocmai la POEMUL acesta?

*^**

Leonid DIMOV

Schiorul

                         lui Puiu

Ce greu e să scoţi vorbele cuvenite

Din grădini, din localităţi, din cărţi zugrăvite

Cu toboşari zîmbitori pe coperţi,

Din zmeuriş. Te rog să mă ierţi

Că nu pot aduce mai iute

Copilăriile coborînd cu paraşute

Din cerul absolut

Zvîrlind către fiece azimut

Minuscule raze geroase.

Era iarnă, îţi aminteşti, se-nnorase

Ba chiar începuse să ningă spre seară,

Cerul coborîse jos. Afară

Cu-nlăuntru făceau una.

Fulgi mari, gălbui, umezi. Ne era totuna

Căci de la mare înălţime,

De dincolo de grohotişuri şi cime

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoşător

Zborul lui parcă reglementar

Prin spaţiul fără hotar

Al fulgilor coborînd fără-ncetare.

Ne culcaserăm pe burtă în ninsoare

De spaimă şi de milă mare…

De pe ce pîrtie sosise,

Din ce depărtări, din ce vise

Cu concursuri hibernale

Se rătăcise prin ninsorile vesperale

De peste mica noastră localitate,

Lîngă munţii lipsiţi de vizibilitate

Către care se-ndrepta vertiginos

Prin mediul gălbui şi floconos

Schiorul acela şters din program

Nu ştiam.

Priveam doar cu luare-aminte

Cum dispare cuminte

Dincolo de colţii montani părînd că muşcă,

Uşor aplecat, cu mîinile la vipuşcă,

Şi plîngeam şi ne cuibăream de jale

În zăpada umedă cu striuri tangenţiale.

Apoi ne-am ridicat

În tăcere, ne-am scuturat

Şi am intrat în casă.

Întunecoasă,

Noaptea ne-a cuprins în mreje.

Am stat aşa, treji,

Pînă ce au dat zorii.

Ne-am pus mantilele, botforii,

Am spart o farfurie de bun noroc

Şi am luat-o din loc

Către munţii din depărtare,

Înveseliţi, acum, şi scînteind în soare.

Gîndeam că, poate, la hanul de după creastă,

Vom da de schiorul scăpat din năpastă

Şi-l vom îmbrăţişa şi vom bea împreună

Un amestec de vin şi ţuică de prună,

Aşa cum obişnuiam altădată

În cartierul fabricii de ciocolată,

Căci, nici o îndoială nu putea să fie:

Era prietenul nostru din copilărie

Plecat de mult într-o călătorie

Cînd încetase să ne iubească

De urît, ne spunea, şi de disperare sufletească.

Într-adevăr, în casa noastră se făcuse linişte mare,

Se auzeau doar ulubii urluind în depărtare

Şi, urmînd traiectorii curbe,

Ţipătul trenurilor de dincolo de urbe.

Or, lui, prietenului nostru cel bun,

Pierdut în rătăcire şi surghiun,

Îi plăceau plinele de clinchete ospeţe

Din asfinţituri şi pînă-n dimineţe,

Marile conversaţii nocturne,

Nu zîmbetele taciturne

Cu care-l înconjurasem în ultima vreme

Cuprinşi de stenahorii şi dileme…

Ţine pasul. Nu mă sili să te caut.

Respiră în ritm. Calcă precaut.

Nu privi înapoi. Fereşte-te de ameţeală.

Iată măgura finală

Cu iezerul ascuns.

Cum îţi bate inima! Am ajuns.

Adună în saci întregul tărhat,

Dă-mi pironul bidentat.

Trece funia pe sub belciuge.

Înşurubează resortul, că fuge.

Îndoaie-ţi piciorul drept,

Agaţă-te cu cîrligul de piept,

Stai un pic nemişcată,

Ne vom aşterne hamacul îndată

Aici sub această stîncă suspendată.

Aşa. Acum e bine.

Vino mai lîngă mine.

Coboară-ţi pleoapele, oftează adînc,

Mîine, dacă trecem de Parîng,

Vom zări livada aceea părăsită

Cu prunele lovite de-o mană sucită

Şi, chiar la dreapta, micul local

Vopsit în albastru virginal

La care-am poposit tustrei de-atîtea ori

În vacanţe şi sărbători…

În definitiv ce înseamnă o prietenie?

