Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Adriana Babeţi, Carmen Muşat,

Sanda Cordoş

I. – Cultura de bucătărie

Grea misie şi misia de a fi vesel şi isteţ în raţii săptămînale, fie ele cît de mici! Şi încă isteţ pe temă dată! Mai treacă-meargă cu ce-ţi pică la mînă şi cu ce-ţi vine la îndemînă aşa, din se­nin, la modul eminent hazardat-imprevizibil şi solicitînd isteţimea pe partea ei spontană, dar să-ţi faci program din ea e treabă destul de ingrată şi inconfortabilă. Nu poate fi chiar de co­lea ca, ai-n-ai treabă, la douăsprezece trecute fix ale fiecărei săptămîni să te legi la priza de eu­forie. Nici nu mai punem la socoteală că se poate întîmpla ca tocmai atunci să nu fie cu­rent şi, prin urmare, el să trebuiască produs manual, prin stăruitoare gimnastică. În astfel de ca­zuri producţia de isteţime devine curată corvoadă, de nu de-a binelea robotă în cel mai ri­gu­ros şi medieval sens. Contractele de/pe vervă trebuie că sînt contracte tare nemiloase, oricît ar părea de atractive şi plăcute. Dar şi cultura cool necesită jertfe, nu numai cultura fu­dulă şi mofturoasă. Nici ea nu se face doar trăncănind la modul agreabil; pe cît pare ea de fri­volă, pe atît e, de fapt, de istovitoare. Cel puţin aşa ne demonstrează eroii ei, convinşi absolut că trag la galera scriiturii vesele; ne rezultă că pe cît zburdă aceasta mai vivace şi mai graţios, pe atît, în ascuns, nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, scriitorii de veselie îndură grele chinuri ale fa­cerii. Arta pretinde sacrificii în orice împrejurări şi-n orice stil, nu-i a glumă. Atîta doar că scriitorul cu mînă uşoară şi inteligenţă şampanizată le tratează cu umor, încercînd să nu se eroizeze din pricina lor şi mai ales să nu pară că se eroizează; dar de suferit nu suferă mai puţin, căci tot pe jertfelnic scrie, bietul, şi el.

Cît de ingrat poate fi artizanatul de frivolităţi şi mucalitlîcuri se vede şi din Ultimul sufleu la Paris al Adrianei Babeţi (Ed. Polirom, Iaşi, 2006), carte care inaugurează, alături de alte două (Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, de Emil Brumaru, şi Voi n-aţi întrebat, fără za­hăr vă răspunde, de Bobi şi Bobo), trecerea rubricuţelor din Suplimentul de cultură direct pe raftul editorial. Iar dacă şi la Adriana Babeţi (carele e în stare să facă extrem agreabile pînă şi datele cele mai seci de istorie literară, darmite să transforme, printr-o simplă clipeală de ochi, erudiţia în spumă!) se vede că verva săptămînală nu se conservă prea bine în borcanul e­ditorial, mă tem că nici alţii nu vor izbuti s-o păstreze atît de crudă pe cît era în stratul origi­nar al revistei. Dar astea sînt riscurile fatale ale scrisului voios, care nu favorizează nicidecum prin­cipiul cantităţii. (Şi să ne ferească Dumnezeu de plictiseala produsă de veselie şi haz, decît care mai fără leac nu există; acesta e chiar capătul ei metafizic). Fatalmente, contractul de ver­vă o prinde şi pe Adriana Babeţi, destul de des, în criză; bună parte din pagini se consumă cu exerciţii de încălzire, cu exerciţii de intrare în dispoziţie; adică în bună dispoziţie. E o gim­nas­tică agreabilă, dacă nu te aştepţi şi la altceva decît la stricta gimnastică de încălzire, la pi­ruete de pure taclale. O mai prinde în criză şi contractul de temă (care ar fi trebuit să ducă, ba a şi dus, după cum zice Silviu Lupescu în prefaţă, la o suită de „eseuri şi cooking stories”), drept care Adriana Babeţi fandează în stînga şi-n dreapta şi inventează tot felul de pretexte de­viatoare şi amînătoare. Dar nici bătuta pe loc şi nici zig-zag-ul, ca soluţii la cele două crize, nu ameninţă firul tematic al articolaşelor şi, la urma urmei, unitatea cărţii.

