Nr. 9 (490) septembrie 2006

O captivă voluntară

în găoacea minciunii comuniste

„Locuind în vile sau castele nu mă simţeam nici «îndreptăţită» şi nici «onorată» – nicidecum «uzurpatoare» ci beneficiara unei legitime generozităţi (s.n.) a unui regim care îşi  pre­ţuia talentele (s.n.) şi le încuraja (s.n.) să creeze. Zeci de poezii, traduceri, proze, compozi­ţii muzicale am scris la Sinaia (dar şi în odaia mea de ţară de la 2 Mai”. Aceasta este una din to­nalităţile de bază în care Nina Cassian îşi compune jurnalul deceniilor cinci şi şase, prizo­nieră de bună voie în carapacea ideologiei comuniste; o cu totul intonaţie au însemnările ul­terioare sau adnotările din 1975 sau de după stabilirea ei în S.U.A., în care defineşte cu lim­pezime epoca de început a comunismului drept „o vreme de angoasantă confuzie”, de care par­ţial se dezminte.  În cele trei volume,  Memoria ca zestre alternează afişarea încrederii orbeşti în comunism şi comunişti, în partid, ca singură alternativă a regimului de până la 1944, a ataşamentului ei aparent „necondiţionat” la noua ideologie şi slujitorii ei – care, pe un ton triumfalist şi cu gesturi de magnanimie îşi răsplăteau condeierii – cu o mea culpa de un soi aparte, în text sau în subtext, în care, din nou, pedala inocenţei este apăsată până la re­fuz. Până la suprasaturaţie este elogiat „mărinimosul” regim pe care nu pregetă să-l ser­vească „din convingere”, în încercarea ei de adecvare la noua lume, cu eforturi, nu totdeauna reuşite, de a elimina sechelele educaţiei sale mic-burgheze sau a uita cu totul de ea, pentru a se încadra castei scriitorilor privilegiaţi.

Prozatoarea Sorana Gurian evocă, cu imens umor şi ironie malignă, unul din mo­men­tele expierii tinerei poete, mult prea inteligentă să nu realizeze, chiar dacă în jurnal uită să consemneze sau se preface că uită, dramatismul ridicol sau ridicolul dramatic al întâmplării, de la sfârşitul deceniului al cincilea. Această mică minciună prin absenţă sau omisiu­ne vorbeşte de la sine despre faptul că diarista însăşi are opinii diferite privitoare la „capacitatea sincerităţii de a fi... sinceră”1: „Micuţa Nina Cassian, o fetişcană cu nasul lung şi coroiat, am­biţioasă şi invidioasă, dar dăruită cu imense calităţi poetice, şi-a publicat «autocritica». Într-un stil de spovedanie publică, folosită de Armata Salvării, recunoaşte că toate criticile care i-au fost aduse sunt îndreptăţite, că volumul ei de poeme, recent publicat [La scara 1/1] nu are nicio valoare [...] nefericita, cu asemenea afirmaţii ea îşi calcă orice strofă scrisă şi orice vestigii sentimentale ale educaţiei sale burgheze [...] ca să se dea bine pe lângă bonzii Parti­dului, ca să poată publica, nu să-şi câştige pâinea zilnică. Nina nu e un caz singular. Toţi scrii­to­rii au trebuit să scrie asemenea lucrări, să se scuipe ei înşişi.”2

