Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Jam session cu Jimi Hendrix

(fragment de roman)

În stil boogie-woogie

Avea peste nouăzeci de ani, ba chiar se spune că s-ar fi apropiat de nouăzeci şi şase ceea ce făcea din el o adevărată curiozitate, o performanţă, un ins ieşit din comun. Un mo­şu­lică uscăţiv, aparent taciturn, îmi părea gînditor aşa cum stătea acolo pe bancă, la stradă, şi privea în gol, şi ceilalţi: nora, nepoţii, strănepoţii lucrau prin curte, se agitau cu treburile casnice, şi el stătea pe bancă şi aştepta moartea cum mi-a spus rîzînd, l-a uitat doamna. Numai pe el dintre cei cu care a trăit, nu-l mai ia şi tot aşteaptă, stă la pîndă: el stă la pîndă, ea stă la pîndă. Se spionează reciproc, încearcă să priceapă ce ar fi să fie, cum e: „mai asta mai am de trăit, în rest le-am făcut pe toate”, povestea uncheşul care a trăit desigur în anii în care Al, ta­tăl lui James Marshall, fusese la război. În anul 1942 s-a născut Jimi şi peste un an pleacă tatăl lui pe front în Europa. Stă moşul pe bancă, nu departe, de fapt nici nu este aşa ceva, stă pe mar­ginea gardului de beton al casei şi eu mă aşez lîngă el şi nici măcar nu ne privim, stăm unul lîngă altul într-un fel de aşteptare aiurea şi mai nimic nu se întîmplă pînă cînd, la un mo­ment dat, începem şi discutăm şi în felul ăsta se leagă totul, începem şi vorbim, începem şi ne înţelegem într-un fel firesc dacă n-ar fi totuşi puţin straniu, mai ales acum, după atîţia ani în care revăd imaginea amiezei de vară cu o căldură care nu seamănă cu cea de acum, sunt alte canicule astăzi, altele sunt cele de atunci, sau poate este doar o iluzie, în mod sigur s-ar putea să fie doar o iluzie întrucît, prin trecerea timpului nu ne mai dăm seama dacă reali­tatea care ne invadează la un moment dat este ea, este alta, trece timpul şi varianta asta a căldurii istovitoare nu mai este atît de mare, rămîne doar lumina, rămîne doar conturul nostru, al celor doi, a nonagenarului pe bordura de beton a gardului, a mea lîngă a lui, căldura nu mai are asprimea de acum, nu mai e la fel, pielea nu îţi mai transpiră în felul în care îţi transpiră acum, în chiar acest moment în care stai în caniculă aşa cum probabil a fost să fie reacţia ei, într-un anume fel, în căldură, în frig, în umezeala unei ploi tîrzii, poate să fie o ploaie de toamnă, poate să fie o ceaţă de mai, există aşa ceva, o ceaţă din asta de stil nou, o ceaţă otrăvitoare care omoară piersicii şi caişii, le distruge frunzele aşa încît trebuie să mergi să rezolvi problema, te duci pe Memorandului să constaţi acolo că pomul este ars, bătrînul cais sub care au stat rudele voastre o viaţă, în acelaşi trecut care îţi apare fără asperităţile faptu­lui efectiv al vieţuirii – obositor pînă la urmă – o încercare biologică, o provocare continuă a organismului, a pielii în atingere cu aerul, a ochilor în atingere cu lumina, a respiraţiei, a e­fortului de a respira. În trecutul tău nu mai respiri, nu mai transpiri, nu mai tragi băşini, ni­mic nu mai faci din toate astea, nu mai mergi