Ce-şi propune, de fapt, Adriana Babeţi (mai bine zis, ce-i propune Silviu Lupescu, iar ea execută cu exces de vervă, cînd nu doar cu exces de vorbe)? Nimic mai mult, dar nici mai pu­ţin, decît să ne demonstreze că, într-adevăr, filosofia trece prin stomac şi artele prin bu­cătărie (de fapt, chiar mai mult, şi anume să ne convingă de faptul că ceea ce băgăm în gură e numai aparent mîncare, dar, în fond, e filosofie curată; cotletele, cîrnaţii, caltaboşii etc. nu sînt decît încarnări - numai că de această dată nu figurat, ci strict material - ale unor concepte); că există o legătură vitală între „cuhnie şi artă” (p. 202); că există o „cultură de bu­cătărie” în sensul cel mai literal şi mai concret şi că această ars cochinaria relevă, despre un om sau o naţie, totul. Haleala devine, de fapt, revelantul suprem: „zi-mi ce-ai mîncat prin vea­curi ca să-ţi zic cine eşti, ce gîndeşti şi ce vrei de la viaţă” (p. 87). Sistemele filosofice îşi dau a­devărata măsură în bucătărie, unde „un întreg tratat de filosofie stă pitulat într-o prepeliţă cro­cantă umplută cu trufe şi ficat de gîscă” (p. 237). Cu totul alt sistem se ascunde, fireşte, în mă­măligă sau zeamă, dar, la urma urmei, tot filosofie sînt şi acestea. Nu există bucătărie fără fi­losofie (“căci orice gătire e o gîndire”) (p. 267). Cu acest principiu, întărit cu ceva erudiţie, Adriana Babeţi face incursiuni simultane în bucătăria şi psihologia românului (dar şi, comparativ, ale altor neamuri, mai polite). Iese, fireşte, o textură fină în care toată substanţa (grea) a observaţiilor e topită în frişca bătută, la rîndul ei, din umor şi ironie euforizantă. Cînd e în for­mă, cînd entuziasmul din lozinca „la plăcinte, înainte!” o cuprinde de la început şi o ţine pînă la final, eseurile premeditat soft ale Adrianei Babeţi nu fac altceva decît să dea erudiţia în clocot, s-o aducă în pragul delirului; o erudiţie drogată cu sosuri, mirodenii, profume şi alte exoticale, livreşti şi reale deodată, se transformă într-o reverie a inteligenţei şi stomacului deo­potrivă. Iar prin bucătărie defilează, frăţeşte, poeţi, filosofi, romancieri, regizori etc. de toate neamurile şi orientările culinare. E drept că Adriana Babeţi are mereu grijă să nu-şi exceadă cititorul prin aceste spectacole de erudiţie spumoasă (cu model în Luca Piţu) şi-l li­nişteşte la orice adiere anxioasă: „nu vă-nfricoşaţi, căci nu voim a vă face creierii aspic cu mult călitul nostru curs scurt de cultură mare pentru şcoala populară de artă” (p. 237). Cu toată glazura de autoironie pusă în această poză de modestie, Adriana Babeţi îşi face excesiv scrupule. După cum şi mai excesive scrupule îşi face despre mersul şi succesul rubricii, mereu a­lertată ca nu cumva aceasta să se dovedească prea grea pentru cititori, lipsită de măsura, exact cuvenită, de haz. Hazul cu premeditare şi cu orice preţ e zeul căruia Adriana Babeţi îi sacrifică, din păcate, prea mult; uneori din ce are, alteori din ce n-are. După cîte griji îşi face, s-ar părea că Adriana Babeţi e convinsă că are numai cititori nemilos de frivoli şi că obligaţia ei e să-i distreze una-ntruna.

Pe cît de atractivă e filosofia din bucătărie a Adrianei Babeţi, pe atît, de fapt, ea răs­tăl­mă­ceşte filosofia profundă a românului. Toată lumea ştie că teza acestei filosofii afirmă net că „băutura-i temelie”, iar mîncarea, la antiteză, doar fudulie. Principiul filosofic românesc nu e unul pentru gurmanzi, şi cu atît mai puţin pentru gourmets, ci unul pentru băutori. Mîn­carea e aici doar pretext şi adjuvant iar ea ar trebui valorificată din perspectiva justă a lo­cului şi rostului acordate: cămara e o simplă anexă a butoiului; sau, mă rog, context favorizant al butelcii. Adriana Babeţi ar face bine să-şi recicleze serialul pe adevărata substanţă a fi­lo­so­fi­ei româneşti; ar fi şi păcat, după acest tur de virtuozitate euforizantă, să n-o facă.