În esenţă,  acesta este, efortul poetei de a se conforma, strădania ei de a-şi mula sensi­bi­litatea, creaţia literară şi muzicală pe calapodul calp, de a servi, de a se face utilă şi de a-şi pro­ba abnegaţia ani la rând, poate,  la început din convingere, încastrată într-o ideologie, aservită unei politici ale cărei legi i se par de neînţeles, dar foarte curând de dragul privilegii­lor nu puţine la număr, cu care regimul îşi gratifica slujitorii, de a se scălda în minciună, de a fi duplicitară. Este posibil, paradoxal, ca tocmai excesul actelor sale declarative să nu le fi su­nat deloc convingător politrucilor cu urechea sensibilă nu la nuanţe, ci la disonanţele to­tuşi perceptibile în ariile de slavă cântate de poetă. Traian Şelmaru „&Co., agenţi ai sensului unic de circulaţie în poezie”3, unul din cei mai greu de convins scria în Scânteia: „în Nina Cassian, departe de a se fi produs o transformare adâncă, nu există încă voinţa de a lupta contra decadentismului burghez [...]. Şi aici se pune o întrebare: să-i fie într-adevăr imposibil Ninei Cassian să găsească drumul spre adevărata poezie?”.4  Fără îndoială, există o discordanţă între declaraţiile de „adeziune” ale poetei şi eforturile ei de ajustare şi atitudinea ei de om neîmblânzit, dedat la plăceri intelectuale şi artistice, neconforme celor promovate de Partid. Zelul Ninei Cassian este aparent sincer, dar, degenerând în exces de zel, are un rezultat contrar, asemenea eşecului suferit de Marin Preda la publicarea nuvelei sale Ana Roşculeţ, în silinţa  lui „de a fi «pe linie», de a fi pe placul «îndrumătorilor» de la Partid (ceea ce nu l-a scutit de critici «din masă»)”.* „Este uimitor cum – notează diarista – cea mai «proletcultistă» în­cer­care a lui Marin Preda a fost condamnată  în loc să fie promovată cum s-ar fi cuvenit. Acelaşi conformism în tematică şi stil al volumului meu Horea nu mai este singur a fost taxat de Paul Georgescu drept «o manifestare virulentă de formalism». Ce să fi însemnat aceste tri­bulaţii? Depindeau ele de simpatia sau antipatia Partidului faţă de respectivii scriitori sau erau doar menite să producă «zăpăceală», confuzia necesară aservirii prin frică şi neînţelegere a tagmei creatoare?” Fireşte, însemnările de mai sus aparţin anului 1975, cu rol de „contrapunct” pentru jurnalul deceniilor anterioare, dar care, la fel de bine, poate chiar mai bine, ar putea aparţine „contra-jurnalului” din perioada americană.

Poeta şi diarista vrea să creadă şi să-i convingă şi pe alţii că trăieşte dilema ei, şi o trăieşte cu adevărat, cu intensităţi variabile, în funcţie de credibilitatea sau lipsa de credibilitate a ataşamentului ei la noul sistem. Ea o trăieşte în plin „şoc existenţial”, acuzele de forma­lism la adresa ei  erau făcute de către „un înalt for de Partid – iar eu credeam în acel Partid! Cu­vântul oficial nu avea cum să fie nici greşit, şi nici rău intenţionat, acei oameni care semnau în «Scânteia» trebuiau să aibă dreptate, altminteri temeliile lumii mele s-ar fi clătinat!”.  Fi­­reşte, comunismul a putut însemna înainte de 1944 şi câţiva, foarte puţini ani după aceea, pentru poetă şi pentru alţi condeieri, „un cod al armoniei [...] al abolirii tuturor antagonismelor sângeroase între rase şi popoare, naţiuni, clase, sexe etc.”5, un deziderat, o speranţă, o as­piraţie spre mai bine, devenită între timp o „utopie”. Acest jurnal selectiv, „pe alese”, cu ad­notările sale ulterioare, cuprinde mărturisirile unui om inteligent şi înzestrat, o natură ver­sa­tilă însă, care încearcă să-şi justifice opţiunile politice, slugărnicia printr-o naivitate şi cre­du­li­tate incompatibile inteligenţei ascuţite. „În cultură, domnule, noi nu admitem decât ro­mâni proşti sau foarte proşti,  cu condiţia să fie cât mai mari lichele”6, afirma cu cinism Ba­ranga, absenţa prostiei, ca ingredient esenţial dovedindu-se a fi handicapul de căpătâi al Ni­nei Cassian.

