Nr. 9 (490) septembrie 2006

Fişele unui memorialist (68)

„ Nu fi subtil, ci înţelept. Cine are mai mult decît i se cere seamănă cu vărful prea as­cuţit care se rupe uşor” (B.Gracian). Consiliu potrivit intelectualului român, înclinat spre ti­pul de graeculos, sofistic şi lunecos în împrejurările mari, decis şi dur în cele mici. Acel inte­lec­tual care-şi face, la nevoie, aşa cum s-a văzut, din subtilitate şi erudiţie un scut nu doar pentru sine, ci şi pentru oamenii puterii de a căror bunăvoinţă nădăjduieşte să profite.

*

Blaga mi-a vorbit nu o dată cu multă consideraţie despre criticul de artă Oscar Walter Cizek.

*

Nu lăsa pe mîine ceea ce poţi face azi. Însă mai grav e să laşi pe mîine ceea ce nu poţi fa­ce azi. Căci un asemenea proiect, deseori exagerat, îţi poate intoxica spiritul, îţi poate bloca viitorul.

*

Teribilul avertisment al lui La Rochefocauld: „Crezi cîteodată că urăşti linguşeala, dar nu urăşti decît felul de a linguşi”.

*

O frunte prea mare sub care se deschid nişte ochi mici, mijiţi, şi se schiţează un surîs vul­gar, nu e decît un indiciu suplimentar al vicleniei. O valenţă primejdioasă a acesteia: in­teligenţa (gratuitatea minţii) pusă în slujba ţelurilor ei pragmatice.

*

Gluma: o percepi în vîrful degetalor, ca o „sare ce trebuie întrebuinţată cu economie” (Pi­tagora). Dar dacă n-o întrebuinţezi cu economie? Dacă te abţii de la regula anticului, de la cumpătare, cumpănire, dacă te descumpăneşti? Ajungi un ostatec al glumei, un bufon. Am cu­noscut pe cîţiva şi am ajuns a-i compătimi, în pofida înfăţişării lor pe moment „simpati­ce”, pentru inconsistenţa, inconsecvenţa, cinismul lor, care ies la iveală fără greş. Dată fiind va­cuitatea interioară a indivizilor de acest tip, ei nu se sprijină pe nimic. N-au nici măcar su­portul răutăţii, plutind aidoma obiectelor din cabina unei cosmonave aflate în misiune.

*

O apologie a mondenităţii: „Fără doar şi poate mondenitatea nu izbuteşte întotdeau­na să îndepărteze excesele inimii şi nici atingerile vieţii, dar ea le supune deopotrivă unei ope­ra­ţiuni de rafinare care temperează exagerările, răceşte ardorile, îndulceşte suferinţele şi a­te­nu­ează pînă şi dezastrele. Grijile dispar, subiectele care ar putea să-l rănească pe monden şi sen­timentele care l-ar putea agita nu păstrează, primele din importanţa lor, celelalte din forţa lor, decît ceea ce nu riscă să rupă convenienţele. El nu ridică niciodată glasul. Din instinct, el practică litota, şi conversaţia sa nu e decît un melanj de eufemisme şi de complimente. Niciodată nu renunţă la bontonul care este opusul prostului gust. De aici, reproşul de ipo­crizie care i se aduce, chit că i se întîmplă uneori să se gîndească ceea ce spune. Această disi­mulare este încă necesară. Dacă mondenul i-ar dezvălui fiecăruia sentimentele pe care i le tre­zeşte, viaţa de societate nu ar mai fi posibilă. Urbanitatea este lubrifiantul relaţiilor mondene” (Jacques de Ricaumont). Fără îndoială. Sînt adevăruri amabil solemne, cum nişte haine de gală purtate îndelung, care se obişnuiesc cu trupul pînă la un soi de familiaritate gra­vă, de calmă complicitate. Trupul devine una cu veşmîntul.

