BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (490) septembrie 2006

GALERIA CU POEME ALESE

 

 

Revista FAMILIA continuă proiectul Galeria cu poeme alese început cu o bogată secvență în Nr. 3/2006. Dorind să vă avem printre participanți, Vă invităm să ne trimiteți unul dintre poemele Dv. preferate aparținând unui poet român (altul decât Dv. înșivă), indiferent din ce perioadă a istoriei poeziei noastre. Un poem la care, măcar mental ori/și afectiv, reveniți perio­dic, pe care v-ar plăcea să-l împărtășiți cu alți iubitori de poezie, poeți ei înșiși ori doar pasionați cititori/ascultători. Trimiteți-ne, așadar, poemul Dv. pre­ferat (la această oră, în acest timp, anotimp, an, în acești ani)  – transcris în Word – și o frază de Dv. inventată (hai, două-trei, maximum) prin care să su­ge­rați de ce  ați ales poemul ales.

Vă mulțumesc, Ioan Moldovan

 

Tudor ARGHEZI

Belșug

El, singuratic, duce către cer

Brazda pornită-n țară, de la vatră.

Când îi privești, împiedicați în fier,

Par, el de bronz și vitele-i de piatră.

 

Grâu, popușoi, săcară, mei și orz,

Nici o sămânță n-are să se piardă.

Săcurea plugului când s-a întors

Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.

 

Ager, oțelul rupe de la fund

Pământul greu, muncit cu dușmănie

Și cu nădejde, până ce, rotund,

Luna-și așază ciobul pe moșie.

 

Din plopul negru, răzimat în aer,

Noaptea, pe șesuri, se desface lină,

La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caier,

Urzit cu fire de lumină.

E o tăcere de-nceput de leat.

Tu nu-ți întorci privirile-napoi.

Căci Dumnezeu, pășind apropiat,

Îi vezi lăsată umbra printre boi.

 

Ioan Milea: Printre poemele pe care le port în minte, unde răsare din când în când ca o amintire din școala elementară a poeziei, este și binecunoscutul Belșug al lui Tudor Arghezi. Îl aleg acum nu numai pentru frumusețea sacrală a imaginilor sale, ci și pentru că este o pildă a ceea ce se întâmplă când poezia, lăsându-l în urmă pe cel ce o scrie, ajunge întreagă la cel ce o citește: o pildă de desăvârșire.

 

 

Două stepe

 

O stepă jos, o stepă neagră sus.

Se-apropie-mpreună și sugrumă

Calul de lut și câinele de humă

Și omul lor, din umbra de apus.

 

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară,

Gheme de drumuri zac în heleșteu.

Hambarul n-a lăsat nimic afară.

Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

 

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,

Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.

Că oboseala pribegiei ne-a ajuns

Și n-avem loc să stăm și noi odată.

 

Unde ne ducem? Cine ne primește?

În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământește,

Să batem, frânți, cu pumnii în pământ.

 

Virgil Diaconu: Am ales un poem din creația lui Arghezi, pentru că el este aproape singurul poet din care poți selecta 50 de poeme de excepție. Două stepe mi se pare a fi poemul exemplar al înstrăinării. Lirismul și forța metaforică îl plasează printre capodoperele poeziei moderne de pretutindeni.

***

George BACOVIA

Vae soli...

Te voi aștepta într-o zi, sau într-o noapte oarecare

Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare.

Voi trece iar pe lângă ape, și-n unda lor voi apărea,

Voi sta pe lângă vreo ruină, va plânge iar o cucuvea;

Pe urmă nu va mai fi timp... voi fi uitatul muncitor,

Va fi și pentru mine lumea un fenomen întâmplător...

Despre iubire, câteodată, poate într-o carte voi găsi,

Poate-n oglindă vreo albină compătimind se va lovi –

Plângând în zori cu fața în soare mă voi simți fără de rost,

Mă voi gândi la toată jalea poeților care au fost...

Un corb va trece peste casă și iarna mă va îngheța,

Orașul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cânta,

Sau toamna goală va dansa cu plete de grâu și de vin

Astfel că nu vor putea să ne-ntreacă acei care vin...

  

Bogdan Ghiu: Ironie amară înapoi și-nainte, teleologic înaintînd către „eu”, plimbare prin zădărnicia istoriei poeziei (a istoriei, a poeziei) cum figuris. Caragiale urmat de Eminescu deja istoricizați, fără rost, intrați în absurd, umbre mecanice, spectre prozodice. Subiectul inutil: subiectivitatea, chiar și lirică, e o biată povară ridicolă, stupidă albină narcisică care se vede pe sine gonind avid către sine, și buf. Apoi, ca racul, și mai în urmă, pînă la „poezia ruinurilor”: totul va fi fost din capul locului ruină. Ruină care apoi înaintează brusc, mătură tot, cum și merităm. Sîntem după Bacovia. Jalea poeților care vor fi (fost).

***

Lucian BLAGA

Risipei se dedă florarul

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

De pe stamine de alun,

din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,

risipei se dedă florarul.

 

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene

alcătuiește-n aur fin.

Pe umeri cade-ne și-n gene.

 

Ne cade-n gură când vorbim,

și-n ochi, când nu găsim cuvântul.

Și nu știm ce păreri de rău

ne tulbură, pieziș, avântul.

 

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

Visând, întrezărim prin doruri –

latente-n pulberi aurii

păduri ce ar putea să fie

și niciodată nu vor fi.

 

Alex. Ștefănescu: Poezie făcută din cuvinte cuminți, la locul lor, dar capabile să răscolească profunzimi misterioase ale sufletului nostru. Dincolo de sfiala poetului, se simte forța sa. „Tâmplă fierbinte lângă tâmpl㔠reprezintă cea mai expresivă reprezentare a tandreții din poezia românească. Poemul te face să te gândești la o mână de bărbat puternic care mângâie delicat obrazul feminin al sensibilității cititorului.

Noapte la mare

Valul mai bate, același.

Raza e trează în turn.

Cald e nisipul pe plaje,

numai puțin dacă scurm.

 

Noaptea-i târzie, de august.