Gînduri, nopţi, zîmbete, veselie,

Decupaje, verborizări, scene

Cu Lysis şi Menexene,

Cineva prea temător care pierde

De cum se face tăcere.

Dormi acum! Poate, pe-ncercate,

Vei înnoda visul de realitate.

Trezeşte-te. Priveşte. Afară

S-a făcut primăvară.

Prinde-te cu grijă de inele,

Fereşte-te să nu-ţi intre prin piele

Ţurţurii încă nescuturaţi.

Parcă am fi nişte acrobaţi.

Nu rîde! Uşurel. Aşa,

Prinde-te de mîna mea,

Sus!

Parcă n-ar fi peisajul presupus

A se întinde dincolo de creste.

Parcă n-am mai văzut aceste

Lanţuri de dorne paralele

Numai grohotişuri, prăpăstii, vîlcele,

Coştile păzite de pini seculari,

Brîne cu pereţii perpendiculari.

O! el a trebuit să se lase

Uşurel, peste viroage fioroase,

În ninsoare de fulgi ucigaşi

Că nu puteai vedea la doi paşi.

Şi totuşi, după al şaptelea deal,

Am dat de ceva ce părea să fi fost un local

Ruinat de anotimpuri, de lupte

Şi, înfipte în el, două schiuri rupte.

Era vară candidă şi fărîmicioasă

Cînd ne-am întors acasă

Cuprinşi de deznădejdi prăfuite.

Au urmat nopţi cu năluci şi meteorite,

A venit apoi toamna şi-a trecut,

Toate păreau ca la început

Cînd, într-o dimineaţă, parcă dinadins

Ca să te sperii, ţi-am şoptit: a nins.

Ai tresărit. Am ieşit afară.

Am rămas în pragul uşii pînă spre seară

Cînd, odată cu o lumină gălbuie,

A-nceput să ningă iar. Nu e

Ninsoarea noastră obişnuită, mi-ai spus.

Într-adevăr nu era. De sus

De dincoace de munţi

Se vălătuceau roiuri de fulgi conjuncţi

Închipuind o repetată anagramă.

Creştea în inimile noastre o teamă

Cînd am văzut cum, de la mare înălţime,

De dincolo de grohotişuri şi cime,

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoşător

Zborul lui parcă reglementar,

Ne-am zis că nu-i adevărat, dar în zadar:

I-am recunoscut umerii, zîmbetul, ţeasta,

Era el de data asta.

Priveşte! Ne-a făcut semn. Priveşte!

O, cum mai viscoleşte!

Ion Bogdan Lefter: Nu mai ştiu exact cînd, în studenţia mea sau poate cînd tocmai absolveam, deci pe la sfîrşitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai secolului trecut, Dimov a publicat în revistele literare ale vremii (mai ales în Viaţa Românească, parcă; avea să le adune în volumul Veşnica reîntoarcere, apărut în 1982 spre 1983) un şir de texte lungi, ca-n vremurile bune ale celor 7 poeme şi ale Cărţii de vise. Purtau în titlu cîte un singur substantiv: Mosorul, Liftul, Automobilul şi aşa mai departe. Erau narative, iuţi, caleidoscopice, fastuoase, aşa cum doar imaginaţia lui Dimov le putea plăsmui. Şi triste, şi misterioase, impregnate de o melancolie sfîşietoare. M-a tulburat şi mi-a plăcut cel mai mult Schiorul, pe care l-am tot recitit o vreme, cu aceeaşi emoţie ca-ntîia oară. Apoi cartea a rămas pe raft cam vreo două decenii, circa şi-mprejur. Dar pe Schior nu l-am uitat. L-am regăsit acum, plutind tot misterios prin ninsoare, fantasmă a prietenului de altădată, a trecutului, a morţii, a marilor taine, care se tot reîntorc…

*^**

Ştefan Aug. DOINAŞ

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,

cânta dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum sta în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creştete luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

Dan Dănilă: Vă mulţumesc pentru invitaţie. Am ales o poezie a lui Doinaş, nu doar pentru că e una dintre cele mai frumoase balade care s-a scris în limba română, ci pentru că am convingerea că mi se potriveşte.

Sunt sibian şi am scris şi eu balade romantice, asemenea cerchiştilor, iar acum e o toamnă în care vârsta mea rimează ciudat cu atmosfera poemului….

