bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Daniel VIGHI

Jam session cu Jimi Hendrix

(fragment de roman)

În stil boogie-woogie

Avea peste nouăzeci de ani, ba chiar se spune că s-ar fi apropiat de nouăzeci și șase ceea ce făcea din el o adevărată curiozitate, o performanță, un ins ieșit din comun. Un mo­șu­lică uscățiv, aparent taciturn, îmi părea gînditor așa cum stătea acolo pe bancă, la stradă, și privea în gol, și ceilalți: nora, nepoții, strănepoții lucrau prin curte, se agitau cu treburile casnice, și el stătea pe bancă și aștepta moartea cum mi-a spus rîzînd, l-a uitat doamna. Numai pe el dintre cei cu care a trăit, nu-l mai ia și tot așteaptă, stă la pîndă: el stă la pîndă, ea stă la pîndă. Se spionează reciproc, încearcă să priceapă ce ar fi să fie, cum e: „mai asta mai am de trăit, în rest le-am făcut pe toate”, povestea uncheșul care a trăit desigur în anii în care Al, ta­tăl lui James Marshall, fusese la război. În anul 1942 s-a născut Jimi și peste un an pleacă tatăl lui pe front în Europa. Stă moșul pe bancă, nu departe, de fapt nici nu este așa ceva, stă pe mar­ginea gardului de beton al casei și eu mă așez lîngă el și nici măcar nu ne privim, stăm unul lîngă altul într-un fel de așteptare aiurea și mai nimic nu se întîmplă pînă cînd, la un mo­ment dat, începem și discutăm și în felul ăsta se leagă totul, începem și vorbim, începem și ne înțelegem într-un fel firesc dacă n-ar fi totuși puțin straniu, mai ales acum, după atîția ani în care revăd imaginea amiezei de vară cu o căldură care nu seamănă cu cea de acum, sunt alte canicule astăzi, altele sunt cele de atunci, sau poate este doar o iluzie, în mod sigur s-ar putea să fie doar o iluzie întrucît, prin trecerea timpului nu ne mai dăm seama dacă reali­tatea care ne invadează la un moment dat este ea, este alta, trece timpul și varianta asta a căldurii istovitoare nu mai este atît de mare, rămîne doar lumina, rămîne doar conturul nostru, al celor doi, a nonagenarului pe bordura de beton a gardului, a mea lîngă a lui, căldura nu mai are asprimea de acum, nu mai e la fel, pielea nu îți mai transpiră în felul în care îți transpiră acum, în chiar acest moment în care stai în caniculă așa cum probabil a fost să fie reacția ei, într-un anume fel, în căldură, în frig, în umezeala unei ploi tîrzii, poate să fie o ploaie de toamnă, poate să fie o ceață de mai, există așa ceva, o ceață din asta de stil nou, o ceață otrăvitoare care omoară piersicii și caișii, le distruge frunzele așa încît trebuie să mergi să rezolvi problema, te duci pe Memorandului să constați acolo că pomul este ars, bătrînul cais sub care au stat rudele voastre o viață, în același trecut care îți apare fără asperitățile faptu­lui efectiv al viețuirii – obositor pînă la urm㠖 o încercare biologică, o provocare continuă a organismului, a pielii în atingere cu aerul, a ochilor în atingere cu lumina, a respirației, a e­fortului de a respira. În trecutul tău nu mai respiri, nu mai transpiri, nu mai tragi bășini, ni­mic nu mai faci din toate astea, nu mai mergi la weceu decît într-un anume fel elevat, cenzu­rat de faptul întîmplării aceleia devenită trecut, ești acolo sub forma clară a unor imagini în sine, mergi în sine la weceu, mergi în sine pe stradă, stai, și asculți, și taci lîngă moșul în sine. Viețuirea este asemenea ceței pe care nici măcar nu o bagi în seamă și este atît de parșivă, ceață pe stil nou, cum zicea vecinul soacrei mele:  poluarea este așa de mare că vine ceața otră­vi­toare, vine dimineața și se lasă parșivă și otrăvitoare în livadă, prin aprilie  omoară frunzele că atunci sunt ele mai fragede. Dacă am face o comparație cu vîrsta omului, frunzele piersi­cului, frunzele caisului atacate de parșiva de ceață otrăvitoare sînt în aprilie cam cum erai tu la vîrsta de zece ani, de doisprezece ani, nu mai mult, pe cînd alergați pe ulița Economilor cu cercul de fier cu zimții în interiorul circumferinței lor și cu un soi de instalație din sîrmă în­doită la una dintre capete sub forma unui șanț. Cam așa sînt frunzele de pe strada Memo­randului în luna aprilie, frunzele bătrînului cais sub care se aduna familia lui Ucunuțu și tușichii: personajele astea care mai trăiesc în amintirea ta atîta timp cît vei mai fi și tu, și după aceea vor muri odată cu tine și nimeni nu le va mai ști de urmă: la revedere, le vom zice și ele vor pieri chiar așa lipsite de viață cum sînt în calitatea lor de amintiri îndepărtate, amintiri plă­cute, eterate, ca să zic așa, amintiri în care pielea nu se întîlnește cu căldura umedă și cu ceața parșivă și