Orele-horele tac.

Cugetul, cumpăna, steaua

grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche.

Patima cere răspuns.

Ah, mineralul în toate

geme adânc și ascuns.

 

Sarea și osul din mine

caută sare și var.

Foamea în mare răspunde,

crește cu fluxul amar.

 

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.

Sunt doar metalul în febră,

magmă terestră, nu stea.

 

Capăt al osiei lumii!

Rogu-te, nu osândi!

Vine cândva și odihna,

ce ispășire va fi!

 

Vine cândva și odihna

ce ispășire va fi

anilor, aprigei sete,

febrei de noapte și zi.

 

Aura Christi: Dragă Ioan Moldovan, mă grăbesc să-ți expediez poemul solicitat. E un poem-munte. Un poem-capodoperă evidentă. Îl recit în gând ori de câte ori cerul mi se prăbușește pe umeri; îl recit și atunci când pământul mi se arată a fi o planetă străină. Evident că sunt patetică; oho, mă recunosc. Nichita, Breban, Matei (Călinescu), Cezar (Baltag) iubeau acest poem, îl știau pe de rost, îl recitau nu rareori, având cultul acestui text major scris, e limpede, de Blaga. Se intitulează Noapte la mare.

O sugestie: e de dorit să-l citești silabisindu-l. Rar. Apăsat. Așa cum se citesc poemele mari.

Somnul

Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă.

Se retrag în pădure și-n peșteri potecile,

gornicul nu mai vorbește.

Buhe sure s-așază ca urne pe brazi.

În întunericul fără de martori

se liniștesc păsări, sânge, țară

și aventuri în cari mereu recazi.

Dăinuie un suflet în adieri,

fără azi,

fără ieri.

Cu zvonuri surde prin arbori

se ridică veacuri fierbinți.

În somn sângele meu ca un val

se trage din mine

înapoi în părinți.

 

Kocsis Francisko: În fiecare zi aș alege altceva, dominat de o stare, de un gând, care se vor risipi sub presiunea cu care își fac loc altele, între care singura diferență e numai de amplitudine. Lirismul are capacitatea de a accelera atât de mult ritmul consumului de sine încât prăbușirea în ancestral și ascensiunea spre zona inefabilului, în care nu poți vedea, dar SIMȚI CU ATÂT MAI ACUT, se produc simultan. Important rămâne ca între aceste două extreme să nu te „șteargă din răvașul ontic“ vreun vector al destinului. Astăzi este Blaga, pentru că m-a sunat mama și mi-a spus c㠄ne-a gândit“.

***

Ruslan CARȚA

good bye lenin

motto: „cu fiecare nouă clipă mă adânceam

tot mai adânc în trecut „

(Victor PELEVIN)

baba nușa umblă abătută prin supermarket

s-a apropiat de vânzătoarea de la mâncare gătită
(“stomacul meu urss-ist vrea borș de sfeclă roșie”)

a trecut prin raionul cu băuturi la promoție
(“stomacul meu vrea să piseze halbe de kvas ”)

s-a uitat în congelatoarele ticsite full cu pește
(“stomacul meu
prins între 2 plăci de gheață vrea pilimeni cu carne”) –

o nouă zi în care baba nușa abandonează

căruciorul în supermarket

și-un angajat culegându-l îl va împinge

încet dar sigur în fundul primitor al altor cărucioare

nimic mai puțin pentru baba nușa

decât să ridice neocolitele trepte ale primăriei

și să agațe din nou steagul ue –

o coroniță de steluțe să-i scânteieze pe creștet

o seceră argintie să-i trecă de-a lungul stomacului.

 

metalopoemul soldatului

 

„Când pasărea moare,

în ea plânge glontele obosit,

care atât de mult își dorea

să zboare, ca o pasăre”

(Ivan JDANOV)

 

în primăvara asta cât unchiul meu lipsește,

răsfoiesc primele reviste porno.

 

el este soldat, se întoarce odată nu știu când,

cu nu știu câte haine militare pentru vecini,

și nu știu câte reviste, pe care le

ascunde în dulap printre cămăși.

 

așa cum mă rugam de moartea babei liuba,

să pot cotrobăi în pod și prin dulapuri,

tot așa îmi doresc să lipsească

cât mai mult de acasă unchiul ghena.

 

 

**

când ieșim la poartă, și mai ales în zilele când

vacile se pierd în iarba imașului,

ca niște pete negre de ulei,

organizăm primele expoziții

de fotografie xxx din istoria satului.

 

suntem fascinați de dragostea ce trece

printre picioare iar apoi prin stomac,

sunt cutremurat de cuvintele celorlalți:

„privește, scoica gurii se deschide –  

sperma strălucește ca mărgăritarul”.

 

– „aceasta seamănă cu baba olea”.

are la fel sânii lăsați și multă, multă celulită.

baba olea de două ori era să cadă în comă alcoolică

și săptămânal aleargă goală în jurul casei,

cu părul despletit, smântânit peste tot.

 

***

mi-am amintit de tiraspol, de unchiul meu,

de prizonierii legați de copaci, de femeile acelea

dansând goale în timp ce aruncă pietricica

în găleata prinsă de testicolele lor.

 

și iarăși cadre, zâmbete, țipete:

„soldații acum nu mai au între picioare

decât iarbă și viermi, iarbă și viermi”

 

în memoria celor căzuți la datorie,

care n-au reușit să cunoască o femeie,

am ars fotografiile, cărțile de joc – totul. și am plâns.

am plâns că poate veni un nou tiraspol

și nu m-ar aștepta decât aceeași moarte

cu poza unei femei străine în buzunar.

am urlat, pentru că știam:

„cutia craniană se desface – 

glontele strălucește ca mărgăritarul”.

 

Dumitru Crudu: Vă trimit aceste doua poeme ale tânărului poet basarabean Ruslan Carța. Le recomand pentru că sunt foarte bune și pentru că Ruslan Carța este unul dintre puținii tineri poeți care și-a găsit și o temă nouă: tema basarabeană, pe care își structurează poemele. Să-ți găsești o temă a ta nu e puțin lucru, iar să-ți pliezi discursul pe un fundal istoric e chiar ceva ieșit din comun. Ruslan Carța, cred, ar putea face o nouă revoluție în contextul poeziei douămiiste...cu această tematică basarabeană.

