Nr. 9 (490) septembrie 2006

Tablou muzical neterminat

Cristian Robu-Corcan, Gravură în mi-bemol,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Aspecte ale prozei actuale

 Dacă până nu demult tendinţa singulară a prozatorilor debutanţi era abordarea realităţii postrevoluţionare cu toate implicaţiile specifice, ajungându-se la repetate stări de dolce far niente ori la crearea unor paradisuri artificiale, provocate de narcotismul jemenfichist, erotismul ostentiv şi violenţa teribilistă, prin prozele lui Cristian Robu-Corcan, Iulia Sala şi, parţial, Iona Baetica şi Anca Maria Mosora distingem o anulare a prezentului schizoid şi a geografiei fiinţei în favoarea imaginaţiei. Evazionistă în toate palierele ei, proza acestora face rocadă cu cea scrisă de singuraticul Nicolae Strâmbeanu şi, mai departe, parţial, cu cea înfăţişată de Ştefan Agopian, Alexandru Ecovoiu, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu şi alţii. E o scriitură în care elementele istorice, geografice, onirice şi fantastice fac casă bună cu imaginaţia plurisenzitivă. Poveştile lor nu descriu o realitate recentă, nici nu întregesc un tablou simbolic pentru societatea contemporană. Nicio realitate contemporană nu poate fi verificată în aceste cărţi; cel mult poate fi intuită ori asociată cu ceea ce lipseşte lumii actuale. În răspăr cu actualitatea, aceşti scriitori parcurg poveştile altui timp, abordând ficţiunea cu maximum de imponderabilitate faţă de realitatea imediată. Ei sunt manieriştii prozei contemporane. În Casa cu pereţi de vânt, Iulia Sala cerceta fiinţarea, de orice fel, necesară pentru a transmite mesaje lumii, sub adăpostul ficţiunii, al basmului ori al tâlcului. Fiecare bucată de proză aduce cu o pildă. Acelaşi lucru se remarcă şi la Cristian Robu-Corcan prin insistenţa cu care atrage reprezentările angoasei. Revelarea implicaţiilor pe care arta le imprimă existenţei, căutarea formelor şi formulelor de cunoaştere a paradisului vieţii sunt aspectele obsesive ale Gravurii în mi bemol. Mai apropiat tematic e romanul lui C.R-C de povestirea Planeta do diez a Ioanei Baetica din volumul Fişă de înregistrare. Igor – eroul Ioanei Baetica - încorporează un refuz al lumii redat prin refuzul cuvintelor. Un autodidact genial, Igor descoperă şi pătrunde în singurătate adevărul muzicii, acele „momente cristal” care dau sens vieţii. Hugo, eroul din Gravură în mi bemol, urmează calea muzicii ca exorcizare a vinovăţiei şi ca promovare a angoasei. Lumea imaginată de acest tip de scriitură e o infra-lume ca rezultat firesc al devalorizării realului.

Din ce în ce mai vizibil e caracterul dantesc al personajelor din proza contemporană. Cercetători ai cunoaşterii paradisului terestru, eroii parcurg, concentric, forme al infernului: social, erotic, ontologic etc. Înlocuiesc realităţi sociale sau erotice cu himere existenţiale, urmâdu-se, aproape-masochist, scenarii ce subliniază o programatică descalificare a umanitaţii.