II. – Cultura de baricadă

Pe cît de glumeaţă şi pontoasă e Adriana Babeţi în bucătăria filosoafă, mereu speriată să nu alunece, fie şi din greşeală, în gravitate, pe atît de sobră şi responsabilă e Carmen Muşat în editorialele (şi alte luări de atitudine) strînse în Canonul şi tarotul (Editura Curtea Veche, Bu­cureşti, 2006). Contrastul acesta e, se-nţelege, pe cît de real, tot pe atîta de fals; e real pentru că implică principii opuse ale scrisului: în vreme ce Adriana Babeţi îşi propune să nu spu­nă nimic (sau cît mai puţin cu putinţă) serios, Carmen Muşat, din contră, tratează lucruri cu care şi despre care nu se glumeşte - urgente şi stresante deopotrivă; scrisul de bucătărie e, fi­reşte, unul strict de voluptate, pe cînd cultura de baricadă, de care ţine specia editorialelor, se desfăşoară într-un climat de la sine dramatic; e fals, însă, pentru că amestecă fînul cu paiele şi pentru că, în alte situaţii ale scrisului, şi Adriana Babeţi poate fi serioasă pînă la patetism; şi, oricum, Carmen Muşat nu vrea să fie distractivă şi agreabilă (deşi ar putea), ci angajată şi in­cisivă, alertată şi implicată; fiind vorba de o carte de atitudine, orice abatere de la drumul scurt i-ar fi stricat, de altminteri, economia urgenţei şi stricteţii din care s-au născut toate arti­co­lele adunate aici.

Acestea, strînse din perioada 2000-2005 şi fiind unele programatice, altele de reacţie ime­diată la oferta socială şi culturală, n-aveau cum fi unitare din perspectivă tematică; dinco­lo, însă, de această latură compozită pe cauze obiective, e emergentă unitatea lor de principiu (de principii) şi de radicalism participativ. Diversitatea/deschiderea tematică e cea care asigu­ră, de fapt, caracterul de „breviar al anilor din urmă”, cum zice chiar Carmen Muşat în Argument, ori, cu vorbele de pe copertă ale Doinei Jela, face ca în carte să se adune „toate ideile importante care s-au vehiculat în cultură în ultimii cinci ani”. (N-am verificat dacă e chiar aşa, dar poate că a verificat Doina Jela; n-o fi o simplă vorbă în vînt publicitar). Tocmai pentru a gospodări coerent această diversitate Carmen Muşat a tăiat cartea în cinci bucăţi tema­tice, unele mai stringente, altele mai nedefinite sau mai larg definite. Cea mai unitară secţiu­ne e, de departe, cea dedicată învăţămîntului, o temă prioritară şi programatică – şi pe bună dreptate – pentru Carmen Muşat. E un dosar consistent de dezbatere care abordează deo­po­tri­vă principiile reformei, soarta şi rostul manualelor alternative, dar şi starea generală a în­văţămîntului românesc, îndeosebi universitar. Carmen Muşat coboară de la principii la lu­crurile cele mai concrete, fie că e vorba de criteriile de licitaţie a manualelor, fie că e vorba de situaţia „inamovibilă” a studenţilor „bugetaţi” ori de – faptul cel mai grav – transformarea Universităţilor în SRL-uri sau cooperative. Capitolul e dominat, însă, de campania dusă în ca­zul plagiatului: o demonstraţie despre felul în care o problemă limpede de la început are ne­voie de o întreagă campanie pentru a fi limpezită (şi, la urmă, cam tot degeaba). Dar abia aici se vede tenacitatea de care e în stare Carmen Muşat atunci cînd are o cauză căreia să i se de­dice.