la weceu decît într-un anume fel elevat, cenzu­rat de faptul întîmplării aceleia devenită trecut, eşti acolo sub forma clară a unor imagini în sine, mergi în sine la weceu, mergi în sine pe stradă, stai, şi asculţi, şi taci lîngă moşul în sine. Vieţuirea este asemenea ceţei pe care nici măcar nu o bagi în seamă şi este atît de parşivă, ceaţă pe stil nou, cum zicea vecinul soacrei mele:  poluarea este aşa de mare că vine ceaţa otră­vi­toare, vine dimineaţa şi se lasă parşivă şi otrăvitoare în livadă, prin aprilie  omoară frunzele că atunci sunt ele mai fragede. Dacă am face o comparaţie cu vîrsta omului, frunzele piersi­cului, frunzele caisului atacate de parşiva de ceaţă otrăvitoare sînt în aprilie cam cum erai tu la vîrsta de zece ani, de doisprezece ani, nu mai mult, pe cînd alergaţi pe uliţa Economilor cu cercul de fier cu zimţii în interiorul circumferinţei lor şi cu un soi de instalaţie din sîrmă în­doită la una dintre capete sub forma unui şanţ. Cam aşa sînt frunzele de pe strada Memo­randului în luna aprilie, frunzele bătrînului cais sub care se aduna familia lui Ucunuţu şi tuşichii: personajele astea care mai trăiesc în amintirea ta atîta timp cît vei mai fi şi tu, şi după aceea vor muri odată cu tine şi nimeni nu le va mai şti de urmă: la revedere, le vom zice şi ele vor pieri chiar aşa lipsite de viaţă cum sînt în calitatea lor de amintiri îndepărtate, amintiri plă­cute, eterate, ca să zic aşa, amintiri în care pielea nu se întîlneşte cu căldura umedă şi cu ceaţa parşivă şi otrăvitoare. Aşa stăteam eu pe bancă lîngă moşul respectiv cîndva demult, stă­team cum stătea şi tatăl lui Jimi şi se uita la el din dreptul unei mese, ne putem imagina masa, una asemănătoare cu aceea de pe strada Memorandului, sîntem undeva prin Seattle: Lucille, ma­ma lui Jimi-pe-atunci-James-Marshall, aduce ceva pe masă, o băutură, ne putem imagina  orice, poate să fie tequila, mai ales că asta de pe urmă îi va plăcea şi lui, chiar acum în seara cînd stă cu Monika Danemann în camera din Samarkand Hotel at 22 Lansdowne Crescent in London  şi bea din paharul cu tequila, ia paharul, îl apucă, se uită la el, îl aşază în lumina abajurului din dreptul canapelei pe care stă răsturnat ca în fotografia din urmă cu cîţiva ani cu Kathy, rivala Monikăi de mai tîrziu, de peste două decenii şi mai bine cînd se vor în­frunta prin tribunale. Îşi apropie buzele încet de marginea paharului, degustă lichidul aromat şi aspru al acelei băuturi pe care, probabil, atunci o va fi băut-o şi Lucille, mama lui, şi poate că şi Al chiar dacă el nu va bea atunci, era mic şi nu se putea aşa ceva, stă la masă, îi pri­veşte, ba nu, nici măcar nu se uită la ei, privirea lui se îndreaptă spre ukulele care e un instrument muzical, un soi de ghitară mărunţică pe care n-ai de unde să o ştii, pe care n-ai vă­zut-o aici, în lumea lui Ucunuţu, sub caisul bătrîn, ukulele n-au răzbit pe strada Memoran­dului şi nici pe strada Economilor în copilăria ta în care alergai cu cercul de la cazarma sovie­tică, devenită după cîţiva ani, odată cu istorica