otrăvitoare. Așa stăteam eu pe bancă lîngă moșul respectiv cîndva demult, stă­team cum stătea și tatăl lui Jimi și se uita la el din dreptul unei mese, ne putem imagina masa, una asemănătoare cu aceea de pe strada Memorandului, sîntem undeva prin Seattle: Lucille, ma­ma lui Jimi-pe-atunci-James-Marshall, aduce ceva pe masă, o băutură, ne putem imagina  orice, poate să fie tequila, mai ales că asta de pe urmă îi va plăcea și lui, chiar acum în seara cînd stă cu Monika Danemann în camera din Samarkand Hotel at 22 Lansdowne Crescent in London  și bea din paharul cu tequila, ia paharul, îl apucă, se uită la el, îl așază în lumina abajurului din dreptul canapelei pe care stă răsturnat ca în fotografia din urmă cu cîțiva ani cu Kathy, rivala Monikăi de mai tîrziu, de peste două decenii și mai bine cînd se vor în­frunta prin tribunale. Își apropie buzele încet de marginea paharului, degustă lichidul aromat și aspru al acelei băuturi pe care, probabil, atunci o va fi băut-o și Lucille, mama lui, și poate că și Al chiar dacă el nu va bea atunci, era mic și nu se putea așa ceva, stă la masă, îi pri­vește, ba nu, nici măcar nu se uită la ei, privirea lui se îndreaptă spre ukulele care e un instrument muzical, un soi de ghitară mărunțică pe care n-ai de unde să o știi, pe care n-ai vă­zut-o aici, în lumea lui Ucunuțu, sub caisul bătrîn, ukulele n-au răzbit pe strada Memoran­dului și nici pe strada Economilor în copilăria ta în care alergai cu cercul de la cazarma sovie­tică, devenită după cîțiva ani, odată cu istorica plecare a armatei roșii, cazarmă românească unde veți găsi voi, într-un fel de cimitir al tancurilor vechi,   cercuri mari cu zimții interiori și vă veți face scule speciale, un fel de chestie asemănătoare cu o crosă de hochei, dar nici mă­car așa ceva nu e, ci mai degrabă un soi de instalație lungă, un băț din fier cu o extremitate îndoită, în așa fel încît să cuprindă în v-eul de acolo, marginea cercului pe care-l veți alerga pe străzi într-un șuier, un scrîșnet de fier, vaierul pe care-l făcea oțelul cazon în dimineața în ca­­re alergi cu cercul pe străzi și Jimi cîntă la ukulele păstrate în memoria lui Al la cei șaptezeci, poate optzeci de ani ai săi, din fotografia  de pe internet în care mijește într-un zîmbet șu­gubăț  ca un uncheș, ca uncheșul lîngă care stai pe bordura de beton a gardului neterminat, în amiaza de vară a adolescenței tale: ești în clasa a unsprezecea, a douăsprezecea, încerci să pri­cepi ceva din ceea ce-ar putea să fie viața trăită preț de nouăzeci și șase de ani, nu-i nimeni, zice uncheșul cînd îl întrebi direct, bărbătește, verde-n față: cum e să fii așa bătrîn? Înțelegi că nu e nicicum, stai în viața ta proprie și anii se duc și nici nu-ți dai seama că au trecut pe ne­simțite, și Jimi e mort de-acum de cîteva decenii și tu ești viu de tot atîtea. La nouăzeci și șase de ani ești în altă lume care nu-ți mai aparține decît prin faptul că o privești, că poți privi la spectacolul ei zilnic, oarecum din afară, dincolo de agitațiile ei, tăceți și tăcerea dintre voi doi, acolo pe bordura de beton a gardului, pare să vorbească mai mult decît orice ați putea spu­ne și mai apoi e oftatul resemnat și ușor ironic al moșului, un oftat literar, artistic, uman, mu­zical, filmic, existențial: „ehe, săracă lume și villag”, așa zice simplu, nimic în idee, simple su­nete,  tonuri care spun mult: o experiență româno- maghiară trăită de el în vremea primului război, a și povestit despre asta, deși îți vine mai greu să înțelegi cum se poate așa ceva, ți-a povestit că l-ar fi văzut pe Lenin și-ți zici că, zău, asta chiar că e greu de crezut – moșul așezat aici pe bordura de beton a gardului neterminat spune năzdrăvănii de care vag îți aduci a­minte, iată au trecut trei decenii de atunci, din momentul în care stăteai pe bancă, la stradă, și nu era bancă aceea pe care stăteați, ci o improvizație: bordura de beton a gardului netermi­nat. Erai deja cu adolescența încheiată, în preajma intrării la facultate. Stăteai acolo strategic, tă­ceai strategic lîngă bătrînul nonangenar ca să afli ceva, și afli, cum să nu afli, îți povestește, la început ca din întîmplare, istorii desperecheate dintr-o viață atît de lungă, îți povestește de ar­mată, cum a fost el soldat prin vremea Austro-Ungariei. Stăteați pe banca aceea care era un gard neterminat rămas așa după moartea bătrînului preț de treizeci de ani, vezi acum gardul, vezi bordura, vezi totul rămas la fel, păstrînd urmele din departe ale glasurilor, foiala tru­purilor, căldura amiezii de vară și columbii din șura din spate a casei.