Memoria ca zestre seduce totuşi prin amestecul insolit de sinceritate debordantă, con­vertită adesea în francheţe  trucată sau alterată de „maturizări” ulterioare şi de inteligenţă par­ci­monios afişată, subtil dosită în spatele unui paravan de ingenuitate, menit a-l deruta pe cititor şi a-l conduce pe un drum dinainte gândit de autoare. Însemnările ei sunt dominate de „un fel de delir al tinereţii, de naivităţi flagrante, de multă dezinvoltură, de inocent exhibiţionism”. „Jurnalul jurnalului” din 1975 şi de după 1985, cu revenirile şi explicitările derapajelor comise, cu invocarea anilor de derută, are rolul de a motiva sau scuza concesiile din epoca a cărei „neaşezare” nu  justifică nici măcar duplicitatea şi făţărnicia creatorilor. Candoarea, naivitatea, bunacredinţă nu fac însă casă bună cu vânarea privilegiilor defel neglijabile, obţinute prin atitudinea submisiv dezagreabilă. „Aveam, ca profesor – îşi aminteşte cu a­mărăciune I.D.Sîrbu – 500 lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În a­ceastă perioadă cumplită [...], Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăp­tarului meu) încasa între 3.000-5.000 lei”.6 Şi se iveşte agasanta întrebare, rămasă fără răspuns: Oare cât timp a rămas, cu adevărat, Nina Cassian prizoniera minciunii? Capitolele pre­mergătoare jurnalului propriu-zis, o autobiografie sui generis, structurată tematic,  creează şi recreează atmosfera începutului vieţii unei femei pentru care nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost şi nu îi este străin şi care a depăşit impasurile, şi-a rezolvat crizele existenţiale şi de creaţie, a supravieţuit şi s-a dovedit o învingătoare. Pasiunile omeneşti le trăieşte cu ardoarea şi intensitatea care încarcă textul de electricitate şi reliefează nucleele de interes ale celor trei volume: adecvarea ei cu ochii închişi la comunism, ca unică alternativă a unei dictaturi, cea fascistă, ce viza anihilarea fizică şi psihică a fiinţei umane, aproprierea noii ideo­logii cu ochii pretins închişi, creaţia – poezia şi muzica, artele în general, ca mod de a respira, de a exista, dragostea şi căsnicia cu Ali, dar şi iubirile de-o viaţă ale unei artiste de o dis­po­nibilitate afectivă şi erotică ieşită din comun.

Formulă literară dificilă, de riscurile căreia încearcă să se apere, fără a izbuti pe de-a-n­­tregul, jurnalul este o opţiune nici măcar sieşi explicabilă şi motivabilă. „De ce un «jurnal», când n-am avut niciodată tentaţia acestui «gen», perseverenţa necesară unor consemnări ritmice – parţial dintr-o mai veche prejudecată (dispreţul faţă de proză al poeţilor, faţă de re­latările insuficient transfigurate) dar, mai ales, din pricina faptului că trăiesc cu o asemenea in­tensitate, încât mi se pare brutal şi falsificator să opresc «clipa în loc»”.

Redactat în contratimp cu vârste şi epoci compatibile notării cotidiene, „acum doi­spre­zece ani [1936], deci la începutul adolescenţei mele”, când lipsa de evenimente devenise co­pleşitoare, începuse un jurnal în care „îmi «făceam mâna» [...] exagerându-mi tristeţile şi sin­gurătatea”, iar „la şaisprezece ani, când aş fi putut relata pe larg prima mea iubire şi suferi­n­ţă”, a ezitat din orgoliu sau superstiţie să-şi descrie „eşecul”; jurnalul şi-l începe tot într-un mo­ment de criză,  „la o filă neagră”, în septembrie 1948, ca răspuns provocării soţului şi iubitu­lui ei, Ali [Al.I.Ştefănescu], ce-şi notează „cu minuţiozitate întâmplările vieţii lui şi, cu mascu­lină dezinvoltură, amorurile de calitate discutabilă (chiar dacă el le înnobilează uneori, cu acea pasiune pe care o manifestă şi faţă de mine)”.

Extrem de amănunţite din punct de vedere factologic, consemnările din primul vo­lum 1948-1953, vor deveni, peste ani, „mult mai puţin concrete şi amănunţite ca acele timpu­rii”, deşi suferinţa şi comportarea diaristei au fost la fel de „excesive”. Mai puţin detaliate şi mai adânc confesive  şi meditative, notaţiile din cel de-al doilea volum, 1954-1985, revelează o femeie, o artistă în a cărei ecuaţie existenţială se cuprind deopotrivă: forţa şi fragilitatea, e­moţia şi detaşarea, optimismul şi regretele, candoarea demonstrativă.

Recitirea jurnalului în vederea publicării, deşi în aprilie 1950 refuza cu vehemenţă un ase­menea demers: – „nici nu mă gândesc la un potenţial cititor”, trădează atitudinea sa os­ci­lantă, specifică diariştilor  faţă de propriul jurnal. Confesiune şi „dezgust” de confesiune în cele din urmă, cu riscul declaraţiilor dar şi al retractărilor evidente, tentaţia comunicării, a cap­tării interesului, impresionării sau influenţării în bine a publicului este precumpănitoare cu atât mai mult, cu cât îşi cunoaşte extrem de bine punctele vulnerabile. De aceea i se im­pune cu necesitate „compunerea unui «jurnal al jurnalului», datat 1975, 1989, 2000 – în care, de foarte multe ori, mărturiile circumscrise anului 1975 sună a pagină de jurnal redactată în libertatea americană de după 1985; jurnalul şi contrajurnalul ar avea rolul de a îm­blân­zi şi chiar a corecta părerile cititorilor, pe care îi are continuu în vedere şi cărora li se a­dresează printre rânduri, dar, mai ales, ale detractorilor. În acesta se operează inclusiv o se­lecţie a pasajelor „capabile să precizeze o evoluţie obiectivă şi subiectivă, să-i informeze pe cei interesaţi despre fenomenul artistic şi contextul dramatic în care a avut loc şi, în ultima instanţă de cea care scrie aceste rânduri”.