plecare a armatei roşii, cazarmă românească unde veţi găsi voi, într-un fel de cimitir al tancurilor vechi,   cercuri mari cu zimţii interiori şi vă veţi face scule speciale, un fel de chestie asemănătoare cu o crosă de hochei, dar nici mă­car aşa ceva nu e, ci mai degrabă un soi de instalaţie lungă, un băţ din fier cu o extremitate îndoită, în aşa fel încît să cuprindă în v-eul de acolo, marginea cercului pe care-l veţi alerga pe străzi într-un şuier, un scrîşnet de fier, vaierul pe care-l făcea oţelul cazon în dimineaţa în ca­­re alergi cu cercul pe străzi şi Jimi cîntă la ukulele păstrate în memoria lui Al la cei şaptezeci, poate optzeci de ani ai săi, din fotografia  de pe internet în care mijeşte într-un zîmbet şu­gubăţ  ca un uncheş, ca uncheşul lîngă care stai pe bordura de beton a gardului neterminat, în amiaza de vară a adolescenţei tale: eşti în clasa a unsprezecea, a douăsprezecea, încerci să pri­cepi ceva din ceea ce-ar putea să fie viaţa trăită preţ de nouăzeci şi şase de ani, nu-i nimeni, zice uncheşul cînd îl întrebi direct, bărbăteşte, verde-n faţă: cum e să fii aşa bătrîn? Înţelegi că nu e nicicum, stai în viaţa ta proprie şi anii se duc şi nici nu-ţi dai seama că au trecut pe ne­simţite, şi Jimi e mort de-acum de cîteva decenii şi tu eşti viu de tot atîtea. La nouăzeci şi şase de ani eşti în altă lume care nu-ţi mai aparţine decît prin faptul că o priveşti, că poţi privi la spectacolul ei zilnic, oarecum din afară, dincolo de agitaţiile ei, tăceţi şi tăcerea dintre voi doi, acolo pe bordura de beton a gardului, pare să vorbească mai mult decît orice aţi putea spu­ne şi mai apoi e oftatul resemnat şi uşor ironic al moşului, un oftat literar, artistic, uman, mu­zical, filmic, existenţial: „ehe, săracă lume şi villag”, aşa zice simplu, nimic în idee, simple su­nete,  tonuri care spun mult: o experienţă româno- maghiară trăită de el în vremea primului război, a şi povestit despre asta, deşi îţi vine mai greu să înţelegi cum se poate aşa ceva, ţi-a povestit că l-ar fi văzut pe Lenin şi-ţi zici că, zău, asta chiar că e greu de crezut – moşul aşezat aici pe bordura de beton a gardului neterminat spune năzdrăvănii de care vag îţi aduci a­minte, iată au trecut trei decenii de atunci, din momentul în care stăteai pe bancă, la stradă, şi nu era bancă aceea pe care stăteaţi, ci o improvizaţie: bordura de beton a gardului netermi­nat. Erai deja cu adolescenţa încheiată, în preajma intrării la facultate. Stăteai acolo strategic, tă­ceai strategic lîngă bătrînul nonangenar ca să afli ceva, şi afli, cum să nu afli, îţi povesteşte, la început ca din întîmplare, istorii desperecheate dintr-o viaţă atît de lungă, îţi povesteşte de ar­mată, cum a fost el soldat prin vremea Austro-Ungariei. Stăteaţi pe banca aceea care era un gard neterminat rămas aşa după moartea bătrînului preţ de treizeci de ani, vezi acum gardul, vezi bordura, vezi totul rămas la fel, păstrînd urmele din departe ale glasurilor, foiala tru­purilor, căldura amiezii de vară şi columbii din şura din spate a casei.