Certificat de deces

– De cîte ori să-ți tot spun, James Marshall, să folosești mîna cealaltă, îi spune posacul grădinar la masă și el schimbă repede furculița. Numai că nu ajută, e degeaba, oricîte eforturi le-a  făcut el, și Lucille, bolnăvicioasa sa mamă, ba chiar și alcoolicul John Williams, de­zas­trul, epava aceea alcoolică pe care l-a avut tată în anii cînd Al se lupta prin Europa cu ne­no­rociții de friți.

Bubosul și bulbucatul John Williams care stă de dimineața la dărăpănătura de crîșmă din Vancouver și bea tării puturoase printre golani și curve obosite. Cum anume să-l pricepi pe tatăl vitreg al micuțului James Marshall care fu înregistrat sub titlul cu litere majuscule pe nu­me DEATH, urmat de entry no., care ar fi să fie la noi, pe vremea lui nea Dragomir dar și mai târziu, număr de înregistrare, așa i se spune: nr  urmat de punct și mai apoi două puncte. Pe urmă cifra. În cazul de față cifra șapte. Adică 7. Încerci să pricepi ce ar vrea să spu­nă treaba asta, ce e cu cifra, ce ne spune ea, ce ne poate povesti nouă, ăstora care ne holbăm la deplina ei goliciune ce ne amintește de isprava sistemul cifric arab pe cînd învățatul Al-Kharizmi și-a scris opul său despre aritmetică la patru decenii și mai bine de cînd califul din Bagdad, mărinimosul său sponsor, cum spunem noi astăzi, a primit o copie a unui manuscris indian de astronomie vechi de un veac și jumătate. Și era pe atunci la aproape opt vea­curi de la nașterea lui Isus, fiul Mariei din Nazareth. Bine, bine, ne putem întreba, în vreme ce ne holbăm la certificatul pe nume DEATH, ce ar fi să fie 7? Să fie oare faptul că la Regis­tration District Kensington, respectiv la Sub-district-ul St. Mary Abbots din Administrative Area Royal Borough of Kensington and Chelsea au fost doar șapte inși vrednici să fie trecuți sub titulatura DEATH? Numai atîția morți să fi fost pînă în momentul cînd actul a fost completat de careva, o tanti oarecare, un domn medic, cineva pe care nu-l știm dar ni-l putem ima­gina cu halat, cu stetoscop, ba ne putem închipui și alte cele ale sale: lenea, plictiseala, u­șoara indispoziție sau altfel, satisfacția pentru ceva anume, starea de bunăstare fiziologică, o­dihna și bronzul pielii, să nu uităm că acolo el a scris, el sau ea, în sfîrșit, careva a scris cu cer­neală, cu un scris caligrafic, mai degrabă cu penița tocului decît cu altceva, un pix, spre exemplu, că sîntem în Eightenth september 1970, pe op`șpe septembrie, și e vremea cînd toți s-au și întors deja de la mare, din excursii, din petrecerile estivale. E 18.09.70. Adică Eightenth september 1970. Dedesubt, cu aceeași peniță, avem cuvintele St. Mary Abbots Hospital Kensington. E și normal să treacă cel cu penița cele ce le-a trecut acolo, odată ce sus apare nu­mele rubricii cu denumirea clară, fără echivoc: Date and place of Death. Ce altceva putea să treacă referitor la rubrica de dedesubt intitulată, direct și fără ocolișuri, Name and surna­me. Penița a scîrțîit în cunoștință de cauză  numele de Jimi Hendrix și, mai apoi, a adăugat „otherwise James Marshall Hendrix”, așa că ne putem întreba dacă cel sau cea care o mînuia știa despre proaspătul intrat în posesia foii că era marele Jimi și l-a trecut cu numele de pe afișele de la spectacole și abia apoi a adăugat datele lui din pașaport, adică James Marshall așa cum l-a botezat Al în vremea războiului. Să fi știut asta? Să nu fi știut? Să se fi gîndit el în engleza lui londoneză că some are wise, and some are otherwise – unii sunt cumpătați, înțelepți, la locul lor și nu li se întîmplă asemenea grozăvii. În schimb alții are otherwise, sînt altfel, sînt ca acest Jimi-fost-James care, vorba certificatului, se îneacă de-a dreptul cu propria vo­m㠖 inhalation of vomit – dacă nu fu să fie altceva, adică barbiturate intoxcation – se știe că Jimi-fost-James le cam avea pe astea cu iarba, cu marijuana, cu hașișul: mai anul trecut a trecut glonț Jimi-ex-James de pușcărie cînd fu găbjit printr-un aeroport canadian turtit de dro­guri și cu doze prin buzunare. Oricum lucrurile nu erau cu totul și cu totul clare odată ce penița a adăugat că nu prea sînt multe probe despre cum fu să ajungă Jimi-James pe foaia cu pricina – insufficient evidence of circumstances este urmată logic și inevitabil de un sfîrșit fără morala fabulei, adică vorba ăluia de a scris: open verdict, domnilor!