***

Aura CHRISTI

Cineva din noapte

Cineva mult mai mare și mult mai puternic,

venit din noapte, se apropie pe vârful picioarelor.

Te atinge. Nu simți decât o boare,

o stranie lumină adâncă sub pleoape.

Apoi – cu infinită precauție – te înghite,

târziu de tot redându-te prevăzător lumii

mai copil decât ai fost,

decât ai putea fi

vreodată.

 

Te prelingi din somn ca dintr-un vers:

cu respirația tăiată.

Nu înțelegi pe unde ai pribegit

și când te-ai întors în carcasa trupului

devenit brusc ușor; un trup ca de băiat, ca de fată.

Nu pricepi dacă vei pleca

ca într-un fel de noapte cosmică

și altă dată.

………………………………

 

Dimineața se ridică din tine

cu precizia unui extatic inchizitor

căzut pe gânduri. Totul e pur, înalt și fierbinte!

Tot ce atingi, se întrupează din carnea lui „nu se poate”.

Totul reîncepe – secundă de secund㠖

să fie, ca pentru ultima dată. Parcă.

Da. Sub ochii tăi, totul, totul

e îmbrâncit – oho – în ființă: aici,

în țara numită perplexitate,

într-o tăcere de moarte prevestind

un destin nou, ce te absoarbe

împotriva voinței tale. Aproape.

Reînveți lucrurile. Le numești aidoma

unui copil: apă, fântână, iarbă, cărare,

scară, cal, floare, cer… și încă,

și încă o dată: apă, fântână…

Singur în pământul firii ești.

Totul dinafară te readuce la tine și te ajută.

De pretutindeni – semne de binecuvântare.

 

Pe o altă orbită: greu e teascul destinului

și cerul de fier – tot mai greu!!

Miroase a prăpăd, a roze târzii.

Drumul e lung.

Aerul tare,

și seara subțire, Domine,

și atât de înaltă!!

Zeii dau buzna afară din templele nopții

adânci, suferinde: în tine, departe.

Te aduni din pulberea spaimei de moarte.

 

O, tăcere rarefiată! O, lucruri de nenumit,

de neatins, de nevăzut,

ferecându-te în miezul lor încins!!

Fiu al acestora ai fost dintotdeauna.

Deci, te supui. Asculți. Te închini.

Cânți nopțile. Cânți suferința lor și a ta.

Apoi, despărțirea. Și neînțelegerea.

Înstrăinarea. Singurătatea. Pâinea.

Vinul. Ochii. Apa. Marea amiază.

Între timp, lei sloboziți din privirile tale

dansează și luptă.

Dansează și luptă

câte trei, câte șapte

dansează.

 

Aura Christi: Dragă Ioan Moldovan, îți expediez pentru frumoasa antologie a revistei Familia un poem care îmi aparține. E scris acum mai bine de un an și constituie, cel puțin pentru mine, semnul unei perplexități destinale, în fond, de neexprimat. (Mă întreb însă: poezia oare nu tratează lucruri de neexprimat, încăpățânându-se să le facă inteligibile și fiind perfect conștientă de faptul că nu va reuși?) Când îți scriu aceste rânduri, realizez cât de străin îmi este poemul; l-am recitit de câteva ori, pentru a încerca să-l înțeleg. E frumos, mi-am zis. Atunci l-am mai recitit încă o dată, recunosc, cu o plăcere sălbatică; e un poem scris de un străin. Mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu, cea de acum.

***

Claudian COSOI

Prima oară

În miezul de piatră adînc

grav ciripește o rîndunică

nu încerca să o vezi

sau mai mult

să-i oprești zborul de piatră

pe masă se desface

prin explozie o brîndușă

nu încerca să o vezi

sau mai mult

să-i oprești deschiderea oarbă.

 

Ștefan Jurcă: Recitesc, uneori mi-l amintesc în întregime, poemul lui Claudian Cosoi Prima oară pe care l-a scris în prima formă în atelierul lui Mihai Olos.Vasile Sav,l atinist la fel cu tatăl poetului Cosoi vroia să-i desființeze poemul și se întreba: cum poate o rîndunică să ciripească grav?

***

Aron COTRUȘ

Pătru Opincă

Io,

Pătru Opincă,

țăran fără țarină,

plugar fără plug,

ciurdar fără-o vită,

îmi duc viața necăjită

fără strîmbătăți și vicleșug

și brușul de mucedă pită

mi-l plătesc cu sînge din belșug…

 

O vorbă a mea-i ca o mie…

Am slujit cu cinste și-omenie

satului

și împăratului…

de sărac ce-s, toți cîinii mă latră

și noaptea, cînd pe uliți trec domol,

nu mă așteaptă pe nici un podmol

fete mari cu țîțe ca de piatră…

 

sapa mea mușcă, rupe adînc,

dar nu-mi aduce nici doar cît mînc…

la secere

nime nu se ia cu mine la-ntrecere…

coasă ca a mea în toată țara nu e…

sprintenă trece prin ierburi ca de cuie…

rînza mi-e goală, blidul la fel,

dar grîul crește drept ca de-oțel,

să se-mbuibe din el

groful putred, ciocoiul mișel.

 

Io,

Pătru Opincă

ce-ntre-atîtea moșii n-am doar o șirincă,

înfrunt strîmbele legi și năpasta

și-n răzmerița ce-n mine crește,

sudui vîrtos, mocănește,

și scuip pe toată rînduiala asta…!

 

Octavian Doclin: Oare de ce, și eu și Țara Aceasta, trebuie să ne întoarcem necontenit – și… „la această oră, în acest timp, anotimp, an, în acești ani”! –  tocmai la POEMUL acesta?