„Jurnalul unui jurnal”, „mai grăitor în multe privinţe referitor la realitatea imediată”, are, neîndoielnic un rol estetic şi corectiv, „notaţiile excesiv de spontane”, aparţinând anilor ei tineri, „caracterul lor copilăros şi neselectiv”, o lezează pe autoarea împlinită, iritată de posi­bi­litatea îndepărtării virtualului cititor sau de balansul lui între sublim şi ridicol, citindu-i în­sem­nările şi caută o compensaţie în direcţia unui autoportret edulcorat, îmbunătăţit. „Constatând că unele relatări sunt anodine iar altele de o strictă valoare de «memento», dar, mai a­les, plictisindu-mă de încetineala acumulărilor, sunt tentată să fac un  «raccourci», pervertită cum sunt de ceea ce ştiu că va urma”. Pe măsură ce înaintează în ani şi în scris, nemulţumirile se adună, deşi în subtext se citeşte autoironia şi ironia la gândul unei posibile modifi­cări de conţinut şi stil. „Vreau să fiu mai literară, mai comentatoare, mai portretistică adică, să pregătesc, dragă Doamne, un «journal d’écrivain»”.

Întrebarea cvasiretorică de la Sinaia, din 1950: „Ce fac eu în aceste pagini? Nu e un «jur­nal de scriitor», şi aproape că nu e niciun «jurnal de intelectual» este mult prea consistentă şi autocritică pentru a aparţine acelei perioade „a naivităţii” a „spontaneităţii” şi notaţii­lor cu caracter „copilăros şi neselectiv”,  părăsind planul intim existenţial, vădind o maturitate, o condiţie umană mai responsabilă. Răspunsul este pe măsură, trădând intenţia caustică îndreptată spre cea care fusese, cu trei decenii în urmă. „Chestiunile de principiu, cele gra­ve, profunde, m-am obişnuit să le discut cu Ali sau cu prieteni până la epuizarea lor provizorie. [...] Nu fac analize amănunţite ale lecturilor mele, nu-mi descriu procesul de creaţie. Sunt prea lacomă de viaţă, de a cunoaşte oameni, de a stârni iubiri. [...]. Sunt atât de fascinată de capacitatea mea «de a cuceri». [...] Aşa că mă arăt în toată vanitatea şi goliciunea mea. Iar dacă vreodată, cineva asemănător mie «mon semblable, mon frčre», cineva mai mult sau mai puţin ipocrit va parcurge aceste rânduri să-mi constate măcar sinceritatea şi autenticitatea.”

Am socotit oportună reproducerea acestui pasaj, considerat de noi fals datat 1950, „jur­nal original”, în care a operat „tăieturi” destinate a oculta pe cât posibil „infantilismul meu aproape patologic”, pentru că textul consună ca stil şi conţinut cu un fragment din „con­trapunctul” datat 1975, Satul 2 Mai, veritabil document de asumare a unei vini, o mea culpa tardivă şi nonrezistentă la istoria revelată. „Mi s-a părut necesară compunerea unui «jurnal al jurnalului», pentru că sutele de pagini care însoţesc mai mult de jumătate din viaţa mea se dovedesc la recitire revelatorii (cel puţin pentru mine) prin reflectarea naivă (s.n.), pâ­nă la caricatură, a evenimentelor de ordin ideologic şi etic petrecute în agitata istorie a Ro­mâ­niei după cel de-al doilea război mondial, istorie cu care mă identific şi de care mă delimi­tez periodic, precum şi prin dezvăluirea, aş zice exhibiţionistă, a fiinţei mele «supradotate» şi «sub­dezvoltate» (adică incapabilă de maturizare) în acelaşi timp.”