Revista presei

„Comerțul de stat și cooperatist

se dove­dește

un concurent invincibil pentru piața liberă,

pe care o întrece sensibil,

prezentînd numai mărfuri de calitate:

roșii,

cas­traveți,

fasole,

cartofi,

varză etc.

Din păcate însă

cantitățile de ardei grași,

vinete și fructe s-au dovedit insuficiente.

La o cerere de aproximativ 4 000 kg vinete,

aceste uni­tăți n-au oferit spre desfacere decît 1 000 kg.

Cauza:

nerespectarea angajamentelor con­tractuale de către unele C.A.P. din sudul țării.

O situație care — ne-a asigurat Direcția comercială județean㠗 va fi remediată în ur­mă­toarele zile.”

Măștihoniul

Despre tatăl său vitreg, măștihoniul, cum îi zic la Radna, Jimi are amintiri cețoase și da­torită faptului că, în viața sa, acesta a fost o prezență scurtă. Îl vede în vremea de demult pe la birtul din apropierea casei. Lucille, mama lui Jimi, îl acceptă ca tovarăș de viață fără să pri­ceapă de ce anume a făcut-o. De ce l-o fi lăsat pe Al, tatăl de drept al celor doi prunci. E greu de refăcut povestea și de înțeles ce anume o fi mînat-o spre asemenea decizie. Pot apărea neînțelegeri într-o familie, deși aici e greu de spus cum anume ar fi putut ele să apară atîta vreme cît Al era plecat la război, se lupta cu nenorociții de nemți prin Europa și ea, Lucille, poftim ce face, se înhaită cu măștihoniul și nici nu pricepe prea bine de ce. Va trebui să ve­dem ciudățeniile ei din felul în care se mișcă prin bucătărie, se lasă pe scaun în după amiaza asta de Eightenth september 1944 sau 45, așa cumva. Al, primul ei soț, se luptă cu friții și ea se lasă pe scaun, își așază brațele amîndouă pe masă și ascultă un blues jeluitor la radioul din geam. Asta e problema cu Lucille. James-viitorul-Jimi este mic, să aibe trei sau patru ani și nu prea pricepe mare lucru din ceea ce i se întîmplă lui Lucille. Nu înțelege cum se face treaba că se așază tam-nisam cu coatele pe masă. Atunci, în acele momente de lasă-mă lăsa-te, s-a în­soțit Lucille cu William. E cam așa cum se întîmplă cu ăștia care caută, Domnul știe ce: incertitudinea în energia înfăptuirilor se înmulțește cu incertitudinea duratei de viață iar produsul trebuie să fie de două ori mai mare după ce  a fost împărțit cu dublul numărului đ. Un absurd ascuns în viața de zi cu zi. Orice poți construi dacă te ții aproape de creșterea axiomei din argument în argument. Numai că toate au un capăt al drumului. Mergi în propria ta co­pilărie și te omori. Dispari într-un fel sau altul fizic prin moartea provocată ție de către tine însuși și nu mai ești în viitorul din care vii. Pur și simplu ești și nu mai ești. Dacă faci asta poți împlini anumite acțiuni care să nu mai poată fi niciodată. Așa și cu măștihoniul William, bea ca Bârzava la cafe barul din colț, bea ca Aurel în butca lui de fier așezată de pa­tronul firmei Euroconstruct pe marginea șoselei la care lucrează cu mașini uriașe de turnat asfalt cumpărate din Austria de la second-hand. Așa