Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Proze

Şopârla pe perete

Casa se afla în renovare. Meşterul zugrav tocmai ajunsese cu lucrul la bucătărie. Mobila toată era adunată în mijlocul odăii şi el meşterea la un perete. A intrat un străin, s-a oprit în uşă (sau poate la fereastră) şi şi-a rotit privirea prin bucătăria în lucru. Părea să caute pe ci­ne­va sau poate privea din pură curiozitate. Meşterul nici nu i-a simţit prezenţa. Străinul a stat şi, dacă tot intrase, s-a uitat la ce lucrează meşterul. A văzut dosul cu aspect de vechitură al du­lapului, al etajerei şi al altor hârburi. Deşi nu avea nici o legătură cu casa în renovare, străinul părea oarecum încântat de ceea ce vedea. La un moment dat i-a spus meşterului:

— Aveţi un prieten în casă. Şi a râs.

Meşterul s-a întors spre el nedumerit şi încruntat. Cine mai era şi ăsta? Şi despre care pri­eten în casă era vorba? Apoi a observat şopârla de pe perete. Curios lucru, stătea ne­mişcată, agăţată de perete întocmai ca o gânganie. Nici nu văzuse până atunci o şopârlă că­ţă­rată pe un perete. Adică ăsta era prietenul în casă? Auzi ce tâmpenie! Şopârla stătea chiar pe dunga cărămizie care despărţea porţiunea de perete vopsită cu ulei de restul peretelui de deasupra, în curs de zugrăvire. Prieten în casă, pe dracu’! S-a întors înfuriat spre străin, dar nu l-a mai zărit acolo unde stătuse.

Şopârla s-a deplasat cu repeziciune de-a lungul dungii cărămizii. Dacă străinul ar mai fi fost acolo ar fi văzut-o trecând prin spatele etajerei aşezate provizoriu în mijlocul odăii, prin spa­tele frigiderului hodorogit şi prin spatele dulapului; ar fi văzut-o ivindu-se hăt tocmai către colţ. În locul acela a trăsnit-o meşterul cu un ciocan.

Flaconul cu apă de colonie

Ca să mă adăpostesc de vânt am intrat într-un magazin de produse cosmetice. Nu e­ram convins că fac cea mai bună alegere. Printre altele fiindcă era un magazin de lux.

Prin vitrina largă se vedeau crengile copacilor de pe stradă încovoindu-se în vânt. Multe femei încercau, într-o frenezie, tot felul de parfumuri. Cred că eram singurul bărbat printre toate acele femei. Nu stăteam la tejghea ci în mijlocul magazinului, împreună cu toată lu­mea de acolo. La un moment dat a ajuns în mâna mea un flacon cu apă de colonie. Nu mi-aminteam să-l fi cerut. Poate că îmi fusese dat pentru că era un produs promoţional, sau din cine ştie ce alt motiv. Flaconul, destul de mare, avea forma unul deluşor, iar conţinutul n-avea nici o culoare. Dar aroma? I-am scos dopul de sticlă cu intenţia să miros conţinutul. Dar în clipa aceea l-am scăpat din mână. Sub ochii mei îngroziţi dopul s-a spart în cel puţin trei bucăţi izbindu-se de pardoseală. M-am aplecat şi am cules bucăţile de pe jos. Urma să plă­tesc flaconul desigur, deşi nu mă simţeam vinovat, accidentul producându-se în condiţiile îm­bulzelii din mijlocul magazinului. Măcar să ştiu pe ce dau banii, mi-am zis. Şi am aplecat ca­pul să miros apa de colonie. N-avea deloc un miros plăcut. În orice caz, nu făcea cinste u­nui magazin cu produse de lux. N-aş fi putut defini mirosul — ceva uşor înţepător, oricum. Doamnele din jur s-au grăbit să adulmece şi ele mirosul apei de colonie aplecându-se peste fla­conul din mâna mea. Nu mi-amintesc ca vreuna din ele să se fi pronunţat în vreun fel, dar toate mă condamnau cumva tacit pentru neîndemânarea de a fi scăpat din mână dopul de sticlă. Femeile au acest dar, de a te face să te simţi vinovat fără să ţi-o spună în faţă. Una dintre doamne a spus:

— E o zi vântoasă. În zilele vântoase se întâmplă multe.

Deşi pe vânzătoare o cunoşteam de undeva, era limpede că n-avea de gând să treacă cu vederea distrugerea dopului de sticlă.

Dezvăluire

Îi spuneam, în vis: Tu mă interesezi ca femeie dar şi ca personaj. Un personaj exotic, să zicem. Oricum, straniu. Aş putea să scriu despre tine exact aşa cum eşti. Şi nu mă îndoies­c că ar ieşi o treabă bună. Dar asta ar însemna să dezvălui unele lucruri care sunt sigur că trebuie să rămână deocamdată ascunse. Aşa că am s-aştept să mori mai întâi. Şi tu, şi ceilalţi!

Mă privea consternată şi parcă nu-i trecea prin minte să mă întrebe despre care ceilalţi era vorba.

— Despre toţi am de spus câteva lucruri care nu pot fi spuse cât timp sunt în viaţă.

Spunând asta simţeam că devin macabru dincolo de orice limită. Şi continuam în a­ceeaşi notă, fără putinţa de a mă opri.