Casa-azil

 Începutul romanului lui C. R-C ne introduce într-o lume de indivizi dereglaţi de la ritmurile realului controlat. O casă muzicală, în stil neobaroc, locuită parcă de câţiva indivizi doar pentru a adora pe unul singur: Domnişoara bătrână Victoria, proprietara, „tânărul grec” homosexual şi bătrânul muzician Vretos. Lor li se alătură o tânără aspirantă la tainele muzicii, Elise, Hans - tatăl ei şi misteriosul Villard. Pe toţi îi unesc pasiunile pentru muzică şi pentru tânărul violonist de la mansardă, Hugo. E o lume de hipersensibili, capabili de gesturi extreme. Tânărul grec încearcă sentimente tumultoase de iubire: „îl privise pe Hugo atent, strigase, apoi fugise în camera lui” sau „începu să plângă furios”, alteori se aude „scâncetul dureros al tânărului grec care pândea ascuns după scară”, acelaşi îl sărută-muşcă cu patimă pe erou, altădată plânge în hohote la picioarele lui şi chiar vrea să se sinucidă din dragoste pentru Hugo. Victoria îl agresează erotic (atunci când nu se ceartă cu tatăl mort...), ca un refren evenimenţial-erotic al casei, iar Elise şi Hans ştiu, numai ei, de ce Hugo e singurul care poate preda arta muzicii, fata devenindu-i soţie doar pentru că e pe moarte. Apropierile personajelor către eroul-obsesie Hugo culminează cu noaptea comună din mansardă, „o hibernare”, ca un alt fel de priveghi dar şi ca un ritual erotic având drept scop fuziunea intimităţilor: mai întâi prin intermediul oniricului revelat (visele Elisei) şi mai apoi prin moartea însăşi.

Există câteva teme şi motive în carte, toate semnificând aceeaşi stare de morbideţe prin excelenţă, de refuz al vieţii, al umanului: plânsul, zăpada, pescăruşii, muzica, vinovăţia, iubirea. Aceste elemente participă, permanent, la crearea unor imagini statice, simbolice, ca nişte tablouri „muzicale” schiţate de o privire artist-depresivă.

„Am doar treizeci şi trei de ani – mărturiseşte eroul cărţii. Trăiesc cu nostalgia zăpezii şi frica de soare. O iubesc pe Elise. Îmi place frigul. Domnul Vretos ar fi putut fi tatăl meu. Tânărul grec, amantul meu. Domnişoara Victoria nu îmi cere niciodată chiria”. E convins că moartea Elisei va rupe în el tot ceea ce-l leagă de ceilalţi. Cum nu poate suporta moartea unuia ca o eliberare pentru ceilalţi, vrea să colinde lumea aşteptând să dispară toţi cei dragi; doar atunci întoarcerea fiind posibilă. Chiar aşa se petrec lucrurile, el urmând de fapt un traseu iniţiatic european, deloc spectaculos şi aproape fugitiv, deşi în timp se derulează mulţi ani. Suntem într-un soi de remake cu pretenţii romaneşti după Tinereţe fără bătrâneţe... unde muzica e cea care dictează revelaţiile existenţiale. Hugo e compozitorul şi interpretul genial care stârneşte în ascultători sentimentul vinovăţiei şi provoacă plânsul uitat. Însă cartea lui C.R-C nu are prea multe din calităţile romanescului. E mai degrabă o nuvelă despre puterea cathartică a muzicii.

Iniţierea în lume ca re-întoarcere

 „Mi-e frică să nu trec prin peisajul ăsta, care-i Lumea, şi gândurile să-mi iasă prin piele”  spune Hugo. Călătoria lui e o fugă de moarte care se pigmentează cu morţile tuturor celor apropiaţi. Pentru că totul e muzical, viaţa lui şi lumea întreagă par un tablou, o gravură pictată cu note muzicale. Fie că  e vorba de Olanda, Belgia, Italia sau alpii Elveţieni, eroul lui C. R-C ne introduce involuntar într-o lume de singuratici. Beţivul Abraham Ravello, anticarul Guido Gozzi şi fiica lui, muzicianul Rafael Romano, fiul Tiento şi celelalte personajele anonime din peregrinările lui Hugo sunt în fond nişte oameni care au uitat să trăiască şi preferă singurătatea, chiar alături de cineva. Hugo e pretextul şi şansa lor de a reveni la viaţă şi de a se reîntoarce, cu ajutorul tămăduitor al muzicii, la re-cunoaşterea vinovăţiei şi deci a condiţiei umane.  