Este  vană  stăruinţa, înverşunarea diaristei de a face să se creadă că a  coexistat, cândva, în fiinţa ei inteligenţa ascuţită şi răzbătătoare cu naivitatea şi caracterul „copilăros” al comportării, pentru  a-şi scuza laşităţile şi oportunismul; incompatibilitatea lor îi subminează au­toexpunerea pătrunsă de bunacredinţă din „jurnalul multipartit” şi „selectiv”, din „jurnalul du­blu” ţinut „până când distanţa dintre mine şi mine se va micşora într-atât încât să facă i­nutilă existenţa [lui]”.

Artistă „multi”-talentată şi femeie cu minte ageră, Nina Cassian comite greşeala oa­me­ni­lor dotaţi şi isteţi, dar extrem de vanitoşi, care îşi preţuiesc şi mizează excesiv pe in­te­ligenţa lor, încât ajung să intre în dezacord cu ea, subestimându-şi semenii şi lăsându-şi astfel dezvăluit teritoriul lor de vulnerabilitate. Piruetele sale coerent elaborate, şerpuirile în­de­lung studiate printre „evenimentele de ordin ideologic” credinţele şi opiniile mascate şi de-mascate, naivitatea, credulitatea, bunacredinţă luate drept mască nu conving; diarista este vi­no­vată, maculată şi nu-l înduplecă pe cititorul stârnit de excesul ei de zel; ea mizează pe o de­cul­pabilizare prin autoculpabilizare, şi anume, învinovăţindu-se de candoare, infantilism şi bu­năcredinţă, vina de a se fi aservit deliberat comuniştilor, pentru a-şi putea publica poezii­le şi interpreta compoziţiile crede că şi-o poate oculta,  plasând-o în spatele unui geam opacizat.

Contrastele şi antinomiile conţinute în text, chiar dacă îşi epuizează destul de repede va­lenţele de persuasiune, îl încarcă de o tensiune definitorie pentru diaristă, a cărei prezenţă se­ducătoare şi stăruitoare, încordată, pe alocuri dilematică, comunică totuşi efortul des-po­vărării prin confesiune.

Este aproape dramatic, dar şi cu certe valenţe de comic involuntar, efortul tinerei Nina Cassian de a se adecva momentului – anii 1947, 1948 – „n-am reuşit niciodată, în ciuda sin­cerelor mele eforturi să scriu un material în întregime conform cu normele zilei”, care să fie publicat în Scânteia,  „unde am avut acces numai rarissim, nefiind considerată, probabil, destul de «curată» din punct de vedere politic pentru o asemenea «onoare» – şi nu o spun i­ronic: visam la această onoare”. Aceeaşi zbatere şi în încercarea de a lucra la poemul despre re­voluţie: „Trebuie să ies în arenă.  Trebuie! Am promis la «Îndrumare» trei volume de versuri în trei luni. Revoluţia, un volum de versuri obişnuit şi unul de traduceri.” Abnegaţie, en­tuziasm ardent, implicare sunt doar câteva din formulele care ar putea defini trăirea avân­tu­lui comunist într-un climat de constrângere, în 1989, la New York nu se mai place şi găsim ros­tirea omului nemulţumit de ceea ce fusese, acceptând-o însă ca pe o etapă necesară şi cert condiţionată de bunele ei intenţii şi ghidată de sinceritate: „Ceea ce mi se pare în continuare de necrezut, e că, ani de zile am putut funcţiona la date fixe şi numai aşa, după orologiul aşa-numitei «comenzi sociale». Ziua lui Stalin, Ziua Revoluţiei, Ziua Femeii, Aniversarea Republi­cii, 1 Mai,  23 August, Ziua eliberării de sub jugul fascist, răscoala ţărănească din 1907, grevele de la Griviţa – acestea marcau calendaruul activităţii mele politico-artistice.  Unde a dispă­rut proverbiala mea spontaneitate – se întreabă cu amărăciune retrospectivă – acel misterios punct de fierbere, acel «primum movens» care transformă tăcerea în cuvinte?” Diarista îşi com­pune astfel autodafé-ul, încât o limpede tristeţe şi neînţelegere, pentru cea care a fost  şi s-a umilit, să răzbată din comentariile ei de peste ani din libertatea de peste ocean. Fireşte, măr­turisirea este suspectă şi nu neapărat o concluzie, ci o opinie se impune, cea a cititorului in­tolerabil, a cititorului care nu poate să nu desluşească cu uşurinţă dubla prefăcătorie a au­toarei, şi atunci, illo tempore, când mima candoarea, inconştienţa şi fervoarea alinierii şi slujirii comunismului şi peste ani, în 1975, de fapt, după 1989, în opinia noastră, când se lamenta siderată de cecitatea ei, ca atribut inalienabil al unei inocente juneţi, care i-a marcat „până la desfigurare o etapă importantă a tinereţii mele artistice şi poate întregul meu destin”. Sunt autoironii transparente, mirări excesive şi sarcasme îndulcite faţă de omeneasca sa culpă, re­gre­tabila ei eroare, izvorâtă din aservire înflăcărată şi nicidecum din pofta de privilegii, chiar da­că nu din cele mai  mari, mici, dar consistente firimituri, avantajele unui trai liniştit şi în­des­tulat, cu anotimpuri de creaţie în casele puse la dispoziţia „imnologilor” comunismului.