Nu la fel de focalizat, dar nici în primejdie de a-şi pierde coerenţa tematică, e capitolul (III) dedicat presei, Vulnerabilităţile celei de-a patra puteri. Avem aici radiografii generale, ca şi radiografii ale unor cazuri individuale; nu mai puţin, fireşte, reacţii de moment. Radio­grafia generală „scoate în evidenţă predilecţia pentru senzaţional şi comentariul profetic în de­trimentul sobrietăţii informative”, ca şi „ambiţia primordială a presei cotidiene” „de a face po­litică” (p. 138). Şi toate astea pe un fond în care „independenţa afişată ostentativ este doar de­clarativă şi aparentă”, iar presa, în realitate, „devine regizorul unei farse politice în care ro­lurile se distribuie în funcţie de interesele de moment ale baronilor presei” (p. 138). Nu-i de mirare că „trăim într-o societate cu răspundere limitată” în care „clasa politică şi electoratul se acuză reciproc de indiferenţă şi prostie, uitînd /…/ că fiecare este oglinda fidelă a celuilalt” (p. 146). Analizele, observaţiile şi reacţiile stîrnite de cazuri precise pledează toate, cu un bun simţ democrat aproape panicat, pentru o etică a presei – altă cauză oarecum quijotescă pentru care se bate Carmen Muşat, din al cărei echilibru, de altminteri, nu lipseşte o coardă de quijotism. În capitolul dedicat jurnalismului cotidian – şi e chiar locul potrivit, măcar pentru că altul mai potrivit nu există – e inserat şi un fel de record naţional personal, căci nu-mi în­chipui că a mai citit cineva, din doască-n doască, în afară de Carmen Muşat, cele peste 1300 de pagini dese ale Cărţii cărţilor de poezie (şi apoi încă două alte volume) a lui Adrian Păunescu. Carmen Muşat e, cu siguranţă, cel mai fidel cititor al lui Adrian Păunescu, dacă nu singurul care i-a mai rămas. Fireşte, e un fel de exerciţiu de masochism consimţit, pe care, însă, cineva tot trebuia să-l facă. Ziaristica pre versuri tocmită a lui Adrian Păunescu e citită cu un scrupul excesiv şi scoasă ferm şi argumentat înafara literaturii, dar unele observaţii de principiu nu sînt chiar corecte (nici literar, nici politic). Că Adrian Păunescu, „cedînd mereu is­pitei de a folosi poezia ca mijloc de propagandă politică sau de răfuială”, ajunge să ignore „sta­tutul însuşi al poeziei, ca şi criteriul esenţial al autonomiei esteticului” (p. 152) e, desigur, adevărat, cu condiţia să fie vorba de un „statut valoric”, pentru că alte statute poezia oricum nu respectă; pe de altă parte, nu toată arta – şi nici toată poezia – e de acord să respecte „autonomia esteticului” şi nici chiar Carmen Muşat, în alte împrejurări, nu pare mulţumită doar cu stricta autonomie. Dacă ceva nu-i în regulă cu poezia lui Păunescu, asta nu vine din cele două încălcări care, dacă nu sînt legitime, pot fi oricînd legitimabile (deşi nu mai e cazul, căci au fost legitimate de o lungă istorie).