***

Leonid DIMOV

Schiorul

                         lui Puiu

Ce greu e să scoți vorbele cuvenite

Din grădini, din localități, din cărți zugrăvite

Cu toboșari zîmbitori pe coperți,

Din zmeuriș. Te rog să mă ierți

Că nu pot aduce mai iute

Copilăriile coborînd cu parașute

Din cerul absolut

Zvîrlind către fiece azimut

Minuscule raze geroase.

 

Era iarnă, îți amintești, se-nnorase

Ba chiar începuse să ningă spre seară,

Cerul coborîse jos. Afară

Cu-nlăuntru făceau una.

Fulgi mari, gălbui, umezi. Ne era totuna

Căci de la mare înălțime,

De dincolo de grohotișuri și cime

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoșător

Zborul lui parcă reglementar

Prin spațiul fără hotar

Al fulgilor coborînd fără-ncetare.

Ne culcaserăm pe burtă în ninsoare

De spaimă și de milă mare…

De pe ce pîrtie sosise,

Din ce depărtări, din ce vise

Cu concursuri hibernale

Se rătăcise prin ninsorile vesperale

De peste mica noastră localitate,

Lîngă munții lipsiți de vizibilitate

Către care se-ndrepta vertiginos

Prin mediul gălbui și floconos

Schiorul acela șters din program

Nu știam.

Priveam doar cu luare-aminte

Cum dispare cuminte

Dincolo de colții montani părînd că mușcă,

Ușor aplecat, cu mîinile la vipușcă,

Și plîngeam și ne cuibăream de jale

În zăpada umedă cu striuri tangențiale.

Apoi ne-am ridicat

În tăcere, ne-am scuturat

Și am intrat în casă.

Întunecoasă,

Noaptea ne-a cuprins în mreje.

Am stat așa, treji,

Pînă ce au dat zorii.

Ne-am pus mantilele, botforii,

Am spart o farfurie de bun noroc

Și am luat-o din loc

Către munții din depărtare,

Înveseliți, acum, și scînteind în soare.

Gîndeam că, poate, la hanul de după creastă,

Vom da de schiorul scăpat din năpastă

Și-l vom îmbrățișa și vom bea împreună

Un amestec de vin și țuică de prună,

Așa cum obișnuiam altădată

În cartierul fabricii de ciocolată,

Căci, nici o îndoială nu putea să fie:

Era prietenul nostru din copilărie

Plecat de mult într-o călătorie

Cînd încetase să ne iubească

De urît, ne spunea, și de disperare sufletească.

Într-adevăr, în casa noastră se făcuse liniște mare,

Se auzeau doar ulubii urluind în depărtare

Și, urmînd traiectorii curbe,

Țipătul trenurilor de dincolo de urbe.

Or, lui, prietenului nostru cel bun,

Pierdut în rătăcire și surghiun,

Îi plăceau plinele de clinchete ospețe

Din asfințituri și pînă-n diminețe,

Marile conversații nocturne,

Nu zîmbetele taciturne

Cu care-l înconjurasem în ultima vreme

Cuprinși de stenahorii și dileme…

Ține pasul. Nu mă sili să te caut.

Respiră în ritm. Calcă precaut.

Nu privi înapoi. Ferește-te de amețeală.

Iată măgura finală

Cu iezerul ascuns.

Cum îți bate inima! Am ajuns.

Adună în saci întregul tărhat,

Dă-mi pironul bidentat.

Trece funia pe sub belciuge.

Înșurubează resortul, că fuge.

Îndoaie-ți piciorul drept,

Agață-te cu cîrligul de piept,

Stai un pic nemișcată,

Ne vom așterne hamacul îndată

Aici sub această stîncă suspendată.

Așa. Acum e bine.

Vino mai lîngă mine.

Coboară-ți pleoapele, oftează adînc,

Mîine, dacă trecem de Parîng,

Vom zări livada aceea părăsită

Cu prunele lovite de-o mană sucită

Și, chiar la dreapta, micul local

Vopsit în albastru virginal

La care-am poposit tustrei de-atîtea ori

În vacanțe și sărbători…

 

În definitiv ce înseamnă o prietenie?

Gînduri, nopți, zîmbete, veselie,

Decupaje, verborizări, scene

Cu Lysis și Menexene,

Cineva prea temător care pierde

De cum se face tăcere.

Dormi acum! Poate, pe-ncercate,

Vei înnoda visul de realitate.

 

Trezește-te. Privește. Afară

S-a făcut primăvară.

Prinde-te cu grijă de inele,

Ferește-te să nu-ți intre prin piele

Țurțurii încă nescuturați.

Parcă am fi niște acrobați.

Nu rîde! Ușurel. Așa,

Prinde-te de mîna mea,

Sus!

Parcă n-ar fi peisajul presupus

A se întinde dincolo de creste.

Parcă n-am mai văzut aceste

Lanțuri de dorne paralele

Numai grohotișuri, prăpăstii, vîlcele,

Coștile păzite de pini seculari,

Brîne cu pereții perpendiculari.

 

O! el a trebuit să se lase

Ușurel, peste viroage fioroase,

În ninsoare de fulgi ucigași

Că nu puteai vedea la doi pași.

Și totuși, după al șaptelea deal,

Am dat de ceva ce părea să fi fost un local

Ruinat de anotimpuri, de lupte

Și, înfipte în el, două schiuri rupte.

 

Era vară candidă și fărîmicioasă

Cînd ne-am întors acasă

Cuprinși de deznădejdi prăfuite.

Au urmat nopți cu năluci și meteorite,

A venit apoi toamna și-a trecut,

Toate păreau ca la început

Cînd, într-o dimineață, parcă dinadins

Ca să te sperii, ți-am șoptit: a nins.

Ai tresărit. Am ieșit afară.

Am rămas în pragul ușii pînă spre seară

Cînd, odată cu o lumină gălbuie,

A-nceput să ningă iar. Nu e

Ninsoarea noastră obișnuită, mi-ai spus.

Într-adevăr nu era. De sus

De dincoace de munți

Se vălătuceau roiuri de fulgi conjuncți

Închipuind o repetată anagramă.

Creștea în inimile noastre o teamă

Cînd am văzut cum, de la mare înălțime,

De dincolo de grohotișuri și cime,

Cădea, venea, plutea un schior.