Compunându-şi şi acordându-şi circumstanţe atenuante, se autoexplicitează, justifi­cându-se în 1975: „E într-adevăr uimitor cum coexistau deja nu tocmai paşnic, ci uneori la ni­velul unui conflict sub- sau in-conştient formaţia mea culturală şi adeziunea mea entuziastă la «lumea nouă», citind «în familie» Kafka şi Istoria Partidului Comunist, amândouă lecturile părându-mi-se la fel de legitime...”

Până la un punct, destăinuirea ea ei poate fi credibilă, atunci când se referă la confu­zia din anii tulburi de început, când, „revoluţionară în viaţă”, practicând „tot felul de munci i­legale”, în momentele de „maximă conspirativitate” dinainte de 1944 şi imediat după „elibe­rare”, îndeplinind o „sarcină pentru 7 Noiembrie”, lucrează la un „poem de o largă respiraţie” pentru care însă, hélas, nu are „talentul lui Maiakovski” şi e marcată de handicapul de a fi „atât de anistorică”. Şi cu toate acestea şi atunci, în ilegalitate, iscase neîncredere, persis­tând o suspiciune, sau poate, mai degrabă, o antipatie a tovarăşilor ei „pentru firea şi compor­tarea mea prea liberă? Prea independentă? Eu nu îmi dădeam seama că aş fi fost aşa, mă purtam doar firesc, în conformitate cu ideile şi cu temperamentul meu...”. Un teribilism o a­nimă şi deşi are o jalnică dar cinică rezonanţă, consemnarea din octombrie 1948, duminică di­mineaţa: „Zi frumoasă. Citim «Istoria Partidului»” poate părea plauzibil ridicolă, suspectând-o de un spirit de frondă histrionică, afişat ca în provocatoarea apariţie, îmbrăcată în roşu, în salonul unor cucoane franţuzite şi în prezenţa lui Ion Barbu, recitând poemul pe care-l scrisese despre şantierul de construcţii «Ceanul Mare – Cluj»: «Ritmuri de muncă pe Dealul vânturilor» care avea ca refren «Hei rup, hei rup, corzi de oameni nu se rup!» şi în con­versaţiile cu marele poet,  pe care îl critica aprig „pentru fostele lui simpatii hitleriste în care încercam să-l conving de validitatea spiritului comunist.”

Etapa „orbirii”, „inconştienţei”, „candorii” în apărarea proletcultismului de toţi cei ca­re „manifestau opoziţie, abţinere, scepticism sau dubii cu privire la realităţile «vremii noi»”, a angajării „dezinvolte în eroare” este foarte curând depăşită, consumată. Conştientă tot mai mult de „panta degringolantă” pe care se angaja, creatoarea – pentru care „poezia nu mai era funcţia mea naturală”, ea funcţionează  „ca un... funcţionar. «Comanda socială» izgonise co­manda vocaţiei şi, cu toate încercările mele de a lucra la o anumită temperatură, stereotipul câştiga teren, convenţia copleşea invenţia, sângele meu se anemia treptat” – mimează. Devine un mim inteligent şi talentat, parţial credibil, întrucât  declaraţiile îi sunt contrazise de atitudinea neîmblânzită în subtext şi de un stil de viaţă care sfida normele şi constrângerile  re­gimului. Ea este infatigabilă în a mima credinţa „absolută”, încât îşi devine sieşi credibilă; mi­mează candoarea, mimează devotamentul, mimează încrederea inconturnabilă în comunism şi ideile comuniste, mimează poetul aflat, din convingere, în slujba partidului, mimează stupoarea de a constata că „biserica perversă – am numit Partidul Comunist – îşi ura drept­cre­dincioşii şi-i tolera pe cei fără credinţă dar obedienţi şi manipulabili”. Nina Cassian mi­mează uluirea care o cuprinde aflând de la unul din „ştabii” de la Contemporanul, Horia Li­ma, la ce grad inferior de credibilitate fusese plasată: „«Nu te chiedeam» mi-a răspuns el (nu-l putea pronunţa pe «r»). «Dar de ce?», am insistat eu. «Uite-aşa. Nu te chiedeam»”.