*^**

DOSOFTEI

Stihuri la luminatul herb a Ţărâi Moldovei

Sămnează puterea ţârâi nesmintită.

Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă,

Coarnele-n păşune la pământ îş pleacă.

De pre chip să vede buorul ce-i place,

C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.

C-atunci toată vita poate de să-ngraşe,

Fără zăhăială, într-a ţărâi paşe.

Dară une date are şi ea toane,

De-ş calcă vrăjmaşii şi-i vântură-n coarne.

Pentr-aceea-ş poartă cunună de aur

Într-a sale coarne, în cele de taur.

Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă,

Soarele şi Luna, şi Venus, podoabă.

Din ce să-nsămnează ţara că rodeşte

În tot feli de hrană, de le prisoseşte.

Şi pre vremi de pace oamenii zburdează

Într-agonisită, că pot de-ş lucrează.

Vinul şi cu grâul, şi cu de tot viptul,

Cu cirezi şi turme, copără pământul.

Dară miere dulce! Cine poate spune

Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!

Cine poate scrie toate de-amănuntul,

Că ştiută este ţara-n tot pământul!

Şi-mbogăţăsc lesne, fără de zăbavă,

Creştinii Moldovei, dând Domnului slavă.

Christian Tănăsescu: Recit adesea poemul acesta deschizător de Liturghier prietenilor, mie însumi, colegilor din Margento, de cele mai multe ori cu infinit nesaţ, uneori tocmai atunci când s-ar (m-aş) aştepta să intonez vreun poem de-al meu englezesc, sau vreo minunăţie de-a lui Simic, Ashbery, Karen Volkman, Brian Teare sau Ilya Kaminsky. Tot aşa Chaucer, de pildă, merge de minune contrapunctat la câte-o secvenţă de-a mea în româneşte sau la vreo bijuterie din Eminescu, Naum, Stănescu, Dimov, O. Nimigean sau Constantin Acosmei. O fi din pricină că Venus are ritmuri întretăiate dar echipotente, eufonii obscure dar zemoase, imagerie heraldică şi paradiziacă, alchimie a comuniunii întru letopiseţi, tot guvernând din circumferinţa hoarbei?

*^**

Mihai EMINESCU

Se bate miezul nopţii

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn între-olaltă vieaţă şi cu moarte;

Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă.

The Midnight is Tolled...

The midnight is tolled in the bronze bell from spire,

And sleep, toll-bridge of life, won’t take my poor tolls.

Spirit would carry me the same known paths along,

The living soul to be the bell-board of death toll;

But my balance of soul would no longer be hired;

Between, motionless, stands the balance tongue.

Ioan Radu Văcărescu: Greu de ales… Die hard, greu de ucis, atâtea şi atâtea superbe poeme care ar putea fi tipărite în acest cadru. Oricum, pe primul loc ar fi tot Eminescu, cel mai mare poet al nostru, dar şi poet naţional (eu cred încă în acest lucru, care le cade atât de greu unora sau altora, de aici sau de aiurea, ca şi în faptul că publicistica sa – „opera politică” – este extraordinară, cei care vorbesc despre „deviaţii” sau „derapaje” fiind ori stalinişti sadea ori neavând habar de istoria şi cultura noastră). Aş fi putut alege oricare dintre poemele „Luceafărul”, „Oda (în metru antic)”, „Melancolie”, „La steaua”, „Glossa”,  sau din „Scrisori”, din sonete sau fragmente din marile poeme neterminate. Aş fi putut alege, dincoace de Eminescu, poeme de Macedonki („Noaptea de mai” e o poemă uluitoare), Coşbuc („Cântecul redutei” e o capodoperă) sau Goga (un mare poet, cu un „sunet” numai al lui, din păcate judecat azi mai mult extraestetic). Desigur, ar fi apoi Bacovia (nu neapărat „Plumb”), Arghezi (în primul rând „De-a v-aţi ascuns…”, „Între două nopţi”, „Niciodată toamna…” sau dintre „Flori…”), Blaga (multe poeme, însă majoritatea începând cu „Nebănuitele trepte”, cum ar fi „Paradis în destrămare”, „Balada fiului pierdut”, „Zi de septembrie”, „Glas de seară”, „Glas în paradis”, Nu crede tu vântului”, „Cântec în noapte”, „Cântecul focului”, „Încă o dată”, „Bocca del Rio”, „Strofe de-a lungul anilor”, „Vara Sfântului Mihai”, „Zodia cumpenei (în metru safic)”, „Cântecul spicelor”, „A fost cândva pământul străveziu”, „Izvorul” şi alte asemenea bijuterii lirice), Ion Barbu (prefer „balcanicele”), Vinea (a se citi şi reciti „Dintr-o vară”, un poem excelent şi care pare scris azi), Voiculescu, Phillippide, Pillat… Oricând aş putea alege un poem din Tonegaru, Radu Stanca („Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”), Doinaş sau Emil Botta, ca şi din Nichita, Dimov şi M. Ivănescu. Din poezia mai nouă am preferat întotdeauna latura sa „nordică”, neoexpresionistă aşa-zicând, încluzând şi aripa moldavă, nu doar cea ardeleană, dar şi pe un nordic strămutat în sud, ca Ioan Es. Pop.

