Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Vraja aducerilor aminte

Cu maestrul Victor Eftimiu la... concurenţă

Cine l-a cunoscut pe maestrul Victor Eftimiu şi n-a rămas fascinat, de-a dreptul co­pleşit de personalitatea fermecătoare a acestuia? A debutat şi a devenit consacrat devreme ca poet, reporter, dramaturg, prozator, memorialist, eseist. Şi de la primele încercări a înregistrat succese imense. Succesele  s-au   ţinut de el până la sfârşit. Avea şi o putere de muncă i­mensă, lăsând în urma sa o… bibliotecă, toată scrisă de el. Între 1970 şi 1990 a fost editată o­pera sa completă în 18 volume…

I-am fost prezentat în primăvara lui 1965. Pe vremea aceea dăscăleam geografia şi istoria la şcoala din Răbăgani, risipit între pitoreşti coline, la şosea, undeva pe lângă Beiuş şi, pentru că deja cochetam, de mai bine de doi ani şi jumătate cu serviciul cadre pentru angajarea la ziarul „Crişana”,  mă aflam aproape zilnic în redacţie, venind de la ţară, cu motocicleta… La secţia culturală erau trei redactori, Aurora Ardelean, mai târziu căsătorită Pop, iar la mult timp după  catastrofa aeriană de la Muntele Vlădeasa, în care i-a murit soţul, a devenit doamna Şinca; al doilea redactor a fost regretatul Dumitru Chirilă, care a devenit redactor la re­vista „Familia”, iar al treilea Petrică Bratu, care după vreo câţiva ani s-a mutat la o redacţie mi­litară din Bucureşti. Şeful secţiei era Nicolae Damaschin, un om excepţional, un gazetar de prima mână şi un dramaturg jucat la mai multe teatre, precum şi la televiziune. S-a întâmplat ca în ziua aceea, când a venit maestrul să-şi viziteze „colegii” de la „Crişana”, toţi redacto­rii de la secţia culturală să fie pe teren. Neavând alt om la îndemână, redactorul şef, Nicolae Bilţ, zărindu-mă pe coridor, m-a invitat în biroul său… A fost o surpriză imensă, întrucât a­colo era însuşi marele scriitor, academicianul Victor Eftimiu, fost preşedinte al Societăţii Scri­i­torilor Români, mebru al PEN-Clubului, a cărui figură, dar, mai ales operă, îmi erau famili­are, nu numai pentru că am văzut piesa „Omul care aduce moartea” la teatrul timişorean, dar am revăzut această comedie, tot cu timişorenii, în 1956, la Bucureşti, în sala Sfântu Sava, chiar în prezenţa maestrului. N-am să uit niciodată că, în afară de furtunile  de aplauze „la sce­nă deschisă”, la sfârşitul spectacolului, ropotele şi ovaţiile au ţinut, fără exagerare aproape pa­truzeci de minute. Nu a fost un succes. A fost un adevărat triumf.

Victor Eftimiu a fost o mare personalitate a literaturii noastre, pe care generaţiile postrevoluţionare literare, îl cam uită. Nu-i de mirare, dacă şi Eminescu a avut… „cinstea” să fie demolat în aceşti ani de libertate absolută, adică ani în care fiecare face ce vrea, chiar şi în literatură, fireşte dacă are bani!

Dimineaţa aceea a fost norocoasă pentru mine. Redactorul şef m-a întrebat:

— Nu vrei să pleci pe teren cu Maestrul Eftimiu? Mergeţi cu o maşină de la „cultură” pâ­nă la Beiuş apoi la Petru Groza (Şteiul de astăzi).

— Nici nu puteam visa ceva mai frumos. Dacă domnul… academician Victor Eftimiu este de acord…

— De ce să nu fiu, tinere? Cunoşti locurile?

— Desigur, maestre.

Pe drum, în maşină, am ascultat cu sfinţenie ce povestea Victor Eftimiu. Spuneam şi eu câte ceva doar când eram întrebat. În schimb, sorbeam cuvintele sale…  Maestrul depăna a­mintiri. Poate ca să-mi facă plăcere, poate ca să mă stimuleze în pasul pe care în curând a­veam să-l fac înregimentându-mă cu acte în regulă într-o redacţie, lucru pe care îl aflase, ne-a povestit despre gazetărie.  Cum era gazetar începător la un mare ziar bucureştean şi într-o zi a mers pe la periferiile Capitaliei – asta prin anii ’20 ai secolului trecut -  şi a scris un reportaj despre mizeria şi promiscuitatea în care trăiau oamenii aciuaţi prin gropile de gunoi ale marelui oraş. Reportajul era intitulat „Gropile lui Ouatu” şi relata despre zona Cuţaridei, ma­halaua bucureşteană care i-a inspirat, mult mai târziu, lui Eugen Barbu, romanul „Groapa”. Maestrul Eftimiu a avut un succes enorm cu acel reportaj. A devenit celebru peste noapte.  Apoi ne-a vorbit despre succesele  domniei sale în dramaturgie. „Înşir’te mărgărite”, „Co­coşul Negru”. „Omul care a văzut moartea” şi multe altele. 