Dacă nu ar fi ilară, strădania ei de a-şi potrivi măsura talentului pe patul procustian construit de ideologi ar putea fi dramatică; revolta din anii de după stabilirea în America îşi are rădăcinile şi în resentimentele de a nu fi reuşit, în ciuda caznei neostoite şi a abilităţii, să-i înşele pe mai marii zilei, insensibili la desfăşurarea de „falsuri” ale poetei, construite a trece drept „autentice”.

În strategia autoapărării, Nina Cassian mărturiseşte, fără a o spune explicit că miopia îi este opţiunea, la miopie apelează şi o împleteşte în coroana bunei credinţe a infantilismului şi naivităţii. Cititorul asistă la un proces de mistificare şi automistificare, ea vizează să atingă  veridicitatea, dar aburii cinismului şi sfidării îşi fac simţiţi prezenţa, îndulciţi de extra­or­­dinarul farmec al protagonistei. Pentru că poeta, compozitoarea, prozatoarea şi diarista este un om fermecător, care prin acest jurnal doreşte să-şi elucideze interioritatea, să şi-o epureze de vicii, umori, luându-şi contemporanii drept martori ai acestui îndelungat şi subtil demers. Nicio clipă ea nu trăieşte tensiunea clivajului:  „sinceritatea lui [jurnalului] nesinceră mă chi­nuie”7 şi nici nu aderă la judecata de valoare a lui G. Călinescu potrivit căreia „jurnalul este prin­cipial nesincer”. Or, tocmai prin absenţa aparentă sau reală? a oricărei îndoieli, mereu fă­când să sune coarda lealităţii, autoarea pierde pariul şi masca prefăcătoriei e mai vizibilă ca oricând.

Oare când nu se preface poeta, atunci când, în ianuarie 1950, la sărbătorirea lui A. Toma constată că „bătrânul e drăguţ, slab, stins, distins”, sau în august 1975 când notează co­rectivul? „Nu, bătrânul Toma nu era deloc drăguţ, ci mai degrabă arogant şi răutăcios”.  Era în schimb model invulnerabil.  „La sărbătorirea venerabilului, Răutu nu s-a sfiit să pro­cla­me că cei cărora nu le place poezia lui A.Toma sunt duşmani ai Partidului.”

Dacă teama şi nu convingerile au făcut-o pe Nina Cassian să pună pe hârtie asemenea inepţii la începutul anilor ’50, atunci care este, de fapt, rostul acestui jurnal, în care „sin­ce­­ritatea” e contrazisă în comentariile ulterioare, venite, după cum se vede, a corecta  şi înnobila profilul moral al autoarei.

Când este sinceră Nina Cassian? Atunci când trăieşte bucuria de a-i fi apărut un articol în Scânteia, „Ceea ce pentru mine e important” sau când notează, după o lună, în acelaşi an 1950: „Sufăr şi mă îndoiesc şi aproape că dispreţuiesc ceea ce fac”. La o distanţă de a­proape douăzeci de ani, în august 1975,  deşi s-ar putea să fie mult mai târziu, prin 1989, so­seşte explicaţia: „A apărea în «Scânteia» era nu numai o dovadă de promovare, ci şi una a în­cre­derii pe care Partidul o investea în tine. Şi s-au bucurat de această «onoare», în «domnii» suc­cesive colegi de-ai mei  mai vârstnici (Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, evident Mihai Beniuc) sau din generaţia mea (A.E.Baconsky, Veronica Porumbacu) şi chiar debutanta Aurora Cornu (cu o pagină întreagă)... Îi invidiam, în deruta şi neputinţa mea...”

În 1989, se găseşte un ecou al anului 1951, când constată că îi dispăruse bucuria „ba chiar necesitatea creaţiei” şi continua să se chinuie cu încăpăţânare „din dorinţa de a-mi servi cre­zul şi vocaţia” (s.n.), în schimb,  drept consolare şi în absenţa mulţumirii, în acelaşi an, aştepta „cu nerăbdare” şedinţele de partid. Trăirea în confuzie şi iresponsabilitate şi o silnică compunere de versuri sunt componentele modului ei incomod de viaţă, aşa cum reiese din cele trei volume de  jurnal adnotat, corectat, conformat, îmbunătăţit şi modificat care, în loc să îi limpezească profilul şi să o dezvinovăţească, o blamează.