De ce am ales, totuşi, „Se bate miezul nopţii”? În primul rând, e vorba de un poem decupat de Eminescu din ce-ar fi fost să fie marele poem „Mureşanu” (meditaţia eroului romantic asupra destinului neamului său şi asupra destinului omenesc); nu pot citi acest text fără să mă gândesc la întregul context, la fragmentul care a rămas şi la ce-ar fi putut să fie în final. În al doilea rând, pentru emoţia contemplată şi atmosferă: o înaltă şi neagră melancolie romantică, chiar gotică, de o mare austeritate şi solemnitate, rezultat a doar şase versuri. Apoi, pentru că Eminescu nu se bazează aici pe nimic altceva decât pe-a sa religio mentis. Mai departe, pentru că acest poem nu dă nici un răspuns, ci deschide totul („Tu nu vei cuprinde taina într-un singur cuvânt, ci vei pune întrebări mai departe”, spune Grigore de Nisa). Despre acest poem, Negoiţescu (unul dintre puţinii critici care aduc vorba despre acest poem) spune că reprezintă neodihna, veghea, contemplaţia dureroasă, spre figura eleată a gândirii şi abstracţiunea de gheaţă cu amprenta scepticismului eminescian. Frumos spus, într-adevăr. Trebuie însă adăugată ideea devenirii vs. absolutul, ca şi aceea a devenirii ca devenire a morţii („un vis…e viaţa lumii întregi”), timpul nefiind altceva decât o minciună. Căutarea absolutului, a adevărului etern, adică scânteia dumnezeirii consubstanţială minţii omeneşti ne duce cu gândul la adevărata gnoză şi la misterul ieşirii din timp (cu trimitere spre vechi fonduri de gândire, simţire şi înţelepciune, din Egipet până în India). La suprafaţă, ca uleiul, se ridică „înstrăinarea” eminesciană în faţa lumii, atinsă de aripa morţii/ sunetul de clopot funebru; însă poetul e, în cea mai bună tradiţie gnostică, un „clopot” deşteptător al adevărului, încredinţat unei lumi impermeabile la lumină. Desigur, realizarea artistică a poemului este de geniu: un poem perfect, de numai şase versuri (o sextină „sixtină”, care va să zică), cu ritm şi rimă extraordinare, într-o limbă română de graţie (adică îngemănare de austeritate, plasticitate şi ambiguitate/ abatere poetică), dar şi, de altfel, în limba pe care o vorbim şi azi, pe urmele poetului, noi, tributari ai unui mental colectiv de sorginte eminesciană. O limbă creată de Eminescu şi care-l ajută pe poet să realizeze o ambiguitate de mare clasă: limba ceasului/ a balanţei şi totodată limba vorbită şi scrisă/ limbajul/ gândirea. Nemişcarea timpului, limbajul poetic, tăcerea, scepticismul transformat în pură contemplaţie, interogaţia melancoliei absolute.

Am adăugat aici o traducere proprie în engleză, mai veche, a poemului. Singura traducere pe care-o cunosc este aceea a lui Corneliu M. Popescu, una foarte bună de altfel. M-a interesat atât o transpunere cât mai aproape de original, cât şi o anumită „muzică”, dacă nu eminesciană, măcar în spirit romantic. Cred că ar trebui să traducem, mai ales în engleză (şi e clar de ce în această limbă), marea noastră poezie, cât mai grabnic. Eu ştiu ce va fi peste vreo cincizeci, o sută de ani?