Partea propriu-zis programatică e organizată, fireşte, în capitolul de deschidere, alcătuit, în principal, dar nu exclusiv, din editorialele de direcţie, definire şi bilanţ ale Observato­ru­lui cultural, de la apariţia acestuia pînă recent. E un program în primul rînd instituţional şi abia în al doilea rînd personal, dar, desigur, între cele două aspecte, dacă nu există chiar o i­dentitate deplină, nu există nici discrepanţe. De la bun început Carmen Muşat – şi revista o­dată cu ea – a mizat pe pluralism şi dialog, pe respectul alterităţii şi pe radicalismul critic. Pornind de la „criza discursului critic” şi de la cea a „receptării şi a reflectării prompte a evenimentelor”, Carmen Muşat e dispusă să ofere, „în mod programatic”, paginile Observatorului cultural „dezbaterilor de idei şi dialogului interdisciplinar permanent” (p. 10). Condiţiile – singurele – impuse dialogului sînt „urbanitatea şi onestitatea” (p. 17); cît priveşte „dezbaterile de idei”, acestea par în grea suferinţă, căci, în locul lor, „asistăm, cel mai adesea, la con­frun­­tarea orgoliilor, a sensibilităţilor inflamate, la reacţii de multe ori umorale şi la exhibarea complexelor, a frustrărilor şi resentimentelor” (p. 35). Observatorul îşi propune să întoarcă lu­crurile pe calea dreaptă a polemicii autentice (dar nu ştiu dacă bunele intenţii nu i-au ieşit pe dos). E un program pe care toată lumea ar fi trebuit să-l primească încîntată, de nu de-a dreptul fericită; dar nu s-a întîmplat chiar aşa, căci după doi ani, constată Carmen Muşat, fru­mosul program mai era încă perceput – e drept, doar de „unii dintre colegii noştri din presa culturală sau de unii dintre intelectualii noştri” – ca o suită de „comploturi şi campanii a­tent orchestrate” (p. 47). Carmen Muşat crede că de vină e doar răutatea confraternă şi obişnuinţa scriitorului român de a împărţi lumea în „găşti”, căci altminteri revista s-a ţinut ferm de „diversitatea opiniilor, competiţia intelectuală, concurenţa în condiţii de fair-play, po­lemicile de idei, civilitatea intervenţiilor” (p. 68). Poate ceva „idiosincrazii” să fi fost, dar la urmă revista le-a înlăturat şi pe aceastea, rămînînd la puritatea „radicalităţii” (p. 320). Poate că aşa vor fi stat lucrurile şi lumea şi-a făcut degeaba spaimă şi impresii greşite despre mersul anume ţintit al spiritului critic de la revistă. Carmen Muşat ne asigură că n-a fost vorba de o­pinii comandate – ceea ce ar fi şi arătat rău, dincolo de călcarea propriilor principii. Există însă şi o specie de opinii care vin de bunăvoie pe placul giranţilor de reviste şi acestora nici chiar Carmen Muşat n-are ce le face, cu tot simţul ei de dreptate şi echilibru. Acestea sînt, de fapt, şi opiniile cele mai convenabile, pentru că oferă două satisfacţii deodată: mai întîi cea referitoare la garantarea libertăţii de opinie şi, în subsidiar, cea a potrivelii minunate de o­pinii. Dar în asemenea cazuri de spontaneitate suspiciunea de manipulare e curată critică de intenţii. Cît priveşte „diferenţa”, atît de exaltată, ea e asigurată mai degrabă prin punctul de vedere unitar al revistei, decît în chiar paginile acesteia. Revista, ce-i drept, a creat o diferen­ţă (prin propria identitate), dar nu se omoară s-o şi întreţină în interiorul ei. Cîntările de-a­colo par încă destul de armonizate, aşa încît nu e deloc iminentă primejdia vreunei disonanţe; ba nici măcar a vreunei diafane asonanţe.

III. – Cultura de catedră

O bună idee (cu tradiţie) franţuzească a fost preluată de Editura Compania şi transpusă într-o colecţie de subtilă, dar deschisă persuasiune: Ce rost are… E o colecţie menită deo­potrivă educatorilor de toate rangurile, părinţilor şi – în primul rînd, fireşte – celor pe care vrea să-i motiveze (încă de mici). E vorba, aşadar, de o serie de pledoarii extrem de concise, făcute în limbajul cel mai limpede şi în argumentaţia cea mai convingătoare; argumentul de sinceritate, oricît de subliminal, nu va fi fiind aici cel mai neînsemnat. Colecţia nu e una avocăţească, de pură paradă retorică; ea presupune, dimpotrivă, asumare şi implicare – pe scurt, o argumentaţie participativă, caldă şi, dacă se poate, vibrantă; un fel de argumentaţie carismatică. La capătul ei, rostul pus în dubiu trebuie să răsară mai necesar şi mai vital decît se putea aştepta cineva, inclusiv pledantul.

Pledoaria pentru literatură a fost încredinţată Sandei Cordoş şi ea a ieşit în broşură (Ce rost are să mai citim literatură?) acum doi ani. Sanda Cordoş e unul dintre cei mai califi­caţi avocaţi în această materie; nu numai pentru că e unul dintre cei mai acreditaţi critici lite­rari (cu abilităţi demonstrate deopotrivă în exegeză şi teorie şi cu deschidere spre universalitatea literară), dar mai ales pentru că e unul dintre puţinii critici care pun şi inimă în în­ţe­le­ge­rea literaturii; care, mai mult, dau literaturii un sens existenţial, mai degrabă vital decît con­cep­tual ori strict lectural. Sandei Cordoş literatura i-a asigurat climatul de supravieţuire, iar cărţile ei „iubite” au salvat-o din cel „mai sîngeros teatru absurd din istorie”, după cum spune sin­gură în prefaţa la În lumea nouă (Ed. Dacia, 2003). Puţină lume, aşadar, mai ataşată de li­teratură şi mai recunoscătoare acesteia; puţină lume mai îndreptăţită să-i apere rostul într-o vreme în care pare a şi-l pierde sau a-i fi luat. Sanda Cordoş e, deci, chiar omul potrivit la lo­cul/rostul potrivit.