Când simţurile o iau razna, această lume aduce cu una de schizofrenici sau pur şi simplu cu o comunitate deprimată, unită, nu se ştie cum, printr-o farsă a destinului şi a morţii, de muzică, şi, mai presus de toate, de anumite sensuri tainice ale existenţei. Astfel că Hugo capătă, în periplul său spiritual, ceva din aura unui titan sau apostol al muzicii care imprimă mesaje ascunse, prin muzică, ascultătorilor. Nu întâmplător are acces la iniţierile parabolice de pe munte, unde întrevederile cu Johann Kreisler (mai mult o voce decât o prezenţă) şi Omul Înstrăinat, deşi par uneori absurde, configurează în carte noi sensuri ale transcendentului. Ele vor fi urmate, parodic, de „judecata” reprezentanţilor clerului de lângă piaţa San Marco.

Întoarcerea personajului la casa muzicală doar pentru a-şi însoţi spre moarte ultimul prieten, paralitic acum, „tânărul grec”, metamorfozat peste poate faţă de prima parte a cărţii semnifică o renunţare ultimă la lume şi la viaţă. Spre moartea aşteptată, doar vizita fiului amână pe moment starea de morbideţe iar timpul e mai mult cel al tabloului, static şi sugerat de culoare şi forme. Timpul din Gravură în mi bemol e redat fie de răvaşele tânărului grec care anunţă morţile cunoscuţilor, fie de cromatică şi onomastică. Atunci când părul lui Hugo devine roşu, oamenii îi spun Rossi, când converteşte la vinovăţie pretutindeni, e numit Călugărul Roşu iar la înţelepţirea finală e recunoscut drept „Cel Ce Te Face Să Te Simţi Vinovat”. Până şi drumul culorii şi al onomasticii e unul spre interioritate, de la roşul exterior la numele ce semnifică forţa spirituală. Finalul anunţă aşteptarea risipirii vieţii şi confirmă, încă o dată, intenţia autorului de a reda o stare difuză de imobilitate. Asta şi construieşte autorul: un tablou pe care-l asezonează cu sunete. Chiar şi peregrinările lui Hugo nu accelerează nicidecum planul static al naraţiunii, pentru că autorul nu e interesat de acest aspect. Hugo nu călătoreşte propriu-zis, ci rămâne în tablou, permanent circumscris amintirii, ignorând viitorul. E un tablou cu false decoruri, indivizi fără chipuri, numai în trei culori: alb, roşu şi negru (semnificând, albul: zăpadă-puritate-pescăruşi,  roşul: iubire-disperare-damnare, negrul: morbideţe-moarte- risipire). Aş fi preferat ca aceste personaje fără chip să semnifice mai mult nişte proiecţii estetice, adică nişte „imagini picturale”, de care vorbeşte Ingarden. Altfel, ele se disipează împrejurul eroului fără pretenţii precise şi fără contur.

Textul (şi uneori ideile) lui C. R-C. se pierd însă printr-o fugă de analiză a personajelor şi scenelor dar şi din cauza instabilităţilor stilistice din sudura frazelor. Personajele rămân în memoria spontană a cititorului doar ca nişte prezenţe incerte iar evenimentele iniţiatice nu sunt mai mult decât decupaje fugitive din viaţă, lipsite de continuităţi necesare. Senzaţia cititorului e că nici naratorul nu e sigur de destinul personajului. Fără îndoială, adierile de superficialitate se datorează şi prozei poetice pe care o preferă C. R-C. Astfel că, uneori, frazele par de-a dreptul fără noimă sau presupunem că fac apel la un pact poetic cu cititorul: „Bătăile din uşă, în acea dimineaţă, aveau mirosul unei viori...”; „...îşi dăduse seama că bătrânul tată ar fi compus o sonată pentru fiica sa dacă ar fi fost în stare”, „Hugo avu revelaţia zăpezii. Era cald, tare cald, vioara din faţa uşii mirosea dulce...” etc. În final, impresia imediată e că ai citit într-adevăr o carte scrisă de un autor introvertit şi sensibil, fragil şi mult prea plictisit pentru a reda viaţa în întregul ei. Adept al fragmentarului, C. R-C. este un simbolist întârziat, sedus de mirajul prozei poetice.

Gravură în mi bemol prezintă lumea ca un concert exorcizant, prin care se întrevede reversul unui univers morbid, salvat doar prin implanturile muzicale ce relevă vinovăţiile uitate. O carte despre legătura indestructibilă dintre artă şi existenţă, dintre mântuire şi suferinţă.