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată ;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

       Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă, tu, dureros de dulce...

Păn-în fund băui voluptatea morţii

       Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i ;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

              Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...

Pot să mai renviu luminos din el ca

              Pasărea Phoenix ?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă ;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

              Mie redă-mă !

Dumitru Chioaru: Am multe poezii româneşti preferate. Şi totuşi, Odă (în metru antic) este tot ce s-a scris vreodată mai simplu şi mai frumos în limba noastră, pe care o şoptesc zilnic  ca pe o rugăciune. Deşi poate părea impietate, îmi permit totuşi un scurt comentariu. Publicată de Eminescu la sfârşitul vieţii sale creatoare (l883), după un îndelungat proces de elaborare în mai multe variante, reprezintă – apreciază Ioana Em. Petrescu – o veritabilă “odă suferinţei” şi, în consecinţă, “o odă fiinţei, celebrată prin destinul de pasăre Phoenix al existentului.”  Varianta finală se deschide cu versul: “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, care, deşi se armonizează cu ideea centrală a strofei, dobândeşte totuşi o strălucire aparte. Construit din trei forme verbale, aflate într-o unitate complexă, versul rezumă ideea exprimată apoi discursiv. Aceste forme verbale au ca referinţe credinţa, cunoaşterea şi taina morţii. Rămas în suspensie faţă de discursul poetic, versul revine însă obsesiv în minte la începutul fiecărei strofe, pentru a restitui părţilor sensul verbului originar care concentrează în sine întregul. Indeterminarea temporală a timpului, întărită de adverbul “vrodată” şi de sintagma “pururi tânăr”, situează fiinţa într-o lume eleată, cunoscându-şi apolinic unitatea: “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii”.

 Începutul celei de-a doua strofe: “Când deodată tu răsărişi în cale-mi/ Suferinţă, tu, dureros de dulce”, marchează momentul căderii din unitatea primordială în timp. Verbul “răsărişi” indică răsăritul lumii temporale, prin căderea fiinţei din unitatea apolinică, spre a se cunoaşte dionisiac în alteritate. Dacă Eul rămâne nedeterminat textual, Altul în schimb este prezent prin substantivul “suferinţă” la vocativ şi reluat, de două ori, de pronumele persoanei a doua. Trăirea dionisiacă a spiritului în materie este sugerată de sintagme cu valoare de oximoron: „dureros de dulce”, „voluptatea morţii” şi , în ultima strofă, „nepăsare tristă”.

Eminescu recurge la mitologie, invocându-i pe Nessus şi Hercule în scopul descrierii arhetipale a dramei morţii. El arde de viu ca Hercule, înveninat  de haina lui Nessus, al cărui destin l-a luat odată cu îmbrăcămintea. Poetul nu mai poartă „manta” dintr-o vârstă aurorală, ci „haina” devoratoare a altuia. Suferinţa temporalităţii înseamnă deci împrumutarea unui alt destin. Alt simbol mitologic, pasărea Phoenix, indică mai degrabă nostalgia unităţii originare a fiinţei decât speranţa regenerării în tenebrele existenţei temporale. Interogaţia retorică din versurile: “Pot să renviu din el luminos/ Ca pasărea Phoenix”, semnifică tocmai speranţa renaşterii spirituale, căci lumina – scrie Bachelard în Psihanaliza focului – este „atributul spiritual al focului”. Focul reprezintă simbolul timpului devorator, iar lumina, simbolul eliberării spirituale.

Versul: „Piară-mi ochii tulburători din cale” aminteşte – ca termen opus – distihul din prima strofă: “Ochii mei nălţam visători la steaua/  Singurătăţii”.  Simbolul ochilor, însoţit de fiecare dată de alt atribut, iniţial “visători”, în final, “tulburători”, delimitează cele două moduri de cunoaştere pe care le numim  -  în termenii lui Nietzsche  - apolinică  şi  dionisiacă. Verbul la imperativ ( “piară-mi” ) cu accente de imprecaţie, neagă cunoaşterea dionisiacă prin suferinţă. Blestemului suferinţei i se alătură, tot atât de imperativă, ruga regăsirii liniştii apolinice în moarte: “Piară-mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sân nepăsare tristă –/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”.  Alăturarea de blestem şi rugă dezvăluie opoziţia, specific eminesciană, între suferinţă, ca şi consecinţă a căderii în timp, şi nepăsare, ca soluţie stoică. Distihul: “Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” sugerează nostalgia unităţii apolinice a fiinţei proiectată în moarte. Eul prezent abia acum textual prin cele trei forme ale pronumelui la persoana întâi, aspiră să-şi regăsească din pluralitatea temporală unitatea originară, atemporală, a fiinţei. Această construcţie pronominală: “pe mine mie redă-mă” stă într-o perfectă simetrie, cu strălucire de sine stătătoare, faţă de construcţia verbală care încoronează începutul poeziei.