Era înfricoșător

Zborul lui parcă reglementar,

Ne-am zis că nu-i adevărat, dar în zadar:

I-am recunoscut umerii, zîmbetul, țeasta,

Era el de data asta.

Privește! Ne-a făcut semn. Privește!

O, cum mai viscolește!

 

 

Ion Bogdan Lefter: Nu mai știu exact cînd, în studenția mea sau poate cînd tocmai absolveam, deci pe la sfîrșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai secolului trecut, Dimov a publicat în revistele literare ale vremii (mai ales în Viața Românească, parcă; avea să le adune în volumul Veșnica reîntoarcere, apărut în 1982 spre 1983) un șir de texte lungi, ca-n vremurile bune ale celor 7 poeme și ale Cărții de vise. Purtau în titlu cîte un singur substantiv: Mosorul, Liftul, Automobilul și așa mai departe. Erau narative, iuți, caleidoscopice, fastuoase, așa cum doar imaginația lui Dimov le putea plăsmui. Și triste, și misterioase, impregnate de o melancolie sfîșietoare. M-a tulburat și mi-a plăcut cel mai mult Schiorul, pe care l-am tot recitit o vreme, cu aceeași emoție ca-ntîia oară. Apoi cartea a rămas pe raft cam vreo două decenii, circa și-mprejur. Dar pe Schior nu l-am uitat. L-am regăsit acum, plutind tot misterios prin ninsoare, fantasmă a prietenului de altădată, a trecutului, a morții, a marilor taine, care se tot reîntorc…

***

Ștefan Aug. DOINAȘ

Mistrețul cu colți de argint

Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea,

cânta dintr-un flaut de os și zicea:

- Veniți să vânăm în păduri nepătrunse

mistrețul cu colți de argint, fioros,

ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse

copita și blana și ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistrețul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roșii, ori iepurii mici ...

Dar prințul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuș căprioara cuminte

și linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviți cum se-nvârte făcându-ne semn

mistrețul cu colți de argint, nu departe:

veniți să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și apa sclipea ca un colț de mistreț.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviți cum pufnește și scurmă stingher,

mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri:

veniți să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foșnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și iarba sclipea ca un colț de mistreț.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviți unde-și află odihnă și loc

mistrețul cu colți de argint, din poveste:

veniți să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreț.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Și luna sclipea ca un colț de mistreț.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții

cum sta în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreț uriaș, și cu colții

îl trase sălbatic prin colbul roșcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistrețului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge?

Ce veștedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistrețul cu colți ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prințul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul și sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creștete luna

și cornul sună, însă foarte puțin.

 

Dan Dănilă: Vă mulțumesc pentru invitație. Am ales o poezie a lui Doinaș, nu doar pentru că e una dintre cele mai frumoase balade care s-a scris în limba română, ci pentru că am convingerea că mi se potrivește.

Sunt sibian și am scris și eu balade romantice, asemenea cerchiștilor, iar acum e o toamnă în care vârsta mea rimează ciudat cu atmosfera poemului….

***

DOSOFTEI

Stihuri la luminatul herb a Țărâi Moldovei

Sămnează puterea țârâi nesmintită.

Pre câtu-i de mare fiara și buiacă,

Coarnele-n pășune la pământ îș pleacă.

De pre chip să vede buorul ce-i place,

C-ar vrea-n toată vremea să stea țara-n pace.

C-atunci toată vita poate de să-ngrașe,

Fără zăhăială, într-a țărâi pașe.

Dară une date are și ea toane,

De-ș calcă vrăjmașii și-i vântură-n coarne.

Pentr-aceea-ș poartă cunună de aur

Într-a sale coarne, în cele de taur.

Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă,

Soarele și Luna, și Venus, podoabă.

Din ce să-nsămnează țara că rodește

În tot feli de hrană, de le prisosește.

Și pre vremi de pace oamenii zburdează

Într-agonisită, că pot de-ș lucrează.

Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,

Cu cirezi și turme, copără pământul.

Dară miere dulce! Cine poate spune

Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!

Cine poate scrie toate de-amănuntul,

Că știută este țara-n tot pământul!

Și-mbogățăsc lesne, fără de zăbavă,

Creștinii Moldovei, dând Domnului slavă.

 

Christian Tănăsescu: Recit adesea poemul acesta deschizător de Liturghier prietenilor, mie însumi, colegilor din Margento, de cele mai multe ori cu infinit nesaț, uneori tocmai atunci când s-ar (m-aș) aștepta să intonez vreun poem de-al meu englezesc, sau vreo minunăție de-a lui Simic, Ashbery, Karen Volkman, Brian Teare sau Ilya Kaminsky. Tot așa Chaucer, de pildă, merge de minune contrapunctat la câte-o secvență de-a mea în românește sau la vreo bijuterie din Eminescu, Naum, Stănescu, Dimov, O. Nimigean sau Constantin Acosmei. O fi din pricină că Venus are ritmuri întretăiate dar echipotente, eufonii obscure dar zemoase, imagerie heraldică și paradiziacă, alchimie a comuniunii întru letopiseți, tot guvernând din circumferința hoarbei?

***

Mihai EMINESCU

Se bate miezul nopții

Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,

Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn între-olaltă vieață și cu moarte;

Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă.

The Midnight is Tolled...

The midnight is tolled in the bronze bell from spire,

And sleep, toll-bridge of life, won’t take my poor tolls.

Spirit would carry me the same known paths along,

The living soul to be the bell-board of death toll;

But my balance of soul would no longer be hired;

Between, motionless, stands the balance tongue.

