Nr. 9 (490) septembrie 2006

La primire

Daniel Pişcu, Jucătorul de cărţi,

Editura Vinea, Bucureşti, 2006

Poemele lui Daniel Pişcu sunt „picurate” un cuvânt-două sub alt cuvânt-alte două, rapide demonstraţii despre cum inteligenţa şi spiritul metaforei pot transfigura materia obişnuită a vieţii obişnuite în căldură lirică, în lumină emoţională, în amintire mai vie şi mai proaspătă decât faptul amintit şi nemaiexistent. „Linia pasională”, „punctul raţional”, gândirea şi harul , pe de o parte, textul cu toată subtila lui producere şi cu finalizarea sa fără scop, pe de altă parte, alcătuiesc „sistemul” de funcţionare a poeziei sale pe care poetul îl pune în slujba „convieţuirii (paşnice) a poeticii şi poieticii fiinţei umane” (Harul de la Dumnezeu). Miniatural, minimal, atomic, poemul dislocă obişnuinţele mentale sau sentimentale şi eliberează o energie lirică a cărei exprimare nu poate fi decât paranormală, ludică, textualistă şi postmodernă. Ca şi Ion Stratan, Daniel Pişcu valorizează pe alte cercuri ale spiralei modelul poetic al lui Nichita Stănescu: „Lasă neaua, lasă cafeaua/ de mine lipeşte-te!/ Trage, trage perdeaua,/ de mine iubelte-te!/ Eu sunt tendonul lui Ahile,/ tu eşti mai mult decât destul.” (De dragoste)

 Poetul ca „jucător de cărţi” şi poemul ca joc cu biblioteca în chiar timpul vieţii autorului, arta decenţei existenţiale prin relativizare ludică sunt mărcile de casă ale poeziei lui Daniel Pişcu: „Ce minte multă/ ce gândire mare am/ în biblioteca mea personală!// Casa mea e un templu/ de cultură!// Biroul meu e un sanctuar/ de civilizaţie!// Sper ca de aici/ până la Budapesta,/ nimeni şi nimic/ să nu-mi joace festa:/ sunt cel mai citit/ din oraşul acesta…” (Biblioteca mea personală). Graţia şi farmecul acestei poezii vin din deopotrivă din ingenuitate şi rafinament, din refuzuri nete (al „plânsului fals”, al „râsului fad”) şi din dezlegarea de inerţiile cuvântului, pentru reînamorarea de miracolele patente ori latente ale acestuia: „Oare prin fondul nostru ereditar/ putem mânca piper, cnopidă, mărar?/ Oare necunoscând aşa bine Legea/ suntem mai absolviţi de păcate?/ Până şi în mormânt/ aş vrea să fiu om de cuvânt.” (Opera aperta II)

*

Robert Şerban, Cinema la mine-acasă,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa, Prietenia sunt titlurile micilor secţiuni în care Robert Şerban şi-a distribuit poemele noii sale cărţi şi ,totdată, numele marilor chestiuni care îi ocupă spiritul, poetic îndeosebi. În privinţa poeziei, poemul liminar e singurul care vorbeşte oarecum explicit despre această îndeletnicire şi curiozitate omenească. Zic „oarecum” pentru că Robert Şerban şi-a format un stil al său sinecdotic (deseori şi anecdotic) de a vorbi poetic despre lucruri grave într-o figuraţie firească, fără emfază, fără poză, fără patetism – dar subtil şi adânc, o adâncime difuză, de acoladă, nu de punct fix. Poemul Viteza pe care o am se încheie astfel: „să privesc în mine/ mi se pare atât de patetic/ încât mă grăbesc să deschid ochii”. Drept care, poetul a găsit calea de a privi în sine deschizând bine ochii la micile întâmplări exterioare, pe care însă le prinde şi cuprinde atât de bine, inteligent şi generos încât ele devin vorbire despre interioritatea poetului. Iată ce ar fi poezia în cazul lui Robert Şerban: „oamenii sunt convinşi/ că în poezii nu se întâmplă nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte/ când e bine să nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid cărţi subţiri/ iar dacă o fac/ observă imediat că înăuntru sunt/ puţine cuvinte pe rând/ puţine cuvinte pe pagină/ în rest/ nalb mult alb/ şi le închid repede// fără să le spună nimeni/ oamenii ştiu însă că/ poezia este ceea ce rămâne din viaţă/ după ce o trăieşti”. Aici, ca pretutindeni în poemele sale, poetul rămâne ambiguu. El pune cititorul în situaţia de nedumerire fertilă în care acesta nu-şi doreşte neapărat un răspuns, ci se desfată cu o promisiune. Poetul aranjează sau redă o situaţie, o imagine, un fapt cărora le adaugă reverberaţiile din propriul cogito, cititorul intră în acest text şi rămâne acolo ocupat deja de refracţia sa. E un mod subtil, „ceva nedureros” (cum sună titlul ultimului poem din carte) de a implica pe celălalt într-o chestiune, în fond gravă. Poemele sunt nişte „clipuri” foarte bine regizate şi foarte în nota noului cinematograf în care duioşia şi cinismul, sentimentalismul, ironia, autoironia şi sarcasmul nu se sfiesc să joace împreună. Ca în chiar poemul titular: „acasă/ în singurătate/  sau alături de vreo femeie// ştiu/ sunt prost/ iar prostia mă face emotiv/ cele mai banale poveşti/ despre moarte/ despre viaţă/ îmi provoacă uneori lacrimi şi muci cât o gripă// ele au toate aceeaşi reacţie/ mă iau în braţe/ mă strâng la piepăt/ mă mângâie pe cap/ uneori îmi şterg ochii/ ce femeie rezistă unui bărbat care plînge?// acasă/ la filme despre moarte/ despre viaţă/ eu plâng şi fut”.

