Nr. 9 (490) septembrie 2006

Deconspirarea prin vot secret

S-a mai deschis puţin capacul cazanului cu dosarele de Securitate. Nu că ar fi dat prea tare în fierbere şi în foc, nici pentru că l-ar fi întors cineva cu fundul în sus, ci dintr-o clătinare mai accentuată. De aceste dosare se ocupă o instituţie, Consiliul Na­ţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, unde lucrează oameni tineri, curioşi, ga­ta să arate că nu stau acolo degeaba. Peste aceştia, însă, e o lege care-i obligă să tacă şi un consiliu superior, un colegiu desemnat politic, care primeşte dosarele, face anali­za lor şi hotărăşte prin vot secret dacă persoana a colaborat sau nu cu Securitatea, dacă a făcut, cum se zice,  „poliţie politică” la miliţia politică.

De la început a fost mare vînzoleala în jurul acestei legi a „deconspirării”. S-a năs­cut greu, s-a tras de ea în toate părţile pînă la schilodire, s-a mai întremat, dar este su­pusă în continuare unor lovituri şi diversiuni. Asta pentru că menirea ei este de a scoate la iveală o întreagă lume de deasupra noastră, nu subversivă, de unde eram su­pravegheaţi şi unde ni se hotărau destinele. Oameni care nu purtau uniforme, oa­meni ca noi, dintre noi, pentru noi, printre noi, plătiţi pentru asta sau protejaţi, aveau o misie în plus şi un cal  putere în plus. O misie patriotică şi un loc mai în faţă la coada unde „se dădea”.

Se discută şi acum, după ce alţii au depăşit situaţia acum 15 ani, dacă e mo­mentul, dacă e bine, cum să procedăm, cu cine să începem, care sînt gradele de vino­vă­ţie. Se fac liste, cereri, se caută, se umblă, se aruncă ceaţă, se fac conferinţe de presă la măsuţa de pe trotuar. Li se cere celor care şi-au văzut dosarul să anunţe la ziar nu­me­le ofiţerilor de Securitate, de parcă instituţia n-a avut state de personal. Mereu se a­mînă pînă la demonetizare. Mereu se spune că aşa nu e bine, că  Securitatea ca funcţie trebuie deconspirată, nu omul necăjit care a colaborat. Parcă am mai văzut sce­na­riul acesta. Cu Revoluţia. Cei care au fost acolo, în frunte domnii Iliescu, Roman, Mă­gureanu, nu ştiu nimic, ei au stat în duba revoluţionară cu geamurile negre care i-a transportat direct în fruntea statului, în timp ce adversarul era dus cu tancheta . Mai bi­ne comisii de partid care să studieze, să dea verdicte votate, inatacabile.

Eu unul nu am avut nici o legătură cu instituţia sau cu oamenii ei. Ceea ce nu însemnă că nici ei nu au avut cu mine. Singurele cuvinte pe care mi le-a adresat un o­fiţer de Securitate, în trecere, printre dinţi, fără să se oprească, au fost pe coridorul li­ce­ului minier unde fusesem repartizat. Mi-a spus: „Nu mai faceţi întîlniri acasă, to­va­răşe profesor”. Pe atunci veneau la mine periodic mai mulţi prieteni care erau profesori prin zonă. După 1990, un amic mi-a prezentat un fost ofiţer cu care am discutat mai mult. Mă cunoştea.  De la el am aflat cum funcţiona instituţia. Lucruri, de altfel, ştiute. Securitatea şi Miliţia aveau acelaşi şef, dar însărcinări diferite, în principiu. Evident, Securitatea reprezenta miliţia politică. Toată populaţia era supravegheată. Inclusiv securiştii aveau sectoare care se suprapuneau cu ale miliţienilor. Trebuiau să ştie şi să raporteze tot ce mişcă. Dacă o persoană din sector fugea din ţară, securistul secto­rist era pedepsit. Toţi aveau informatori. Un al doilea cerc era distribuit pe profesii. Fie­care profesie îşi avea ofiţerii acoperiţi şi ofiţerii responsabili ai domeniului. Erau o­fiţeri acoperiţi în şcoli, dar şi ofiţeri care se ocupau de învăţămînt, care nu se ascundeau, mergeau puşcă la director şi se închideau în birou pentru un timp. La fel erau pentru cultură, culte, sănătate, minerit etc.. Şi ei aveau informatorii lor. Unii plătiţi, alţii şantajaţi  (o detaşare, o suplinire în învăţămînt). Urmau cercurile tot mai res­trîn­se ale şefilor. Şeful raporta la Partid. Prim-secretarul de judeţ era şeful tuturor (la cu­rent era şi şeful de cadre – de fapt, cel mai tare în Partid). Verdictul se da acolo. Dacă, de exemplu, Securitatea informa la Partid că inspectorul şef de la Învăţămînt ia şpagă, Par­tidul  îi spunea „daţi dosarul, rezolvăm noi” sau „continuaţi”. Dacă într-o anumită funcţie se prefigura o angajare, Partidul chema Securitatea şi îi spunea „cercetaţi-l pe cu­tare”. Dar şi Partidul făcea propria cercetare. Şi Partidul avea informatori. Fiecare di­rector de instituţie sau fabrică avea informatori, pînă la brigadier, preşedinte de CAP, pădurar, şef de asociaţie a pescarilor, şef de sală etc.. „Dar mie de ce nu mi s-a pro­pus niciodată?” l-am întrebat pe amic. „Nu te potriveai”, a fost răspunsul. Cei mai ex­puşi erau premianţii, ambiţioşii, şantajabilii, complexaţii. „Şi oricum erau destui în ju­rul tău”, a mai adăugat.