— Sau poate am să vă grăbesc într-un fel sau altul sfârşitul.

Ea, bineînţeles, mă privea înmărmurită. Niciodată nu avusese gesturi exagerate, dar a­cum mâinile ei se încleştaseră de marginea feţei de masă; trăsese faţa de masă uşor spre ea şi, odată cu faţa de masă, deplasase farfurioare cu ceşti cu tot, paharele şi coşul de pâine. Şi ce altceva s-o mai fi aflat pe masă.

Mă trezeam, dar constatam că trezirea nu alunga ticăloşia din mine.

Ego şi Alter ego

Îmi amintesc de Ion Schipor, în camera aceea de la cămin — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo. Un pat din colţ, la un pas de uşă, era ocupat de Ion Schipor — o poziţie numai bună, pe culoarul de trecere către camera alăturată, una foarte mare, cea mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi. Fiindcă pe Schipor, uneori, a­tunci când era preocupat de ceva, nimic şi nimeni nu-l putea perturba. Dimpotrivă, alteori părea să aibă chef să intre în vorbă cu fiecare dintre colegii care intrau în camera cea mare sau ieşeau de-acolo.

Student la filozofie — când noi ceilalţi eram cu toţii studenţi în ştiinţe exacte —, după a­tâtea experienţe de viaţă nefericite, părea împăcat cu lumea mizerabilă care îl înconjura, cică. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, oarecum blond, cu mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era un intelectual pursânge. Avea darul să citească în palmă (lu­cru de care nimeni nu se îndoia) şi chiar insista să citească în palma unora dintre colegii de ca­meră. Incitat atunci când observa la câte unul reticenţă în a se lăsa ghicit, insista să capete palma cu pricina — palma dorită, am putea spune —, promiţând că nu va dezvălui detalii stân­je­nitoare. Dar ce detalii stânjenitoare? Ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dra­cu­lui de îndreptăţite. Să simţi cum îţi apucă nu tot dosul palmei, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi puternică lunecă palpând lacom pie­lea, apropiindu-se de dosul palmei. Îţi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat niciodată să-mi citească în palmă. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe de la distanţă unghia de la degetul mic.  — Eşti timid! îmi arunca rânjind. Te trădează unghia. Mult prea mi­că faţă de dimensiunea mâinii tale! Şi adăuga: — N-are de ce să-ţi fie teamă, am atâta discreţie încât să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.

Ha! Tocmai el spunea asta! El, homosexualul, blondul mereu nemulţumit de câte ce­va, cu umerii căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, mereu îmbufnat, mereu cu privirea înclinată în jos, ca fasciculul unei lanterne, concentrat pe un câmp foarte îngust, pri­virea-spot luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales pe cele po­tri­vnice lui, pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă...

Şi mai povestea Ion Schipor despre preocupările sale literare... De fapt nu vorbea despre ideile sale, ci, iată, despre ce i se întâmplase cu un manuscris — o piesă de teatru într-un act, cică. — M-am aşezat pe scaun într-un closet public şi l-am răsfoit. La un moment dat l-am strecurat îndoit pe după o ţeavă. Înţelegeţi de ce, nu? După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-e atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, nu asta-i problema. Dar mi-e ciudă că încape pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum s-o pătrundă mito­ca­nul incult! Fiindcă cele două personaje au nume diferite şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte... Are loc în final, în semiîntuneric, o luptă între personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate, voită desigur, încât nu ştii care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?

Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.

Cărţile pe nimic

Trebuia să ne mutăm într-o altă locuinţă. Totul era deja stabilit, dar iată că pe neaşteptate s-au ivit în uşă doi tineri pe care s-ar părea că îi cunoşteam; sau cel puţin pe unul din ei. Îi chema Karl şi Otto, cică. Înalţi amândoi, zvelţi, îmbrăcaţi strident, în pantaloni negri de piele, strâmţi, aproape mulaţi pe picior, jachete negre şi ele, descheiate, pline de ţinte. Unul din ei avea părul tuns scurt şi blond. Se vedea dintr-o privire că era un blond artificial. Doi tipi bine, ca s-o spun pe-a dreaptă. Cam aerieni, aş fi zis.

M-am întrebat cum de s-au nimerit acasă la noi exact în ziua mutării, la ora mutării, când cărăuşii — ni se confirmase — se aflau deja în drum spre locuinţa noastră. Dar tânărul cu părul blond vopsit ne-a anunţat:

— Am venit să luăm cărţile.

Am fost contrariat: Cum adică să luaţi cărţile?

Tânărul mi-a explicat prompt:

— Am auzit că vă e greu să le împachetaţi şi să le transportaţi, aşa că ni s-a spus că le vindeţi ieftin.

Ieftin?

— Ni s-a spus că le vindeţi pe-o nimica toată.

Atâta tupeu m-a lăsat perplex; nu mai spun că şi indignat: Cum adică? să ţi se spună de la obraz că eşti dispus să vinzi cărţile pe nimic! Şi să ţi-o spună cine? Doi tineri care, judecaţi după înfăţişare, nu puteau să aibă nici o legătură cu cărţile serioase din biblioteca noastră. Şi nici cu cele din vreo altă bibliotecă, oricare ar fi fost.

Cei doi tineri stăteau în uşă afişând un zâmbet plin de sine, siguri c-or să obţină cărţile noastre pe-o nimica toată.