Dragostea şi Viaţa sunt capitolele mai ample ale cărţii. Aici, Robert Şerban e spiritual, inteligent, plastic, ludic şi umoristic la modul bănăţean, se joacă nu de-a literatura ci cu literatura , „O admirabilă carte de versuri”  cum spune Nicolae Manolescu în textul de pe coperta a patra. Aici, poezia lui este familiară, simplă, nostalgică şi cinică, tristă şi adevărată, de o indiscreţie platonică, „Poezia lui Robert Şerban e familiară, o recunoşti, o iei acasă cu tine să-ţi fie aproape când nu ştii să spui ce e de spus” în opinia lui Marius Chivu, de pe aceeaşi copertă. Aici, ca şi în celelalte secvenţe, Robert Şerban ni se arată ca un poet fermecător, acut, original, cu care îţi face plăcere să stai de lectură, după cum cu tânărul Robert îţi face plăcere să stai de vorbă, când vine vreo ocazie.

*

Traian Verdinaş, Echinoxismul - dicţionar sintetic şi antologie,

Editura Grinta, Gluj-Napoca, 2006

Socotind „echinoxismul” o şcoală, un curent, o direcţie în cultură, profesorul Traian Vedinaş e convins că el „dă o măsură a cuminţeniei româneşti, peste care deja istoria a trecut, iar cea care vine nu va putea face abstracţie de acel «echinox» împlinit.” Lucrarea sa e o contribuţie de etapă la cunoaşterea fenomenului cultural numit „echinoxism”, aflat şi în prezent în plină desfăşurare. Într-o primă abordare, foarte concentrată, din „Introducere”  autorul încearcă în şase propoziţii esenţiale să reliefeze raportul dintre „Echinox”-ul anilor 1968-1989 şi Şcoala Ardeleană. Similitudinile ar consta în: lupta împotriva cenzurii, preocuparea erudită pentru traduceri având rol de sincronizare cu ideile occidentale, latinofilie în forme specifice timpului, respectul pentru adevăr şi pentru demnitatea limbii artistice, spritul ludic („Ţiganiada” - „Şcoala ludică”), proiectul lumii ca dicţionar.

Urmează, tot într-o manieră brevilocventă, abordarea câtorva aspecte socotite definitorii pentru „echinoxism”: O siturare sub vreme, Context şi geneză, Promoţii şi generaţii, Lirismul metafizic şi existenţialist, Proza de atmosferă. Universuri în derulare, Ofensiva criticii literare, Cealaltă filosofie, Echinoxismul.

Abia după această introducere autorul ne oferă o notă asupra ediţiei din care aflăm raţiunile şi obiectivele demersului său, precum şi natura celor două părţi ale cărţii: Echinoxismul – o direcţie culturală şi Fragmente şi referinţe. Prima antologhează (în ordine cronologică) texte ale unor echinoxişti sau editoriale semnate „Echinox”cu caracter programatic sau recapitualtiv; a doua cuprinde (în ordine alfabetică după numele echinoxiştilor) date biografice minimale, fragmente din textele publicate în revistă, referinţe critice, tot minimale.

Într-un Bilanţ pentru o altă sinteză din final, autorul, după ce aminteşte alte lucrări pe tema abordată (Efectul „Echinox” sau despre echilibru de Petru Poantă, Literatura „Echinoxului” de Nicolae Oprea, antologia Poeţii revistei „Echinox”  realizată de Ion Pop, controversatul Dicţionar „Echinox” coordonat de Horea Poenar), îşi defineşte contribuţia „aproape un bilanţ, întrucât dă echinoxismului funcţia şi dimensiunea de  direcţie culturală cu impact şi acoperire naţională, inclusiv multiculturală”, exprimându-şi totodată, dat fiind faptul că „echinoxismul n-a fost încă epuizat”, nădejdea că „cineva dintre tinerii revistei Echinox de astăzi se va ambiţiona să ofere sinteza completă, sinteză care nu e cu putinţă fără a lumina istoria ascunsă a echinoxismului ce se poate reconstitui din arhive şi mărturii.”