Neîndoielnic, locuind la Pelişor, în dormitorul prinţului moştenitor şi apoi în dormi­torul Reginei Elena, lucrând în „localităţile providenţiale” – Sinaia şi 2 Mai – Nina Cassian trăieşte cu adevărat în societatea comunistă în care oamenii ar putea fi „fericiţi”, „iubiţi, hră­niţi, liberi, creând artă în mijlocul frumuseţii” şi „ignoră” în mare măsură „ceea ce se întâmpla”. Poeta încearcă să eludeze preţul plătit, instaurarea relaţiei de subordonare, greu tolerabilă pentru temperamentul ei ardent, faţă în faţă cu protocolul aservirii. Se iveşte o nouă  în­tre­bare, dacă Nina Cassian a trăit sau nu o criză. Răspunsul pozitiv este posibil, dar se im­pu­ne precizarea, şi anume: criza a fost asumată şi consumată deliberat. De aceea nu surprinde şi este lesne explicabilă, în cazul ei, adulaţia faţă de Partid şi faţă de conducătorii de atunci când privilegiile oferite celor credincioşi încep să se facă simţite. În noiembrie 1948: „Aseară la Palat, eu în rochie lungă, neagră şi argintie, cercei şi pantofi verzi. Totul de împrumut! De altfel, e primul bal din viaţa mea. Am dansat vals pe o podea lunecoasă de marmoră, cu can­de­labrele rotindu-mi-se în ochi [...]. Mă uitam de asemeni la Ana Pauker şi am simţit-o modestă şi mare şi luptătoare adevărată. E maiestuoasă în simplitatea ei.”

O Medalia Muncii primită în 1949, e un prilej de bucurie, întrucât e „primul dar pu­bli­c din partea Partidului, a Republicii şi încă mă întreb dacă o merit – dat fiind faptul că în­că nu mi-a apărut volumul.” Şi cu atât mai dureroasă este ignorarea ei de către Partid, ceva mai târziu, ca şi incapacitatea,  în ciuda zbaterilor şi compromisurilor de tot felul, de a intra în graţiile lui.  În septembrie 1949, atunci când în programul de la Arenele Libertatea, serba­re la care a asistat guvernul, cântecul ei pentru Scânteia nu se cântă, notează cu tristeţe: „am avut impresia că Partidul nu are încredere în mine”, iar când volumul despre Revoluţie e ur­mă­rit cu înverşunare nemaipomenită de unul dintre politruci, Nicolae Moraru, în disperare se întreabă şi i se pare în ordinea firii să răspundă: „Cine să mă ajute? Partidul, desigur”.

Nina Cassian şi abdicarea de la păstrarea respectului de sine s-ar putea intitula acest sub­capitol centrat pe situarea poetei în contextul anilor de debut ai comunismului, însoţit, de ce nu am spune-o, de un patetism şi de un dramatism al începuturilor tulburi. Poeta este du­plicitară din teamă, dar şi din dorinţa de a-şi păstra favorurile „modeste” şi de a obţine altele şi mai mari, pe măsura compromisurilor de care este pe deplin conştientă şi cu care, du­pă un timp, intră într-un dramatic-ilar dezacord.

 (Fragment dintr-un studiu mai amplu)

NOTE:

1. Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol.I. Există o poetică a jurnalului?, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p.129

2. Sorana Gurian, Ochiurile reţelei. Jurnalul meu din România. Versiune românească de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 2002, p.210

3. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai (1940-1954). Ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu. Prefaţă de Vasile Igna,  Cluj, Editura Dacia, 1994, p.432

4. Ana Selejan, Reeducare şi prigoană, România în timpul primului război cultural (1944-1948), vol.II, Sibiu, Editura Thausib, 1993

* Citatele din acest capitol sunt preluate din Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I, Cartea a II-a, Cartea a III-a, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2003, 2004, 2005

5. „Dragostea nu mi se pare niciodată scandaloasă”, interviul Nicoletei Sălcudeanu cu Nina Cassian, Vatra, an XXXI, nr.402-403, sept.-oct.2004, p.76

6. Ion D.Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Glose, vol.2. Roman politic. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu, Craiova, Scrisul Românesc, 1996, p.14

7. Eugen Simion, op.cit., vol.1, p.148