 

Ioan Radu Văcărescu: Greu de ales… Die hard, greu de ucis, atâtea și atâtea superbe poeme care ar putea fi tipărite în acest cadru. Oricum, pe primul loc ar fi tot Eminescu, cel mai mare poet al nostru, dar și poet național (eu cred încă în acest lucru, care le cade atât de greu unora sau altora, de aici sau de aiurea, ca și în faptul că publicistica sa – „opera politic㔠– este extraordinară, cei care vorbesc despre „deviații” sau „derapaje” fiind ori staliniști sadea ori neavând habar de istoria și cultura noastră). Aș fi putut alege oricare dintre poemele „Luceafărul”, „Oda (în metru antic)”, „Melancolie”, „La steaua”, „Glossa”,  sau din „Scrisori”, din sonete sau fragmente din marile poeme neterminate. Aș fi putut alege, dincoace de Eminescu, poeme de Macedonki („Noaptea de mai” e o poemă uluitoare), Coșbuc („Cântecul redutei” e o capodoperă) sau Goga (un mare poet, cu un „sunet” numai al lui, din păcate judecat azi mai mult extraestetic). Desigur, ar fi apoi Bacovia (nu neapărat „Plumb”), Arghezi (în primul rând „De-a v-ați ascuns…”, „Între două nopți”, „Niciodată toamna…” sau dintre „Flori…”), Blaga (multe poeme, însă majoritatea începând cu „Nebănuitele trepte”, cum ar fi „Paradis în destrămare”, „Balada fiului pierdut”, „Zi de septembrie”, „Glas de seară”, „Glas în paradis”, Nu crede tu vântului”, „Cântec în noapte”, „Cântecul focului”, „Încă o dată”, „Bocca del Rio”, „Strofe de-a lungul anilor”, „Vara Sfântului Mihai”, „Zodia cumpenei (în metru safic)”, „Cântecul spicelor”, „A fost cândva pământul străveziu”, „Izvorul” și alte asemenea bijuterii lirice), Ion Barbu (prefer „balcanicele”), Vinea (a se citi și reciti „Dintr-o vară”, un poem excelent și care pare scris azi), Voiculescu, Phillippide, Pillat… Oricând aș putea alege un poem din Tonegaru, Radu Stanca („Sunt cel mai frumos din orașul acesta”), Doinaș sau Emil Botta, ca și din Nichita, Dimov și M. Ivănescu. Din poezia mai nouă am preferat întotdeauna latura sa „nordică”, neoexpresionistă așa-zicând, încluzând și aripa moldavă, nu doar cea ardeleană, dar și pe un nordic strămutat în sud, ca Ioan Es. Pop.

De ce am ales, totuși, „Se bate miezul nopții”? În primul rând, e vorba de un poem decupat de Eminescu din ce-ar fi fost să fie marele poem „Mureșanu” (meditația eroului romantic asupra destinului neamului său și asupra destinului omenesc); nu pot citi acest text fără să mă gândesc la întregul context, la fragmentul care a rămas și la ce-ar fi putut să fie în final. În al doilea rând, pentru emoția contemplată și atmosferă: o înaltă și neagră melancolie romantică, chiar gotică, de o mare austeritate și solemnitate, rezultat a doar șase versuri. Apoi, pentru că Eminescu nu se bazează aici pe nimic altceva decât pe-a sa religio mentis. Mai departe, pentru că acest poem nu dă nici un răspuns, ci deschide totul („Tu nu vei cuprinde taina într-un singur cuvânt, ci vei pune întrebări mai departe”, spune Grigore de Nisa). Despre acest poem, Negoițescu (unul dintre puținii critici care aduc vorba despre acest poem) spune că reprezintă neodihna, veghea, contemplația dureroasă, spre figura eleată a gândirii și abstracțiunea de gheață cu amprenta scepticismului eminescian. Frumos spus, într-adevăr. Trebuie însă adăugată ideea devenirii vs. absolutul, ca și aceea a devenirii ca devenire a morții („un vis…e viața lumii întregi”), timpul nefiind altceva decât o minciună. Căutarea absolutului, a adevărului etern, adică scânteia dumnezeirii consubstanțială minții omenești ne duce cu gândul la adevărata gnoză și la misterul ieșirii din timp (cu trimitere spre vechi fonduri de gândire, simțire și înțelepciune, din Egipet până în India). La suprafață, ca uleiul, se ridic㠄înstrăinarea” eminesciană în fața lumii, atinsă de aripa morții/ sunetul de clopot funebru; însă poetul e, în cea mai bună tradiție gnostică, un „clopot” deșteptător al adevărului, încredințat unei lumi impermeabile la lumină. Desigur, realizarea artistică a poemului este de geniu: un poem perfect, de numai șase versuri (o sextin㠄sixtină”, care va să zică), cu ritm și rimă extraordinare, într-o limbă română de grație (adică îngemănare de austeritate, plasticitate și ambiguitate/ abatere poetică), dar și, de altfel, în limba pe care o vorbim și azi, pe urmele poetului, noi, tributari ai unui mental colectiv de sorginte eminesciană. O limbă creată de Eminescu și care-l ajută pe poet să realizeze o ambiguitate de mare clasă: limba ceasului/ a balanței și totodată limba vorbită și scrisă/ limbajul/ gândirea. Nemișcarea timpului, limbajul poetic, tăcerea, scepticismul transformat în pură contemplație, interogația melancoliei absolute.

Am adăugat aici o traducere proprie în engleză, mai veche, a poemului. Singura traducere pe care-o cunosc este aceea a lui Corneliu M. Popescu, una foarte bună de altfel. M-a interesat atât o transpunere cât mai aproape de original, cât și o anumit㠄muzică”, dacă nu eminesciană, măcar în spirit romantic. Cred că ar trebui să traducem, mai ales în engleză (și e clar de ce în această limbă), marea noastră poezie, cât mai grabnic. Eu știu ce va fi peste vreo cincizeci, o sută de ani?

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată ;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei nălțam visători la steaua

       Singurătății.

 

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință, tu, dureros de dulce...

Păn-în fund băui voluptatea morții

       Nendurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i ;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

              Apele mării.

 

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...

Pot să mai renviu luminos din el ca

              Pasărea Phoenix ?

 

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă ;

Ca să pot muri liniștit, pe mine

              Mie redă-mă !