Nici un comentariu nu poate atinge însă perfecţiunea acestei poezii!

N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,

Setea liniştei eterne, care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare

Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare.

P-ici, pe colo, mai străbate câte-o rază mai curată

Dintr-un Carmen saeculare ce-l visai şi eu odată.

Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,

Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,

Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

Ah! Organele-s sfărmate – şi Maestrul e nebun!

Liviu Ioan Stoiciu: Îl aleg tot pe Mihai Eminescu, “bineînţeles”. Deşi, dacă ar fi după mine (după celălalt din mine însumi, mai exact), aş alege un poem din fiecare poet cunoscut, fiecare sensibilitate spirituală (cu tensiunile magnetismului interior, cu poetica, estetica, etica ei) fiind creatoare de destin. Că e şi un lanţ al creaţiei la mijloc, un fir roşu (cu noduri paradigmatice) transmis de la primii poeţi de limbă română şi până la ultimii poeţi de azi, că e “un cântec vechi” secret divin care îi leagă. În definitiv, ce înseamnă a scrie poezie? A scrie – a crede în sensul poetic al lumii (a crede în revelaţie, în contemplaţia misterului lumii, deschisă cunoaşterii, în general, şi în iluminarea personală). A crede în contribuţia esenţială a sensului poetic la sensul spiritual al lumii, apoi. A intra, a te integra în jocul “cântului cel etern neisprăvit” (îl citez pe Eminescu), în a-l continua, în a nu rupe şirul, lanţul lui, în nici un caz, cântec transmis din generaţie în generaţie, primit şi predat mai departe nemijlocit. A te alinia, astfel, la tradiţie (ca experienţă trăită, “ca Dumnezeu”), fără să renunţi la autonomia de sine (“ca Maestru”). A te elibera de tine însuţi şi a fi conştient că “există ceva mai curând decât neantul” –  fie şi acest “cânt etern neisprăvit” al valorii (al vieţii şi al morţii, al reculegerii şi regăsirii, al deschiderii condiţiei tale ca om spre transcendenţă). Arta, cântecul (poezia) fiind “expresia sufletului”, a stărilor de suflet.

Mihai Eminescu – aleg ultima strofă a poemului “Scrisoarea IV”, a cântecului cel etern neisprăvit: că “unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun”? Dacă numai prezentul este forma vieţii (“trecutul şi viitorul sunt tot atâtea înşelăciuni”) şi baza lumii stă în unitatea profundă a firii.

*^**

Cristian SIMIONESCU

Am plătit

Prin gara T de lîngă cătunul H umbla

acum 50 de ani un bărbat cu jumătate de cap

de om şi jumătate de bou – jumătatea de bou

era acoperită cu un batic negru.

Era atît de caraghios dar nimeni nu nu a rîs

niciodată de omul acela. Nici măcar copiii

care de obicei rîd de şchiopi, de pisicile ude,

nici chiar cei mai teribili mucaliţi n-au rîs!

Eu, dacă am rîs, am plătit şi plătesc de ajuns.

Nicolae Coande: Am văzut şi eu în copilărie acel bărbat ieşit din specie prin amănuntul descris de poet, acum 30 de ani. Poate era acelaşi, nu ştiu. Ce ştiu este că nu am rîs – pentru că nu se putea rîde – dar plătim cu toţii, indiferent dacă suntem sarcastici sau nu, fiindcă nu poţi să vezi ce a văzut şi poetul fără să plăteşti. Diferenţa, ca şi destinul, se plătesc odată şi-o dată.

*^**

George TOPÂRCEANU

Psalm

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.

Cremene dură, mă putui în pisc

Să mă găsesc prin stânci şi să mă isc

Din pulbere, cu glezna-nsângerată.