Pledoaria sa – şi poate că ăsta-i, de fapt, meritul ei principal – nu e deloc emfatică, deşi primejdia nu era mică, avînd în vedere partizanatul avîntat cu care se simte dator orice fel de scriitor cînd vine vorba, la o adică, de apărarea literaturii. Sanda Cordoş nu cîntă, însă, di­tirambi, nici măcar „cărţilor sale iubite”; ea alege să vorbească, pur şi simplu, convingător, in­vocînd (de fiecare dată, însă, cu o bătaie de inimă ce se simte printre rînduri) argumentele într-o suită care urcă de la pragmatismul imediat la pura bucurie de artă. Nici citatele de au­toritate, cu toată forţa lor persuasivă, nu sînt folosite în exces, ci numai în strictă funcţionali­tate. Nu-ncape vorbă că acestea erau şi prea multe pentru a încăpea într-o broşură, aşa încît nu va fi fost o problemă simplă să opteze pentru unele sau altele. Cele rămase sînt, însă, şi des­tule şi destul de convingătoare. Cu ajutorul lor şi cu ce mai pune de la sine, Sanda Cordoş e­videnţiază toate foloasele pe care le poate aduce cuiva cititul de literatură; toate foloasele şi toate plăcerile, căci nici acestea nu-s de lepădat într-o pledoarie. Iar literatura n-aduce chiar plăceri de toate zilele, de-ar fi să-l credem, de pildă, pe Gabriel Garcia Marquez, măcar atunci cînd pretinde că „simpla plăcere de a povesti” este „starea omenească cea mai asemănătoare levitaţiei”. Literatura poate fi, deci, mai tare şi decît drogurile (dar, ce-i drept, poate in­duce şi ea dependenţă).

Sanda Cordoş ia pe rînd cîteva „argumente despre rolurile majore” (p. 11) pe care şi le poate asuma literatura. Ca să-l învăluie de tot pe cititor ea invocă, mai întîi, „specificul civi­li­zaţiei actuale”, una „de tip artistic, guvernată de stilişti” (p. 12), specific ce pretinde compor­tament artistic de la toată lumea, căci tuturor li se cere azi „inventivitate, creativitate şi di­na­mism” (p. 13), calităţi oferite generos de literatură. Literatura este, apoi, „un supermarket lexi­cal” (p. 15), de unde poţi să iei ieftin tot ce-ţi trebuie în materie de vocabular; ba poţi chiar de­prinde în folos propriu „valorile de sugestie, polisemia, modulaţiile de ton şi de voce” (p. 16) din cărţi, ca să nu mai pomenim de „simţul şi exerciţiul umorului” (p. 17) sau de ironie. Li­teratura rezultă, pe scurt, o bună iniţiere în viaţă, nu ceva paralel cu aceasta. În această perspectivă sînt puse, de fapt, toate argumentele utilizate de Sanda Cordoş. Poate că n-ar fi stricat dacă Sanda Cordoş ar fi apăsat mai tare pe evidenţa că sentimentele se învaţă din cărţi şi că – măcar unele – sînt, de fapt, invenţii ale scriitorilor; cum ar fi, între altele, dragostea, inventată, în varianta europeană, de un „grup de poeţi” din Franţa secolului XII (cel puţin aşa pretind exegeţii); sentimentele noastre sînt, în realitate, aşa cum le-am învăţat din litera­tură (sau de unde le-am învăţat, căci mai sînt şi alţi învăţători: manelişti, cartierişti etc.). Oricum, valoarea de „profilaxie existenţială” (p. 26) e pusă pregnant în relief, ca şi rolul pe care literatura îl poate avea în „dezvoltarea inteligenţei afective” (p. 41). Literatura, conchide Sanda Cordoş, „te ajută să trăieşti” (p. 61) şi o face în multe chipuri, majoritatea plăcute; nici cele neplăcute nu sînt, însă, de tot dezagreabile. Cărţulia Sandei Cordoş e un minunat dar pentru educatori, părinţi şi copii; prin urmare, cam pentru toată lumea; e un breviar care trebuie să treacă prin mîinile tuturor.