*

Desigur, idealismului trucat îi este preferabil un cinism franc. Lipsa politeţii, a discreţiei, a gratitudinii etc., în ultimul caz, reprezintă o „barbarie” a sincerităţii, preferabilă ab­senţei acesteia în cazul falsului său, oricît de stilat, de livresc-pomădat. Cu toate că dezamăgit de omul Mircea Zaciu, citesc cu mai multă încredere Jurnalul d-sale decît însemnările edulco­ra­te, viclene, voit „periate” ale cutăruia, care pare a-şi fi făcut o politică (struţ) din menajarea con­temporanilor, răfuindu-se în schimb fără cruţare cu morţii celebri.

Sinceritatea  nu e doar transparenţă, pasivitate benignă, deschidere mîntuitoare a măr­turisirii, ci şi — în arta cuvîntului — creaţie care îşi asumă sarcinile realului intim, pe care, s-ar putea spune că, certificîndu-l, îl naşte: „efort suprem de a-ţi crea sufletul aşa cum este” (J. Rivié)

*

L-am zărit într-un troleibus cu care mă întorceam spre centrul capitalei, după o vizită la Ministerul Culturii. Era un individ mărunt, mult sub media de înălţime masculină, de-o urî­ţenie ciudată, apăsătoare. Un nas ca o legumă scorojită, frunte nefiresc bombată, tîmple în­fundate, dinţi galbeni şi încălecaţi. Dar încă mai izbitor era aerul său de răutate feroce. Chipul prelung şi slut al omuleţului părea o concentrare a unei trivialităţi ce abia se stăpînea, agre­sive şi necruţătoare, dispreţuind tot ce există în lume, gata în orice clipă a înjura, a scuipa, a lovi. Astfel nu urîţenia părea transformată în răutate, ci răutatea însăşi se livra universului în chip de urîţenie. Pînă la urmă, fizionomia hidoasă pălea, părînd a trece în planul doi, în be­neficiul acestei răutăţi grosolane, primare, ca un izvor sumbru al Răului. Masca nu mai a­vea o mare importanţă, atîta timp cît chipul moral ce-i asumase trăsăturile sidera cum o abstracţiune.

*

O urîţenie rîncedă, ca un aliment stricat şi urît mirositor.

*

Adevăratul învins: cel ce mai speră în victoria sa. Adevăratul învingător: cel ce nu mai spe­ră nimic.

*

Trezirea, acea dreaptă aşezare a lucrurilor şi fiinţelor cu care începe orice dimineaţă nor­mală. O aşezare ce dă impresia a îngîna începutul absolut, devenit, aidoma oricărui trecut, ficţiune şi speranţă, îngemănate.

*

Să fie simpatia o „pasiune animală”, o „pasiune egoistă”, cum notează Georges Du­ha­mel? Calificativul „animal” nu mi se pare peiorativ, fiind, pentru mine cel puţin, perfect com­patibil cu nobleţea, puritatea, solemnitatea originalului, nu o dată tangent la complexi­tăţi ce scapă observatorului superficial, neglijent. Dar de ce şi „egoist”? Probabil pentru că îi pa­re romancierului a ţîşni din străfundul incontrolabil al fiinţei, de acolo de unde orice valoare comunitară, inclusiv norma morală, devine irelevantă. Altminteri ar fi doar o calomnie la adresa acestui impuls generos, luminos, dematerializant. Ceea ce-l face să adauge în contra­punct, jucînd cuvintele: „dar este cea mai bună şansă a noastră de a scăpa de egoism”.

*

Metafora: raportul spontan dintre un lucru şi Lume (dintre parte şi întreg).

