bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

REMEMBER

de

Dimitrie BĂLAN

Vraja aducerilor aminte

Cu maestrul Victor Eftimiu la... concurență

Cine l-a cunoscut pe maestrul Victor Eftimiu și n-a rămas fascinat, de-a dreptul co­pleșit de personalitatea fermecătoare a acestuia? A debutat și a devenit consacrat devreme ca poet, reporter, dramaturg, prozator, memorialist, eseist. Și de la primele încercări a înregistrat succese imense. Succesele  s-au   ținut de el până la sfârșit. Avea și o putere de muncă i­mensă, lăsând în urma sa o… bibliotecă, toată scrisă de el. Între 1970 și 1990 a fost editată o­pera sa completă în 18 volume…

I-am fost prezentat în primăvara lui 1965. Pe vremea aceea dăscăleam geografia și istoria la școala din Răbăgani, risipit între pitorești coline, la șosea, undeva pe lângă Beiuș și, pentru că deja cochetam, de mai bine de doi ani și jumătate cu serviciul cadre pentru angajarea la ziarul „Crișana”,  mă aflam aproape zilnic în redacție, venind de la țară, cu motocicleta… La secția culturală erau trei redactori, Aurora Ardelean, mai târziu căsătorită Pop, iar la mult timp după  catastrofa aeriană de la Muntele Vlădeasa, în care i-a murit soțul, a devenit doamna Șinca; al doilea redactor a fost regretatul Dumitru Chirilă, care a devenit redactor la re­vista „Familia”, iar al treilea Petrică Bratu, care după vreo câțiva ani s-a mutat la o redacție mi­litară din București. Șeful secției era Nicolae Damaschin, un om excepțional, un gazetar de prima mână și un dramaturg jucat la mai multe teatre, precum și la televiziune. S-a întâmplat ca în ziua aceea, când a venit maestrul să-și viziteze „colegii” de la „Crișana”, toți redacto­rii de la secția culturală să fie pe teren. Neavând alt om la îndemână, redactorul șef, Nicolae Bilț, zărindu-mă pe coridor, m-a invitat în biroul său… A fost o surpriză imensă, întrucât a­colo era însuși marele scriitor, academicianul Victor Eftimiu, fost președinte al Societății Scri­i­torilor Români, mebru al PEN-Clubului, a cărui figură, dar, mai ales operă, îmi erau famili­are, nu numai pentru că am văzut piesa „Omul care aduce moartea” la teatrul timișorean, dar am revăzut această comedie, tot cu timișorenii, în 1956, la București, în sala Sfântu Sava, chiar în prezența maestrului. N-am să uit niciodată că, în afară de furtunile  de aplauze „la sce­nă deschisă”, la sfârșitul spectacolului, ropotele și ovațiile au ținut, fără exagerare aproape pa­truzeci de minute. Nu a fost un succes. A fost un adevărat triumf.

Victor Eftimiu a fost o mare personalitate a literaturii noastre, pe care generațiile postrevoluționare literare, îl cam uită. Nu-i de mirare, dacă și Eminescu a avut… „cinstea” să fie demolat în acești ani de libertate absolută, adică ani în care fiecare face ce vrea, chiar și în literatură, firește dacă are bani!

Dimineața aceea a fost norocoasă pentru mine. Redactorul șef m-a întrebat:

— Nu vrei să pleci pe teren cu Maestrul Eftimiu? Mergeți cu o mașină de la „cultur㔠pâ­nă la Beiuș apoi la Petru Groza (Șteiul de astăzi).

— Nici nu puteam visa ceva mai frumos. Dacă domnul… academician Victor Eftimiu este de acord…

— De ce să nu fiu, tinere? Cunoști locurile?

— Desigur, maestre.

Pe drum, în mașină, am ascultat cu sfințenie ce povestea Victor Eftimiu. Spuneam și eu câte ceva doar când eram întrebat. În schimb, sorbeam cuvintele sale…  Maestrul depăna a­mintiri. Poate ca să-mi facă plăcere, poate ca să mă stimuleze în pasul pe care în curând a­veam să-l fac înregimentându-mă cu acte în regulă într-o redacție, lucru pe care îl aflase, ne-a povestit despre gazetărie.  Cum era gazetar începător la un mare ziar bucureștean și într-o zi a mers pe la periferiile Capitaliei – asta prin anii ’20 ai secolului trecut -  și a scris un reportaj despre mizeria și promiscuitatea în care trăiau oamenii aciuați prin gropile de gunoi ale marelui oraș. Reportajul era intitulat „Gropile lui Ouatu” și relata despre zona Cuțaridei, ma­halaua bucureșteană care i-a inspirat, mult mai târziu, lui Eugen Barbu, romanul „Groapa”. Maestrul Eftimiu a avut un succes enorm cu acel reportaj. A devenit celebru peste noapte.  Apoi ne-a vorbit despre succesele  domniei sale în dramaturgie. „Înșir’te mărgărite”, „Co­coșul Negru”. „Omul care a văzut moartea” și multe altele. 