Îngerul tău merinde nu-mi prea dete.

Eu însă niciodată din bărdace

N-am fost băut fără să-mi fie sete,

Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place.

Grădina florile şi le-a deschis

Care-o făceau să-mi amăgească drumul

Cu ispitiri de rouă şi de vis.

Eu am lăsat în urma mea parfumul.

Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare

Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes

Cu recea mea-ncruntată întrebare:

De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des?

Dar caprele-amintirilor şi iezii,

Care mă duc să cad întru ispită,

Şi-au risipit prin iarbă căcărezii

Şi mi-au lăsat livada părăsită.

Bogdan Suceavă: Ironia menită să amplifice nuanţat excesele frecventate chiar şi de cei mai inspiraţi dintre noi poate conţine doze infinitezimale de lirism, care acordă realitatea lumii noastre cu o fidelitate pe care o detestăm atunci când nu ne amuză. Nuanţele acestui poem ne aşează în cea mai bună dispoziţie pentru a asculta ştirile din România sau pentru a citi vreunul dintre cotidianele centrale, o întărire duhovnicească devenită singura aplicaţie a sute de ani de poem valah.

*^**

Dorin TUDORAN

Elice

       Era o lumină stranie

de parcă toţi cei care se aflau de faţă

ne doriseră cîndva binele

fără să ştim.

       Privirile lor dojenitoare

sfîşiau subţirile noastre armuri de apă

semn că totul

trebuia luat de la început.

       Te priveam, aş fi dorit să înţelegi

că ei vor pleca într-un tîrziu

vor renunţa dacă vom avea tăria

să-i privim fără sfială

şi mai ales fără acea ruşine

pe care o aşteptau din parte-ne

ca pe un legămînt.

       Erai din ce în ce mai palidă;

osul frunţii tale mi se părea

vibrînd ca o elice de argint

şi apropiindu-mă

te-am auzit murmurînd înfricoşată:

„O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc

cu-adevărat! Încotro să fugim? Încotro?“.

Cornel Mihai Ungureanu: Mă, maimuţă!, i-am zis Corinei, aşa, ca-n Underground, cum ea mă învăţase. Tu mai vezi?, am continuat, închizând cartea şi punând-o alături.

Asfinţise, pierdeam cuvintele, aveam nisipul oboselii în ochi.

Am privit peste balustrada balconului de la etajul patru. Doi câini încercau să traverseze, traficul era destul de alert. Unul s-a încumetat şi a ajuns cu bine pe celălalt trotuar unde s-a oprit să îşi aştepte companionul care tot încerca să-l urmeze. Alerga însă îngrozit înapoi când zărea o maşină. Iar se apropia, iar fugea.

O, da!, a zis Corina, fără să ridice ochii din antologia aia. Vrei să îţi citesc ceva?

Voiam. Şi mi-a spus Elice, Dorin Tudoran.

Câinele a renunţat să traverseze, a pornit înapoi, spre tomberoane. Prietenul lui s-a întors şi el. Nu mă pricepeam să apreciez dimensiunile eşecului la care fusesem martor.

Poemul a fost preferatul meu în seara aceea păgână, iar nostalgia l-a adus de câteva ori în această poziţie şi în anii de după Hristos.

*^**

[creaţie colectivă]

Crişul Repede curge la vale, încetinel,

Din cauza diferenţei de nivel!

Florin Ardelean: Într-o perioadă de severă delegitimare a poeziei, cred că „poemul” care îmi violentează cel mai des memoria este un distih. Este fructul unei născociri colective, în chiar redacţia Revistei „Familia”, în lungile răgazuri între corectura a două numere succesive. Înainte de a fi efectul metaforic al unei stări de graţie, distihul mărturiseşte o nevroză, dar şi o vecinătate aproape metafizică, de când cu Heraclit din Efes. Crişul Repede se prelinge, între malurile sale străjuite, încă, de sălcii plângăcioase, sub chiar nasul sediului redacţional, cel de-a fost, dar şi cel ce este. „Poemul” nu are semeţii lirice, dar are perplexitatea de a mărturisi în rimă un adevăr hidrografic: caracterul vag vijelios al râului atât de îndrăgit, mai ales vara. Ceea ce, în vremuri ca acestea, nu e deloc puţin lucru!