*

Nu pot uita Clujul, oricîte dezamăgiri mai mari ori mai mici, mai vechi ori mai re­cente mi-a provocat fascinantul oraş. Acolo s-a aflat cuibul întreit al speranţelor mele: de poe­zie, de iubire, de prietenie. Aş putea exclama cu vorba vechii romanţe, „pătimaş iubit-am ca pe o femeie”, la adresa urbei ce mi s-a refuzat. Acolo am trăit acel timp vibrant în care Desti­nul părea că nu s-a decis, în care aşteptarea era proaspătă şi îmbietoare ca un miez de fruct copt, prezent pur ţinînd în cumpănă trecutul şi viitorul. Se împlinesc anul acesta patru de­ce­nii de cînd am părăsit pentru totdeauna Clujul, silit de împrejurări şi de oameni („înţarcă-te, Grigurcule”, îmi spunea Blaga). Azi, trufaşa metropolă nu e, în economia mea sufletească, tot mai restrînsă, mai...antologică, decît o ficţiune, aidoma, totuşi, celor ce au fost. O ficţiu­ne, adică un stimul al Neîmplinirii, al acelei capodopere către care tindem discret, făurită dintr-un soi de antimaterie psihică. Ce-aş mai căuta, acum, pe străzile odinioară atît de fami­lia­re, de care nu puteam concepe a mă despărţi? Pe cine aş mai putea întîlni din lumea mea re­volută? Cui i-aş mai putea şopti măcar frazele vide ale irealizării suverane? Din Clujul meu n-au mai rămas decît zidurile, aşa cum dintr-un cadavru nu rămîne, după o vreme, decît sche­le­tul. Zidurile şi... Aurel Rău, neclintit în postul său, asemenea unui monument, de peste patru decenii, la care mă gîndesc aproape cu înduioşare.

*

Nu poţi cunoaşte (pretenţios spus, mai bine : visa, bănui, aştepta) Perfecţiunea pînă nu dai cu nasul în noroiul Imperfecţiunii. Atît în artă cît şi în viaţă, cu precizarea că viaţa, de­pendentă de straturile atavice ale instinctului, de adîncimile biologiei, îşi păstrează mai multă vreme iluziile care o ocrotesc.

*

Homo religiosus. Păcătos din fire, te străduieşti a deveni religios, dar nu reuşeşti decît cu intermitenţe. Variantă: eşti religios prin naştere, din care pricină nu izbuteşti, oricîte stră­da­nii ai depune, a te lăsa cu totul în voia păcatului.

*

Zgîrcenia: un delir al prudenţei. Aşa cum arăta La Rochefoucauld, ea se îndepărtează e­norm de scopul său, precum un  prezent tiranic în dauna viitorului. Dar nu e oare acesta toc­mai scopul său intim? Să se fixeze cu disperare asupra prezentului, să se pună în zgîrcenie o formă de senzualitate a rebours sau, ceea ce e acelaşi lucru, o asceză laică, frustrată de mîntuire.

*

„Nu rolul face personajul istoric, ci vocaţia” (André Marlaux). Ceea ce ar însemna că, oricît îşi are organicitatea (fiziologia) sa proprie, istoria nu e decît o uriaşă colecţie de destine in­dividuale, e formată din ele, aşa cum un organism, oricît de complex, e format din celule.

*

Memoria nu e propriu-zis o experienţă însumată, ci o stare. Starea de căutare a ex­perie­nţei. O pîlnie deschisă în aşteptarea ei. Pierzi multe reflecţii ce-ţi trec zilnic prin cap. Însă faptul acesta e util, întrucît îţi îngăduie a te reîntoarce la punctele de plecare ale existenţei tale, care nu sînt nici idei, nici evenimente, nici date, ci stări ale trecutului ce te veghează fără a-ţi da seama.