cumva. Mai apoi picamere. Buldozere. Niște mașinării mititele cărora le spun tălpi și care sar purtate de motorul lor în doi timpi a­limentat cu motorină ca să bătucească pietrișul și piatra concasată. Bea Aurel și se leagănă pe picioare, transpiră în soarele verii pe asfaltul proaspăt turnat, păzește noaptea utilajele și ziua bea pînă nu mai poate. Pute a transpirație. A ciorapi nespălați. A izmene murdare. A urină. Se clatină Aurel. Se clatină Bârzava la cafe bar. Se clatină William la birtul din Vancouver. Se clatină frații Gâbu la Expresu, birtul de lângă gara Radna. Se clatină plopii. Băncile. Aurel. Bârzava. William. Ipoteza protecției cronologice. Ipoteza cenzurii cosmice. Orice poți face atîta vreme cît nu te clatini anapoda și descrii matematic universul nostru vizibil cu dia­metrul lui de cincisprezece miliarde de ani lumină, cît a întrezărit telescopul Hubble și su­ra­tele lui. PÎNĂ NU ÎL PUI TU, CU DE LA TINE PUTERE, ÎN STARE CONTRADICTORIE. El desigur că se poate pune pe sine în incertitudine. În stare ilogică. El poate să facă asta întrucît el, Universul nostru vizibil, ajunge pe cale rațională să se lăfăie în incertitudinile pe care le dibuie Heisenberg. Poate face asta pentru că este consecvent cu sine pînă la absurd. La contradicție. La paradox. Se clatină universul vizibil ca Aurel la marginea butcii lui din fier în care nimeni nu poate dormi ziua, întrucît soarele încălzește pereții din metal pînă la in­suportabil, domnilor. Se clatină Bârzava cînd iese posac din cafe bar cu ulcerațiile pe față pro­duse de la ficat. De la alcoolul care curge prin vene. Se clatină William, și James Marshall se uită la el indiferent, așa cum te uiți la un firișor de apă care curge prin nisip înainte de a dispărea cu totul. Lucille se uită și ea abulică. Stă cu coatele pe masa de la bucătărie și ascultă un blues jeluitor la radio. Asta face Lucille. O găsim chiar acolo, în imaginea aceea nicicum, în clipita scurtă cînd stă, cum zic, cu coatele pe masă și bluesul curge alene prin bucătărie. De la Universul nostru trecem la Plurivers. Nu sîntem doar noi cu al nostru. Sînt și alții cu ale lor. De la Univers la Plurivers. Și totul se poate. Chiar faptul că Lucille stă cu coatele pe ma­sa din bucătărie și ascultă bluesul lenevos se poate. Chiar și Aurel pe marginea șoselei în miezul zilei printre bălți de motorină, alături de butoiul de tablă cu un dop uriaș din lemn de salcîm cu emulsie. Ce e aia emulsie,  Aurele, întrebăm și Aurel ne spune. Na, amu, dom pre­fesăr, ce să fie, asta care se dă pe asfalt după ce l-ai turnat, emulsia asta care pute a motori­nă. A petrol. Și Aurel pute a ciorapi nespălați. A izmene murdare. Se clatină Universul. Se cla­tină Aurel. Se clatină Bârzava. Se clatină Pluriversul. Gradul de incertitudine al energiei se înmulțește cu incertitudinea duratei de viață a particulei cuantice și totul se împarte în așa fel încît rezultatul să fie de două ori mai mare decît numărul đ.