Certificat de deces

– De cîte ori să-ţi tot spun, James Marshall, să foloseşti mîna cealaltă, îi spune posacul grădinar la masă şi el schimbă repede furculiţa. Numai că nu ajută, e degeaba, oricîte eforturi le-a  făcut el, şi Lucille, bolnăvicioasa sa mamă, ba chiar şi alcoolicul John Williams, de­zas­trul, epava aceea alcoolică pe care l-a avut tată în anii cînd Al se lupta prin Europa cu ne­no­rociţii de friţi.

Bubosul şi bulbucatul John Williams care stă de dimineaţa la dărăpănătura de crîşmă din Vancouver şi bea tării puturoase printre golani şi curve obosite. Cum anume să-l pricepi pe tatăl vitreg al micuţului James Marshall care fu înregistrat sub titlul cu litere majuscule pe nu­me DEATH, urmat de entry no., care ar fi să fie la noi, pe vremea lui nea Dragomir dar şi mai târziu, număr de înregistrare, aşa i se spune: nr  urmat de punct şi mai apoi două puncte. Pe urmă cifra. În cazul de faţă cifra şapte. Adică 7. Încerci să pricepi ce ar vrea să spu­nă treaba asta, ce e cu cifra, ce ne spune ea, ce ne poate povesti nouă, ăstora care ne holbăm la deplina ei goliciune ce ne aminteşte de isprava sistemul cifric arab pe cînd învăţatul Al-Kharizmi şi-a scris opul său despre aritmetică la patru decenii şi mai bine de cînd califul din Bagdad, mărinimosul său sponsor, cum spunem noi astăzi, a primit o copie a unui manuscris indian de astronomie vechi de un veac şi jumătate. Şi era pe atunci la aproape opt vea­curi de la naşterea lui Isus, fiul Mariei din Nazareth. Bine, bine, ne putem întreba, în vreme ce ne holbăm la certificatul pe nume DEATH, ce ar fi să fie 7? Să fie oare faptul că la Regis­tration District Kensington, respectiv la Sub-district-ul St. Mary Abbots din Administrative Area Royal Borough of Kensington and Chelsea au fost doar şapte inşi vrednici să fie trecuţi sub titulatura DEATH? Numai atîţia morţi să fi fost pînă în momentul cînd actul a fost completat de careva, o tanti oarecare, un domn medic, cineva pe care nu-l ştim dar ni-l putem ima­gina cu halat, cu stetoscop, ba ne putem închipui şi alte cele ale sale: lenea, plictiseala, u­şoara indispoziţie sau altfel, satisfacţia pentru ceva anume, starea de bunăstare fiziologică, o­dihna şi bronzul pielii, să nu uităm că acolo el a scris, el sau ea, în sfîrşit, careva a scris cu cer­neală, cu un scris caligrafic, mai degrabă cu peniţa tocului decît cu altceva, un pix, spre exemplu, că sîntem în Eightenth september 1970, pe op`şpe septembrie, şi e vremea cînd toţi s-au şi întors deja de la mare, din excursii, din petrecerile estivale. E 18.09.70. Adică Eightenth september 1970. Dedesubt, cu aceeaşi peniţă, avem cuvintele St. Mary Abbots Hospital Kensington. E şi normal să treacă cel cu peniţa cele ce le-a trecut acolo, odată ce sus apare nu­mele rubricii cu denumirea clară, fără echivoc: Date and place of Death. Ce altceva putea să treacă referitor la rubrica de dedesubt intitulată, direct şi fără ocolişuri, Name and surna­me. Peniţa a scîrţîit în cunoştinţă de cauză  numele de Jimi Hendrix şi, mai apoi, a adăugat „otherwise James Marshall Hendrix”, aşa că ne putem întreba dacă cel sau cea care o mînuia ştia despre proaspătul intrat în posesia foii că era marele Jimi şi l-a trecut cu numele de pe afişele de la spectacole şi abia apoi a adăugat datele lui din paşaport, adică James Marshall aşa cum l-a botezat Al în vremea războiului. Să fi ştiut asta? Să nu fi ştiut? Să se fi gîndit el în engleza lui londoneză că some are wise, and some are otherwise – unii sunt cumpătaţi, înţelepţi, la locul lor şi nu li se întîmplă asemenea grozăvii. În schimb alţii are otherwise, sînt altfel, sînt ca acest Jimi-fost-James care, vorba certificatului, se îneacă de-a dreptul cu propria vo­mă – inhalation of vomit – dacă nu fu să fie altceva, adică barbiturate intoxcation – se ştie că Jimi-fost-James le cam avea pe astea cu iarba, cu marijuana, cu haşişul: mai anul trecut a trecut glonţ Jimi-ex-James de puşcărie cînd fu găbjit printr-un aeroport canadian turtit de dro­guri şi cu doze prin buzunare. Oricum lucrurile nu erau cu totul şi cu totul clare odată ce peniţa a adăugat că nu prea sînt multe probe despre cum fu să ajungă Jimi-James pe foaia cu pricina – insufficient evidence of circumstances este urmată logic şi inevitabil de un sfîrşit fără morala fabulei, adică vorba ăluia de a scris: open verdict, domnilor!