 

Dumitru Chioaru: Am multe poezii românești preferate. Și totuși, Odă (în metru antic) este tot ce s-a scris vreodată mai simplu și mai frumos în limba noastră, pe care o șoptesc zilnic  ca pe o rugăciune. Deși poate părea impietate, îmi permit totuși un scurt comentariu. Publicată de Eminescu la sfârșitul vieții sale creatoare (l883), după un îndelungat proces de elaborare în mai multe variante, reprezint㠖 apreciază Ioana Em. Petrescu – o veritabil㠓odă suferinței” și, în consecință, “o odă ființei, celebrată prin destinul de pasăre Phoenix al existentului.”  Varianta finală se deschide cu versul: “Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, care, deși se armonizează cu ideea centrală a strofei, dobândește totuși o strălucire aparte. Construit din trei forme verbale, aflate într-o unitate complexă, versul rezumă ideea exprimată apoi discursiv. Aceste forme verbale au ca referințe credința, cunoașterea și taina morții. Rămas în suspensie față de discursul poetic, versul revine însă obsesiv în minte la începutul fiecărei strofe, pentru a restitui părților sensul verbului originar care concentrează în sine întregul. Indeterminarea temporală a timpului, întărită de adverbul “vrodat㔠și de sintagma “pururi tânăr”, situează ființa într-o lume eleată, cunoscându-și apolinic unitatea: “Nu credeam să-nvăț a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății”.

 Începutul celei de-a doua strofe: “Când deodată tu răsăriși în cale-mi/ Suferință, tu, dureros de dulce”, marchează momentul căderii din unitatea primordială în timp. Verbul “răsăriși” indică răsăritul lumii temporale, prin căderea ființei din unitatea apolinică, spre a se cunoaște dionisiac în alteritate. Dacă Eul rămâne nedeterminat textual, Altul în schimb este prezent prin substantivul “suferinț㔠la vocativ și reluat, de două ori, de pronumele persoanei a doua. Trăirea dionisiacă a spiritului în materie este sugerată de sintagme cu valoare de oximoron: „dureros de dulce”, „voluptatea morții” și , în ultima strofă, „nepăsare tristă”.

Eminescu recurge la mitologie, invocându-i pe Nessus și Hercule în scopul descrierii arhetipale a dramei morții. El arde de viu ca Hercule, înveninat  de haina lui Nessus, al cărui destin l-a luat odată cu îmbrăcămintea. Poetul nu mai poart㠄manta” dintr-o vârstă aurorală, ci „haina” devoratoare a altuia. Suferința temporalității înseamnă deci împrumutarea unui alt destin. Alt simbol mitologic, pasărea Phoenix, indică mai degrabă nostalgia unității originare a ființei decât speranța regenerării în tenebrele existenței temporale. Interogația retorică din versurile: “Pot să renviu din el luminos/ Ca pasărea Phoenix”, semnifică tocmai speranța renașterii spirituale, căci lumina – scrie Bachelard în Psihanaliza focului – este „atributul spiritual al focului”. Focul reprezintă simbolul timpului devorator, iar lumina, simbolul eliberării spirituale.

Versul: „Piară-mi ochii tulburători din cale” amintește – ca termen opus – distihul din prima strofă: “Ochii mei nălțam visători la steaua/  Singurătății”.  Simbolul ochilor, însoțit de fiecare dată de alt atribut, inițial “visători”, în final, “tulburători”, delimitează cele două moduri de cunoaștere pe care le numim  -  în termenii lui Nietzsche  - apolinică  și  dionisiacă. Verbul la imperativ ( “piară-mi” ) cu accente de imprecație, neagă cunoașterea dionisiacă prin suferință. Blestemului suferinței i se alătură, tot atât de imperativă, ruga regăsirii liniștii apolinice în moarte: “Piară-mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sân nepăsare trist㠖/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.  Alăturarea de blestem și rugă dezvăluie opoziția, specific eminesciană, între suferință, ca și consecință a căderii în timp, și nepăsare, ca soluție stoică. Distihul: “Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” sugerează nostalgia unității apolinice a ființei proiectată în moarte. Eul prezent abia acum textual prin cele trei forme ale pronumelui la persoana întâi, aspiră să-și regăsească din pluralitatea temporală unitatea originară, atemporală, a ființei. Această construcție pronominală: “pe mine mie redă-m㔠stă într-o perfectă simetrie, cu strălucire de sine stătătoare, față de construcția verbală care încoronează începutul poeziei.

Nici un comentariu nu poate atinge însă perfecțiunea acestei poezii!

  

 

N-o mai caut... Ce să caut? E același cântec vechi,

Setea liniștei eterne, care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare

Vechiul cântec mai străbate, cum în nopți izvorul sare.

P-ici, pe colo, mai străbate câte-o rază mai curată

Dintr-un Carmen saeculare ce-l visai și eu odată.

Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,

Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,

Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...

Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?

Ah! Organele-s sfărmate – și Maestrul e nebun!

 

Liviu Ioan Stoiciu: Îl aleg tot pe Mihai Eminescu, “bineînțeles”. Deși, dacă ar fi după mine (după celălalt din mine însumi, mai exact), aș alege un poem din fiecare poet cunoscut, fiecare sensibilitate spirituală (cu tensiunile magnetismului interior, cu poetica, estetica, etica ei) fiind creatoare de destin. Că e și un lanț al creației la mijloc, un fir roșu (cu noduri paradigmatice) transmis de la primii poeți de limbă română și până la ultimii poeți de azi, că e “un cântec vechi” secret divin care îi leagă. În definitiv, ce înseamnă a scrie poezie? A scrie – a crede în sensul poetic al lumii (a crede în revelație, în contemplația misterului lumii, deschisă cunoașterii, în general, și în iluminarea personală). A crede în contribuția esențială a sensului poetic la sensul spiritual al lumii, apoi. A intra, a te integra în jocul “cântului cel etern neisprăvit” (îl citez pe Eminescu), în a-l continua, în a nu rupe șirul, lanțul lui, în nici un caz, cântec transmis din generație în generație, primit și predat mai departe nemijlocit. A te alinia, astfel, la tradiție (ca experiență trăită, “ca Dumnezeu”), fără să renunți la autonomia de sine (“ca Maestru”). A te elibera de tine însuți și a fi conștient c㠓există ceva mai curând decât neantul” –  fie și acest “cânt etern neisprăvit” al valorii (al vieții și al morții, al reculegerii și regăsirii, al deschiderii condiției tale ca om spre transcendență). Arta, cântecul (poezia) fiind “expresia sufletului”, a stărilor de suflet.