*

În cadrul emisiunii sale din fiecare seară, la TV, G.Pruteanu a recitat Corbul poesc, în tălmăcirea lui Mihu Dragomir. Cît de uitat este azi acest poet de larg renume al „realismului socialist”, reiese şi din împrejurarea că numele său nu e pomenit nici măcar ca exemplu negativ. Cu toate acestea, fusese un om cultivat, pornit din acel humus dunărean nespus de fertil pentru creaţie care este Brăila, ce a nimerit însă între tampoanele vagoanelor de­reglate ale trenului numit Istorie. Fost student al lui Mihail Dragomirescu, căruia i-ar fi spus: „mă cheamă ca şi pe dumneavoastră”, la care dascălul ar fi răspuns: „cu neputinţă, te-ar putea chema doar Dragomirescu Mihail”. L-am văzut la Şcoala de literatură, unde preda pare-se un curs de „măiestrie artistică” pentru „poeţi” (termenul proletcultist de „măiestrie” avea o circu­laţie impozantă, care l-a făcut să penetreze şi-n scrisul unor G.Călinescu sau T.Vianu). Era un băr­bat matur cu ten măsliniu, îndesat. Nas de boxeur şi ochelari fumurii cu ramă groasă, o mişcare gravă (blazată?), subliniată de umerii ridicaţi şi contractaţi, de parcă ar fi purtat per­ma­nent o greutate. Cîteodată îl întîlneam seara, plimbîndu-se alene pe Magheru, de braţ cu soţia sa, planturoasa Chira, care înfăţişa încă o siluetă atrăgătoare. A murit destul de tînăr, cred că în urma unui stop cardiac, înainte de-a vedea  ruinîndu-se decorul de carton al poeziei „angajate”, la înălţarea căruia trudise. Un epilog. Prin anii '70, am asistat, la restaurantul scriitorilor, la o scenă pitorească. S-a înfîţişat  acolo o doamnă „coaptă”, cu o ţinută bă­tătoare la ochi, pălărie cu boruri neobişnuit de ample şi un port-ţigaret foarte lung, de la în­ceputul veacului, cu ajutorul căruia fuma cu sete. A ţinut să-i anunţe pe toţi: „sînt sora lui Mihu Dragomir” (bardul ieşise deja din uz de ani buni). Galant, Eugen Jebeleanu s-a ridicat prompt de la masa-i rezervată din colţ şi a invitat-o la un pahar de vin. Doamna însă a exagerat cu băutura. A devenit tot mai gesticulantă şi mai clamoroasă, ţinînd a atrage atenţia tuturor, la un moment dat ajungînd la barul din capătul opus, unde a continuat să bea, cu mişcări tot mai nesigure, de pasăre cu mari aripi rănite. Cu destulă  greutate, ajutat şi de personal, au­torul Surîsului Hiroshimei a izbutit s-o susţină şi s-o conducă spre ieşire, unde i se comanda­se un taxi. Repetînd mereu, tot mai teatral, că e „sora lui Mihu Dragomir”, eleganta doamnă, rezidentă, după cum mi s-a spus, în străinătate, miza pe gloriola lui, vai, deja defunctă, ca o marionetă pe scena succesului pe care publicul preferă a-i vedea pe actorii vii...

*

Întrebaţi un miriapod de ce merge şi se va împiedica. Întrebaţi o pasăre de ce zboară şi va cădea. Întrebaţi vîntul de ce bate şi se va opri.

*

Senzaţiile, acele forme elementare ale vieţii, care-i pot da plinătatea, precum tot ce este e­lementar. În copilărie, la ţară, la Peşteana, unde am fost nevoiţi a locui un timp, bunica îmi a­ducea, afară, în curte, o cană cu lapte rece pe care o beam cu obrajii mîngîiaţi de vînt şi pri­vind norii tiviţi cu lumină ai amurgului vast. Îmi amintesc şi mirosul unor flacoane de parfum goale dinainte de război, pe care, în aceiaşi ani, îl încercam, din cînd în cînd, cu emoţie, de­şurubîndu-le capacele şi înşurubîndu-le grijuliu, după cîteva clipe, spre a păstra comoara o­dorifică. Soljeniţîn spunea undeva că simţămîntul cel mai puternic al vieţii îi este procurat de aerul proaspăt al cărui suflu îl simte peste faţă. Astfel de senzaţii privesc cumva în viitor, îţi estetizează fiinţa precum o rafinată promisiune, fără a-i anula simplitatea iniţială. O îmbăr­bă­tează, o îndreptăţesc să supravieţuiască.