În fond, ce era Securitatea? Conducătorul absolut era partidul comunist. Se­cu­ri­­tatea era una dintre instituţiile exportate/importate care a impus şi asistat, prin toate mijloacele,  comunismul la noi, contribuind în mare măsură la instaurarea ti­ra­niei şi a cultului personalităţii. Partidul e primul responsabil pentru ceea ce s-a făcut în România după război. Securitatea era una dintre unelte şi aceea cu cele mai multe funcţii şi puteri. Ea veghea ca totul să se facă neabătut, întocmai şi la timp, fără de­vieri, trădări, după voia Partidului şi a Conducătorului. Şi românii noştri s-au grăbit să ajungă miliţieni, securişti, activişti, membri ai partidului muncitoresc,  apoi socia­lis­t şi comunist, secretari de partid,  de UTC, de ASC. Adică unelte. E adevărat, unii ro­mâni au murit sau au stat pînă în 1964 în închisori, alţii au luptat în munţi – mulţi au fost prinşi şi executaţi, unii nu şi-au trădat credinţa şi au murit întemniţaţi, alţii le-au luat bucuroşi avutul, dar nu şi crucea, şi totuşi cît la sută din populaţia activă a Ro­mâniei se complăcea în anii ’80 în a fi unealtă? Eu cred că peste 50%. Sînt de iertat doar aceia care au murit punîndu-se împotrivă, apoi aceia care au ales dizidenţa, îm­po­trivirea deschisă şi exilul. Aceştia din urmă sînt singurii care mai pot face judecăţi mo­rale în chestiune. Şi sînt atît de puţini. Şi reduşi la tăcere cînd reproşează, cum e ca­zul lui Paul Goma.

De ce se consideră că trebuie deconspirată Securitatea? Nu atît pentru ce a re­pre­zentat ea înainte de 1989, se zice, cît pentru ce reprezintă astăzi. Securitatea avea o foarte mare putere, prin poziţie, informaţiile deţinute şi afacerile derulate, mai avea  un personal bine instruit şi plătit care s-a coalizat - şi din disperare - în timpul şi după e­venimentelor din decembrie 1989 pentru a supravieţui. Informatorii au rămas o ma­să de manevră uşor şantajabilă şi astfel impresia multora este că puterea s-a negociat me­reu cu Securitatea. De altfel, mereu am avut impresia că orice listă şi orice funcţie au fost, imediat după 1989, dar sînt şi astăzi, stabilite de nişte forţe oculte. A de­conspi­ra Securitatea înseamnă, în opinia mea, a ridica dintr-odată tot camuflajul. A tot chema persoane la CNSAS, a vota dacă au colaborat sau nu e un fel de mers cu be­ţele-n roate. Mult mai simplu e să se facă publice numele foştilor angajaţi, apoi ale co­laboratorilor de toate felurile, iar cînd e vorba despre persoane publice, şi dosarele.