Mihai Eminescu – aleg ultima strofă a poemului “Scrisoarea IV”, a cântecului cel etern neisprăvit: c㠓unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun”? Dacă numai prezentul este forma vieții (“trecutul și viitorul sunt tot atâtea înșelăciuni”) și baza lumii stă în unitatea profundă a firii.

***

Cristian SIMIONESCU

Am plătit

Prin gara T de lîngă cătunul H umbla

acum 50 de ani un bărbat cu jumătate de cap

de om și jumătate de bou – jumătatea de bou

era acoperită cu un batic negru.

Era atît de caraghios dar nimeni nu nu a rîs

niciodată de omul acela. Nici măcar copiii

care de obicei rîd de șchiopi, de pisicile ude,

nici chiar cei mai teribili mucaliți n-au rîs!

 

Eu, dacă am rîs, am plătit și plătesc de ajuns.

 

Nicolae Coande: Am văzut și eu în copilărie acel bărbat ieșit din specie prin amănuntul descris de poet, acum 30 de ani. Poate era același, nu știu. Ce știu este că nu am rîs – pentru că nu se putea rîde – dar plătim cu toții, indiferent dacă suntem sarcastici sau nu, fiindcă nu poți să vezi ce a văzut și poetul fără să plătești. Diferența, ca și destinul, se plătesc odată și-o dată.

***

George TOPÂRCEANU

Psalm

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.

Cremene dură, mă putui în pisc

Să mă găsesc prin stânci și să mă isc

Din pulbere, cu glezna-nsângerată.

 

Îngerul tău merinde nu-mi prea dete.

Eu însă niciodată din bărdace

N-am fost băut fără să-mi fie sete,

Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place.

 

Grădina florile și le-a deschis

Care-o făceau să-mi amăgească drumul

Cu ispitiri de rouă și de vis.

Eu am lăsat în urma mea parfumul.

 

Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare

Și mai de-aproape să-ți dau ghes

Cu recea mea-ncruntată întrebare:

De ce nu vruși să mi te-arăți mai des?

 

Dar caprele-amintirilor și iezii,

Care mă duc să cad întru ispită,

Și-au risipit prin iarbă căcărezii

Și mi-au lăsat livada părăsită.

 

Bogdan Suceavă: Ironia menită să amplifice nuanțat excesele frecventate chiar și de cei mai inspirați dintre noi poate conține doze infinitezimale de lirism, care acordă realitatea lumii noastre cu o fidelitate pe care o detestăm atunci când nu ne amuză. Nuanțele acestui poem ne așează în cea mai bună dispoziție pentru a asculta știrile din România sau pentru a citi vreunul dintre cotidianele centrale, o întărire duhovnicească devenită singura aplicație a sute de ani de poem valah.

***

Dorin TUDORAN

Elice

       Era o lumină stranie

de parcă toți cei care se aflau de față

ne doriseră cîndva binele

fără să știm.

 

       Privirile lor dojenitoare

sfîșiau subțirile noastre armuri de apă

semn că totul

trebuia luat de la început.

 

       Te priveam, aș fi dorit să înțelegi

că ei vor pleca într-un tîrziu

vor renunța dacă vom avea tăria

să-i privim fără sfială

și mai ales fără acea rușine

pe care o așteptau din parte-ne

ca pe un legămînt.

 

       Erai din ce în ce mai palidă;

osul frunții tale mi se părea

vibrînd ca o elice de argint

și apropiindu-mă

te-am auzit murmurînd înfricoșată:

„O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc

cu-adevărat! Încotro să fugim? Încotro?“.

 

Cornel Mihai Ungureanu: Mă, maimuță!, i-am zis Corinei, așa, ca-n Underground, cum ea mă învățase. Tu mai vezi?, am continuat, închizând cartea și punând-o alături.

Asfințise, pierdeam cuvintele, aveam nisipul oboselii în ochi.

Am privit peste balustrada balconului de la etajul patru. Doi câini încercau să traverseze, traficul era destul de alert. Unul s-a încumetat și a ajuns cu bine pe celălalt trotuar unde s-a oprit să își aștepte companionul care tot încerca să-l urmeze. Alerga însă îngrozit înapoi când zărea o mașină. Iar se apropia, iar fugea.

O, da!, a zis Corina, fără să ridice ochii din antologia aia. Vrei să îți citesc ceva?

Voiam. Și mi-a spus Elice, Dorin Tudoran.

Câinele a renunțat să traverseze, a pornit înapoi, spre tomberoane. Prietenul lui s-a întors și el. Nu mă pricepeam să apreciez dimensiunile eșecului la care fusesem martor.

Poemul a fost preferatul meu în seara aceea păgână, iar nostalgia l-a adus de câteva ori în această poziție și în anii de după Hristos.

***

[creație colectivă]

Crișul Repede curge la vale, încetinel,

Din cauza diferenței de nivel!

Florin Ardelean: Într-o perioadă de severă delegitimare a poeziei, cred c㠄poemul” care îmi violentează cel mai des memoria este un distih. Este fructul unei născociri colective, în chiar redacția Revistei „Familia”, în lungile răgazuri între corectura a două numere succesive. Înainte de a fi efectul metaforic al unei stări de grație, distihul mărturisește o nevroză, dar și o vecinătate aproape metafizică, de când cu Heraclit din Efes. Crișul Repede se prelinge, între malurile sale străjuite, încă, de sălcii plângăcioase, sub chiar nasul sediului redacțional, cel de-a fost, dar și cel ce este. „Poemul” nu are semeții lirice, dar are perplexitatea de a mărturisi în rimă un adevăr hidrografic: caracterul vag vijelios al râului atât de îndrăgit, mai ales vara. Ceea ce, în vremuri ca acestea, nu e deloc puțin lucru!