Revista presei

„Comerţul de stat şi cooperatist

se dove­deşte

un concurent invincibil pentru piaţa liberă,

pe care o întrece sensibil,

prezentînd numai mărfuri de calitate:

roşii,

cas­traveţi,

fasole,

cartofi,

varză etc.

Din păcate însă

cantităţile de ardei graşi,

vinete şi fructe s-au dovedit insuficiente.

La o cerere de aproximativ 4 000 kg vinete,

aceste uni­tăţi n-au oferit spre desfacere decît 1 000 kg.

Cauza:

nerespectarea angajamentelor con­tractuale de către unele C.A.P. din sudul ţării.

O situaţie care — ne-a asigurat Direcţia comercială judeţeană — va fi remediată în ur­mă­toarele zile.”

Măştihoniul

Despre tatăl său vitreg, măştihoniul, cum îi zic la Radna, Jimi are amintiri ceţoase şi da­torită faptului că, în viaţa sa, acesta a fost o prezenţă scurtă. Îl vede în vremea de demult pe la birtul din apropierea casei. Lucille, mama lui Jimi, îl acceptă ca tovarăş de viaţă fără să pri­ceapă de ce anume a făcut-o. De ce l-o fi lăsat pe Al, tatăl de drept al celor doi prunci. E greu de refăcut povestea şi de înţeles ce anume o fi mînat-o spre asemenea decizie. Pot apărea neînţelegeri într-o familie, deşi aici e greu de spus cum anume ar fi putut ele să apară atîta vreme cît Al era plecat la război, se lupta cu nenorociţii de nemţi prin Europa şi ea, Lucille, poftim ce face, se înhaită cu măştihoniul şi nici nu pricepe prea bine de ce. Va trebui să ve­dem ciudăţeniile ei din felul în care se mişcă prin bucătărie, se lasă pe scaun în după amiaza asta de Eightenth september 1944 sau 45, aşa cumva. Al, primul ei soţ, se luptă cu friţii şi ea se lasă pe scaun, îşi aşază braţele amîndouă pe masă şi ascultă un blues jeluitor la radioul din geam. Asta e problema cu Lucille. James-viitorul-Jimi este mic, să aibe trei sau patru ani şi nu prea pricepe mare lucru din ceea ce i se întîmplă lui Lucille. Nu înţelege cum se face treaba că se aşază tam-nisam cu coatele pe masă. Atunci, în acele momente de lasă-mă lăsa-te, s-a în­soţit Lucille cu William. E cam aşa cum se întîmplă cu ăştia care caută, Domnul ştie ce: incertitudinea în energia înfăptuirilor se înmulţeşte cu incertitudinea duratei de viaţă iar produsul trebuie să fie de două ori mai mare după ce  a fost împărţit cu dublul numărului đ. Un absurd ascuns în viaţa de zi cu zi. Orice poţi construi dacă te ţii aproape de creşterea axiomei din argument în argument. Numai că toate au un capăt al drumului. Mergi în propria ta co­pilărie şi te omori. Dispari într-un fel sau altul fizic prin moartea provocată ţie de către tine însuşi şi nu mai eşti în viitorul din care vii. Pur şi simplu eşti şi nu mai eşti. Dacă faci asta poţi împlini anumite acţiuni care să nu mai poată fi niciodată. Aşa şi cu măştihoniul William, bea ca Bârzava la cafe barul din colţ, bea ca Aurel în butca lui de fier aşezată de pa­tronul firmei Euroconstruct pe marginea şoselei la care lucrează cu maşini uriaşe de turnat asfalt cumpărate din Austria de la second-hand. Aşa