Problema este, însă, de ce noi, românii, am acceptat aşa de uşor să fim unelte iar acum ne prefacem că am uitat. Răspunsul la prima parte a întrebării ar fi că sîntem un aluat moale, iar la a doua parte, că am rămas pînă astăzi beneficiarii acelor avan­taje. Mona Muscă a semnat atunci pentru că avea o psihologie de premiant, pentru că avea ambiţia de a lucra în Universitate şi acela era primul pas (a preda la studenţii străini). N-a mărturisit nici cînd a semnat adeziunea la Alianţa Civică, nici la Par­tidul Alianţei Civice, deşi formularul avea rubrica respectivă, din aceeaşi dorinţă de afirmare. Apoi timpul a tot trecut şi ruşinea ar fi fost tot mai mare, s-a mai amăgit cu gîndul că n-a făcut un lucru aşa de urît, a fost vorba doar de un an, se poate ierta. La gestul semnării pentru colaborare s-a adăugat ascunderea adevărului. Primul se poa­te ierta, al doilea, nu. Semnarea adeziunii faţă de partidul comunist reprezintă tot un colaboraţionism, dar nu unul subversiv, în regim de unealtă ascunsă sub manta. Semnarea angajamentului cu Securitatea înseamnă duplicitate dusă pînă la deperso­na­lizare, la pierderea identităţii. Cine nu e în stare să mărturisească, nu se poate lepă­da de acel act, indiferent că-l consideră sau nu o vină, nu se poate schimba pentru a de­veni credibil, adevărat. Nu pun problema gradării răului sau a vinei  în funcţie de ce ai făcut, cît timp nici nu consider o vină colaborarea cu Securitatea. Mai degrabă un rău dat moral, o prea mare adaptabilitate la sistemul social şi un cinism al interesu­lui propriu tradus în lipsa de respect pentru celălalt. Dar dacă şi celălalt este ca tine, ca mine, am putea spune că există o culpabilitate generală. În regimul comunisto-se­curist, însă, celălalt nu exista. Exista doar eu, cu tot colectivismul politic şi cu toată ma­sificarea.

 Dar de ce o considerăm pe Mona Muscă mai vinovată decît cutare general de Se­curitate astăzi în Parlament. Poate că generalul a anchetat, a închis,  a omorît oa­meni. El este vinovat, dar Gabriel Liiceanu îl ignoră. Ea nu este la fel de vinovată, dar Ga­briel Liiceanu o condamnă moral. Această reacţie se datorează căderii unei aşteptări. Se prăbuşeşte ceva în noi. Ne întrebăm ce ne mai rămîne.

Evident, politicienii trebuie să dea seamă primii. Pe noi, însă, ne interesează scri­itorii. De ce i-am culpabiliza mai mult pe scriitori şi pe preoţi? Scriitorului nu-i pu­tea lua nimeni creionul din mînă, nici preotului crucea. Nici harul. Culpabilizarea lor este, însă, mai îndreptăţită decît a muncitorului. Şi a oricui a lucrat în sfera conştiinţei, a spiritualităţii. Colaboraţionismul din anii 50 al scriitorilor români care au traversat războiul cu opera încheiată şi de prim-plan este de neînţeles pentru mine. Co­laboraţionismul scriitorilor care se formau în aceeaşi perioadă în a impune prolet­cultismul este, la fel, de neînţeles, în ordine morală. Aceştia din urmă au făcut-o pentru a trăi bine, pentru case, premii, onorarii, funcţii. Dar ceilalţi? Au venit apoi oma­gii­le, literatura patriotică, teatrul pentru amatori, protocronismul şi colaborările subterane, compromisurile şi concesiile. N-am avut mari contestatari între marii scriitori, n-am avut o literatură în exil, în samizdat, nici de sertar. Scriitorul român a lucrat me­reu cu gîndul de a-şi vedea repede numele pe o carte, sub semnul imediatului, al pre­zen­tului care trebuia cucerit cu orice preţ şi cu orice mijloace. Excepţiile sînt ocolite astăzi pentru că mulţi au făcut compromisuri şi concesii.

Sînt de arătat cu degetul preoţii, scriitorii, artiştii, intelectualii români care au co­laborat cu Partidul şi cu Securitatea pentru că ei au alterat în noi ceva ce nu se mai poate împrospăta. La fel de rău este că astăzi intelighenţia noastră asistă cu zîmbetul su­perior pe buze la becalizarea României. Se simte bine intelectualul român vorbind de la tribună (sau de pe sticlă), cînd Becali bagă mîna în buzunar, scoate purcoiul şi în­tinde fără să numere un teanc de dolari. Nici pe domnul Liiceanu, care a devenit un pedagog al neamului cu microfon în ureche, nu l-am auzit sau văzut să protesteze cînd îi este folosit numele şmechereşte de către Gigi Becali. Iar Cărtărescu vrea să ple­ce pentru că România nu mai este aşa cum şi-o doreşte el astăzi.