*

Nu mai puţin convingătoare e Sanda Cordoş şi în exerciţiul critic propriu-zis, în etala­rea „tehnică” a acestui fond de probitate empatică, dar mereu severă. Monografia dedicată lui Alexandru Ivasiuc (Editura Aula, Braşov, 2001) e, într-un fel, un model de lectură de re­exa­minare. Sanda Cordoş începe printr-o schiţă de portret biografic, relevînd deopotrivă fas­cinaţia orală exercitată de scriitor asupra contemporanilor de toate calibrele şi contradicţiile dintre operă şi biografie. Alexandru Ivasiuc e unul dintre scriitorii care au făcut închisoare în anii ‘50, dar, pe de altă parte, e şi unul dintre scriitorii care au luat în serios marxismul şi vi­ziunea asupra istoriei propusă de acesta. Asta l-a dus la o serie de romane ale puterii în care au­torul nu pare să ia partea victimelor, ci tocmai pe a torţionarilor (ideologici, dar nu nu­mai). Bănuiala Sandei Cordoş e că Alexandru Ivasiuc s-a străduit „să-şi contruiască o viaţă în acord cu doctrina utopică a regimului comunist” (p. 9), iar „aderarea la marxism a unui ins care s-a numărat printre victimele sale” (p. 10) lasă în urmă destulă stupoare. Suspiciunile Sandei Cordoş prind consistenţă şi ea nu e departe de a acuza deschis o anume duplicitate a scriitorului, pe modelul lui Petru Dumitriu. Asta nu face din Ivasiuc un caz mai interesant decît altele. Mult mai interesant, cel puţin ca personaj, ar rezulta Ivasiuc dacă ar fi fost un marxist sincer, cu o adeziune autentică. (Oricum, nu marxismul ca atare l-a băgat la în­chisoare; iar faptul că a făcut închisoare pe bază marxistă şi, totuşi, a ales marxismul ca doctrină poate fi întors într-un eroism al opţiunii; e cu atît mai convingător). Am fi avut atunci mă­car doi scriitori marxişti din convingere: el şi Paul Georgescu; sau doi marxişti autentici: Iva­siuc şi Ion Ianoşi. N-a fost, însă, să fie. Sanda Cordoş nu-l creditează pe Ivasiuc în marxist, nici ca publicist, nici ca scriitor. În primul caz el nu enunţă decît platitudini, în al doilea – îşi compromite opera prin „dimensiunea apăsat propagandistică” (p. 22). Doctrina cauzează aici iremediabil operei, ducîndu-l pe Ivasiuc pînă la neînţelegerea de sine: „a dorit să treacă drept un filosof şi un prozator de idei, în vreme ce unele din cele mai frumoase pagini ale sale sînt cele de analitică a senzaţiei” (p. 13). Nici Sanda Cordoş nu e nevinovată faţă cu ideo­logia; tocmai din cauza ei alege, de această dată, ca principiu de abordare viziunea ideologi­că, aducînd sancţiuni absolute celei de-a doua din cele trei „clase narative” în care împarte pro­za lui Ivasiuc: romanele în care „viziunea slujeşte făţiş puterea” (p. 13) abia scapă cu cîteva fragmente rebele la doctrină. În schimb, cele în care „viziunea stă de partea individului” (idem) – adică Vestibul şi Racul – îi merg atît de intim la inimă încît cel din urmă devine (sau rămîne) „un roman excepţional /…/, pe care literatura română nu-şi poate permite luxul să-l ignore” (p. 41) (a treia clasă, mai mică, e constituită din romanele de clan; ardelenesc, desigur). Sînt aduse în sprijin destule argumente de artă – şi de principiu compasional­,­ decisiv pentru literatură -, dar bănuiala că un resentiment ideologic intervine în judecată nu se şterge cu totul. (Probabil că Alexandru Muşina a dat prea repede la reexaminat opera lui Ivasiuc). Etica (transparent creştinească) vine aici numaidecît în sprijinul judecăţii estetice şi Sanda Cordoş se crispează în faţa cinismului etalat în romanele puterii: „Spălarea sau recicla­rea conştiinţelor murdare se face cu o uşurinţă narativă vecină (uneori identică) cu cinismul” (p. 20). Or, dacă nici Sanda Cordoş nu mai poate citi senină aceste romane marxiste, în­seamnă că Ivasiuc mai e bun doar ca material ideologic, documentar (cu excepţiile marcate de monograf). Dar mai ales ca subiect al unei monografii sau biografii care să valorifice in extenso epica plină de paradoxuri a unei vieţi şi a unei opere cu atîtea meandre; de nu cumva Iva­siuc se califică mai degrabă ca personaj decît ca scriitor.