cumva. Mai apoi picamere. Buldozere. Nişte maşinării mititele cărora le spun tălpi şi care sar purtate de motorul lor în doi timpi a­limentat cu motorină ca să bătucească pietrişul şi piatra concasată. Bea Aurel şi se leagănă pe picioare, transpiră în soarele verii pe asfaltul proaspăt turnat, păzeşte noaptea utilajele şi ziua bea pînă nu mai poate. Pute a transpiraţie. A ciorapi nespălaţi. A izmene murdare. A urină. Se clatină Aurel. Se clatină Bârzava la cafe bar. Se clatină William la birtul din Vancouver. Se clatină fraţii Gâbu la Expresu, birtul de lângă gara Radna. Se clatină plopii. Băncile. Aurel. Bârzava. William. Ipoteza protecţiei cronologice. Ipoteza cenzurii cosmice. Orice poţi face atîta vreme cît nu te clatini anapoda şi descrii matematic universul nostru vizibil cu dia­metrul lui de cincisprezece miliarde de ani lumină, cît a întrezărit telescopul Hubble şi su­ra­tele lui. PÎNĂ NU ÎL PUI TU, CU DE LA TINE PUTERE, ÎN STARE CONTRADICTORIE. El desigur că se poate pune pe sine în incertitudine. În stare ilogică. El poate să facă asta întrucît el, Universul nostru vizibil, ajunge pe cale raţională să se lăfăie în incertitudinile pe care le dibuie Heisenberg. Poate face asta pentru că este consecvent cu sine pînă la absurd. La contradicţie. La paradox. Se clatină universul vizibil ca Aurel la marginea butcii lui din fier în care nimeni nu poate dormi ziua, întrucît soarele încălzeşte pereţii din metal pînă la in­suportabil, domnilor. Se clatină Bârzava cînd iese posac din cafe bar cu ulceraţiile pe faţă pro­duse de la ficat. De la alcoolul care curge prin vene. Se clatină William, şi James Marshall se uită la el indiferent, aşa cum te uiţi la un firişor de apă care curge prin nisip înainte de a dispărea cu totul. Lucille se uită şi ea abulică. Stă cu coatele pe masa de la bucătărie şi ascultă un blues jeluitor la radio. Asta face Lucille. O găsim chiar acolo, în imaginea aceea nicicum, în clipita scurtă cînd stă, cum zic, cu coatele pe masă şi bluesul curge alene prin bucătărie. De la Universul nostru trecem la Plurivers. Nu sîntem doar noi cu al nostru. Sînt şi alţii cu ale lor. De la Univers la Plurivers. Şi totul se poate. Chiar faptul că Lucille stă cu coatele pe ma­sa din bucătărie şi ascultă bluesul lenevos se poate. Chiar şi Aurel pe marginea şoselei în miezul zilei printre bălţi de motorină, alături de butoiul de tablă cu un dop uriaş din lemn de salcîm cu emulsie. Ce e aia emulsie,  Aurele, întrebăm şi Aurel ne spune. Na, amu, dom pre­fesăr, ce să fie, asta care se dă pe asfalt după ce l-ai turnat, emulsia asta care pute a motori­nă. A petrol. Şi Aurel pute a ciorapi nespălaţi. A izmene murdare. Se clatină Universul. Se cla­tină Aurel. Se clatină Bârzava. Se clatină Pluriversul. Gradul de incertitudine al energiei se înmulţeşte cu incertitudinea duratei de viaţă a particulei cuantice şi totul se împarte în aşa fel încît rezultatul să fie de două ori mai mare decît numărul đ.