La Beiuş am făcut un popas destul de lung. Ne-am oprit la un liceu, unde a fost şi un mic „simposion”, ceea ce în limba greacă înseamnă ospăţ sau chef. Noi am avut parte de un che­fuleţ, gen „bufet suedez” cum s-ar spune astăzi.  Nu ne-am grăbit pentru că la Ştei aveam treabă abia pe la orele 17. Urma să aibă loc o întâlnire a membrilor cenaclului literar din lo­calitate şi a publicului local, cu maestrul Victor Eftimiu.

Înainte de ora fixată, am ajuns în faţa Casei de Cultură din Oraşul Dr Petru Groza. Erau mulţi cetăţeni în faţa lăcaşului şi intrau în sală.  Noi am fost conduşi direct pe scenă, unde era o masă tip „prezidiu” şi am luat loc.  Dacă bine îmi amintesc, în afară de maestru, au mai participat şi câţiva scriitori şi profesori care le aveau cu literatura, din zonă. Un tovarăş o­ficial a deschis şezătoarea. Cineva a vorbit despre personalitatea maestrului Victor Eftimiu, despre creaţia sa. Apoi câţiva poeţi localnici  au dezlegat dârlogii Pegaşilor domniilor lor şi au dat bice… poeziilor. În sfârşit, a venit şi rândul maestrului, care a reluat, în mare, dar cu mult mai multe detalii conversaţia (aproape monolog) din maşină. Sala era arhiplină. Oamenii urmăreau cu toată atenţia ceea ce povestea maestrul.  Şi îl sorbeau din ochi, nu alta. 

Ca „desert”, Victor Eftimiu ne-a oferit un moment deosebit. A recitat lungul, dar fru­mo­sul monolog „Balada aurului” din celebra sa piesă „Cocoşul negru”, dramă în versuri… Când a început primele versuri,  „Arunci un pumn de aur şi cea mai frumoasă fată…” lumea a izbucnit în aplauze. Pe vremea aceea Victor Eftimiu era cunoscut chiar şi într-un orăşel mi­nier precum Şteiul… La cei 75 de ani ai săi, maestrul nu s-a poticnit nici o clipă în lungul, dar fascinantul monolog…

La concurenţă cu maestrul Victor Eftimiu, după ce a încheiat balada în ropote pre­lun­gite de aplauze, m-am gândit că trebuie să justific şi eu, într-un fel sau altul,  prezenţa-mi în prezidiu. Aşa că m-am  încumetat şi eu să recit un sonet, intitulat, „Preferinţă”, care avea un final cu  poantă. Am fost şi eu aplaudat, dar, fireşte, nu ca maestrul.

După întâlnire, am fost invitaţi la o mică agapă, unde limbile s-au mai dezmorţit la în­ceput, după care iar au început să se împleticească.

Cu un pahar de coniac în mână, l-am întrebat discret pe unul dintre participanţi:

— O fi chiar aşa de cunoscut maestrul Victor Eftimiu la Ştei, printre mineri?

— Nu chiar printre mineri. Majoritatea  a fost dăscălime, precum şi  mulţi elevi. Am fă­cut o… mobilizare ca lumea. Şi nu de multă vreme s-a dat la televizor comedia „Omul care a văzut moartea”.

La întoarcere, în maşină, maestrul m-a bătut prieteneşte pe umăr şi, referindu-se la poezia mea, mi-a spus:

— Frumoase versuri şi, mai ales, au o prozodie clasică perfectă. Nu-i uşor să scrii so­nete. Dar chiar dacă „Perseverare diabolicum”, te sfătuiesc să perseverezi…

Din păcate, nu prea l-am ascultat. Doar din când în când am mai „comis” câte un sonet, dar maestrul, care s-a stins din viaţă în 1972, nu mai era ca să mă bată prieteneşte pe u­măr şi să mă încurajeze… Aşa că… am perseverat „în ralanti”, desigur, ca să nu mă vând total tartorului din adagiul cu perseverarea,  numărul sonetelor scrise de mine până astăzi, nu prea trece de o duzină. Sper, stimaţi cititori, să nu consideraţi că producţiile respective sunt de… duzină.

Vremea a trecut, hulpavul Cronos, înghiţind cu nesaţ clipă de clipă, oră de oră,  zi de zi, lună de lună, an de an… Dar maestrul Victor Eftimiu mă urmăreşte cu obstinaţie şi astăzi.