La Beiuș am făcut un popas destul de lung. Ne-am oprit la un liceu, unde a fost și un mic „simposion”, ceea ce în limba greacă înseamnă ospăț sau chef. Noi am avut parte de un che­fuleț, gen „bufet suedez” cum s-ar spune astăzi.  Nu ne-am grăbit pentru că la Ștei aveam treabă abia pe la orele 17. Urma să aibă loc o întâlnire a membrilor cenaclului literar din lo­calitate și a publicului local, cu maestrul Victor Eftimiu.

Înainte de ora fixată, am ajuns în fața Casei de Cultură din Orașul Dr Petru Groza. Erau mulți cetățeni în fața lăcașului și intrau în sală.  Noi am fost conduși direct pe scenă, unde era o masă tip „prezidiu” și am luat loc.  Dacă bine îmi amintesc, în afară de maestru, au mai participat și câțiva scriitori și profesori care le aveau cu literatura, din zonă. Un tovarăș o­ficial a deschis șezătoarea. Cineva a vorbit despre personalitatea maestrului Victor Eftimiu, despre creația sa. Apoi câțiva poeți localnici  au dezlegat dârlogii Pegașilor domniilor lor și au dat bice… poeziilor. În sfârșit, a venit și rândul maestrului, care a reluat, în mare, dar cu mult mai multe detalii conversația (aproape monolog) din mașină. Sala era arhiplină. Oamenii urmăreau cu toată atenția ceea ce povestea maestrul.  Și îl sorbeau din ochi, nu alta. 

Ca „desert”, Victor Eftimiu ne-a oferit un moment deosebit. A recitat lungul, dar fru­mo­sul monolog „Balada aurului” din celebra sa pies㠄Cocoșul negru”, dramă în versuri… Când a început primele versuri,  „Arunci un pumn de aur și cea mai frumoasă fatㅔ lumea a izbucnit în aplauze. Pe vremea aceea Victor Eftimiu era cunoscut chiar și într-un orășel mi­nier precum Șteiul… La cei 75 de ani ai săi, maestrul nu s-a poticnit nici o clipă în lungul, dar fascinantul monolog…

La concurență cu maestrul Victor Eftimiu, după ce a încheiat balada în ropote pre­lun­gite de aplauze, m-am gândit că trebuie să justific și eu, într-un fel sau altul,  prezența-mi în prezidiu. Așa că m-am  încumetat și eu să recit un sonet, intitulat, „Preferință”, care avea un final cu  poantă. Am fost și eu aplaudat, dar, firește, nu ca maestrul.

După întâlnire, am fost invitați la o mică agapă, unde limbile s-au mai dezmorțit la în­ceput, după care iar au început să se împleticească.

Cu un pahar de coniac în mână, l-am întrebat discret pe unul dintre participanți:

— O fi chiar așa de cunoscut maestrul Victor Eftimiu la Ștei, printre mineri?

— Nu chiar printre mineri. Majoritatea  a fost dăscălime, precum și  mulți elevi. Am fă­cut o… mobilizare ca lumea. Și nu de multă vreme s-a dat la televizor comedia „Omul care a văzut moartea”.

La întoarcere, în mașină, maestrul m-a bătut prietenește pe umăr și, referindu-se la poezia mea, mi-a spus:

— Frumoase versuri și, mai ales, au o prozodie clasică perfectă. Nu-i ușor să scrii so­nete. Dar chiar dac㠄Perseverare diabolicum”, te sfătuiesc să perseverezi…

Din păcate, nu prea l-am ascultat. Doar din când în când am mai „comis” câte un sonet, dar maestrul, care s-a stins din viață în 1972, nu mai era ca să mă bată prietenește pe u­măr și să mă încurajeze… Așa că… am perseverat „în ralanti”, desigur, ca să nu mă vând total tartorului din adagiul cu perseverarea,  numărul sonetelor scrise de mine până astăzi, nu prea trece de o duzină. Sper, stimați cititori, să nu considerați că producțiile respective sunt de… duzină.

Vremea a trecut, hulpavul Cronos, înghițind cu nesaț clipă de clipă, oră de oră,  zi de zi, lună de lună, an de an… Dar maestrul Victor Eftimiu mă urmărește cu obstinație și astăzi.