Piersici dulci
În jurul meu, peste
tot, mirosul catifelat al piersicilor îmi închidea orice fel de gândire, orice
mod de a vedea ceea ce se întâmplă cu mine. Rătăceam, pierdut, ca în multe alte
nopți. Mă simțeam îmbătat de atâta perfecțiune. Noaptea - perfectă din toate
punctele de vedere. Contururile le simt mult mai bine, așezarea cerească este
mult mai blândă, luminile-mi par eterne rugăminți. Străzile pustii, liniștea
cadaverică, jocul dintre alb și negru - jocul perfecțiunii. Sunete puține.
Parcă nici nu mai am puterea să le simt. Peste tot miroase a piersici coapte...
și, prin apropiere, nu-i nici o livadă.
Mi-aduc aminte de acea
plimbare prin cimitir, de pașii șterși, de umbrele crucilor de piatră - ce
stăteau parcă atârnate. Cavouri albe, impure prin însăși definiția lor, mii de
morți în putrefacție, mii de oase, mii de bacterii, mii de microbi. Toate în
pământul negru, uns de atâtea treceri, de atâtea zvârcoliri.
Căutam acea piatră pe
care vroiam să recitesc (a nu știu câta oară!) decizia inexorabilă. Acea
despărțire fără glas, acea pierdere a tot ceea ce a însemnat, vreodată, viața.
Totul se reducea la ea. O lume întreagă stă închisă, acum, în pământul unsuros.
Acolo, departe, imperfecțiunea inundă fiecare treaptă. Pacea nu cred să
existe acolo din moment ce conștiința s-a pierdut odată cu trupul.
Luna își trimitea
razele, violent, spre mormintele mai vechi sau mai noi. Și-acum îmi aduc aminte
de acea noapte în care speram să găsesc piatra. Mi s-a pierdut printre
amintiri...
Îmi plimb mâna prin
părul albit, ridic apoi mâinile spre cer. Mi se par ale altcuiva. Timpul își
pune amprenta peste tot ce (mai) înseamnă viață. Tremur. Le las jos. Îmi arunc
ochii și privesc Luna. Singură. În pace. Perfecțiune. Plec. Trântesc poarta. Mă
bag în pat. Adorm...
Aleea era pustie.
Cerul limpede lăsa ușoarele raze ale soarelui să pătrundă în colțul fiecărei
frunze. Parcă marea ar fi fost prezentă. Peste tot puteai să simți delicatul
parfum al teilor abia înfloriți. Câte un copil fugea râzând de mama lui, alerga,
apoi se întorcea ștrengărește. Ce joc superb! În rest, doar line adieri printre
contururi cunoscute.
Teii transparenți își
împărțeau privirile într-un mai liniștit, aleea aducând cu un sanctuar al
purității. Culorile calde ale fidelelor flori de tei savurau fiecare moment,
fiecare clipă pierdută, fiecare rătăcire.
Cu aripi moi se
desprinse o floare, alergând nebună în infinitul de priviri și umbre. Am
urmărit-o cum străpunge brâul aerului călduț, se întoarce, se răsucește - parcă
adoarme. După câteva clipiri, revine fin la zbor, nelovindu-se de nici o altă
fragedă aripă, străbătând mulțimea celulelor, atingând fiecare rază, luminând
aleea. Parcă se joacă cu aerul - și el cu ea. Se lovește de un fluture fugar.
Maroniu. Cu mici puncte de echilibru. Un alt desen perfect al naturii. La câteva
priviri, iarba puțin verde aștepta rostogolirea. Mugea la fiecare adiere, se
îndoia la fiecare umbră de cădere.
În iarbă, câteva
furnici munceau de zor. Mi s-a părut că duc ceva. Concentrându-mi privirea spre
minusculele ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai
tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea spre minusculele
ființe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul.
Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea în eter. Rememorez instantaneu
traseul florii de tei. Revăd fluturele. Dar, de data asta a devenit pradă.
Libertatea lui s-a terminat. Poate istovit, s-a așezat pe pământul umed.
Furnicile se regrupau
rapid încât puteai crede că este vorba despre un atac. Ele, însă, cărau de zor,
conștiincioase. Murmurau toate într-un limbaj neînțeles.
Mai sunt câțiva pași
și floarea dă să atingă solul. Miresmele din aer te făceau calm. Zborul avea să
se sfârșească. Se întinde o mână. Albă, fină, fără contururi deosebite. O
prinde. Pentru câteva secunde, pumnul o ține strâns. Trăsături ferme. Se
deschide. Se ridică până la nivelul nasului. Este savurată, în puritatea ei,
prin toți porii împărtășind o nuanță a contururilor din ce în ce mai
transparente.
Părul castaniu, ochii
încă nedefiniți, gâtul alb ca un porțelan. Micul decolteu lăsa să se vadă
contururi trasate cu grijă. Alb. Peste tot alb. Sprâncenele-i ușor arcuite îi
aduceau o siguranță de sine parcă îngemănată cu zborul florii de tei. A
zâmbit. A întins palma, iar buzele-i mici au lăsat să iasă un aer ușor - ce a
dus floarea într-o altă călătorie. Spre alte celule. Spre alte ierburi. Avea
părul strâns la spate, iar pantalonii lăsau să se vadă picioarele într-un
contur perfect. Strânși la plecare, pe pulpe mai apoi, pantalonii se făceau
largi și fini în linia lor finală.
A zâmbit din nou. Și-a
aruncat privirea înspre cerul sidefat și a plecat. Aleea deveni și mai pustie
după ce mersul ei se șterse în depărtare.
Ușa biroului se
deschide brusc. Revenit, aveam o ședință de redacție. Trebuia să punem la punct
ultimele detalii pentru ediția de mâine. Spiritele s-au încins, ca de obicei, la
prima pagină - pe care, de obicei, o lăsăm ultima. Netezimea și profunzimea
primei pagini dă întreaga calitate a ziarului. Am fost de acord cu propunerile
șefilor de departamente. Oricum, munca în echipă dă întotdeauna cele mai bune
rezultate.
Îmi beau cafeaua, mai
răsfoiesc ultimele modificări și plec. Las în urma mea toate hârtiile, toate
corecturile, toate lucrurile. Până mâine sunt iarăși un om liber, ca toți
ceilalți.
Mă plimb prin oraș, mă
mai întâlnesc cu câțiva cunoscuți și văd că timpul a trecut parcă prea repede.
Nu-mi grăbesc pașii. Primele stele își fac prezența pe cerul întunecat. Ici,
colo, glasuri răzlețe, râsete vulcanice, lumini înfundate. Siluete
indescifrabile de-a lungul drumului. Un aer rece, ca după ploaie. Rar, câte o
mașină trecea ca o săgeată mult prea grăbită în a-și ochii ținta. Îmi îndrept
privirea spre luna plină, albă și moale ca o stâncă golașă, o perlă într-un
Univers inexplicabil. Văd o cupolă în care stelele se joacă, se alintă una pe
alta, își povestesc faptele de peste zi. Se revăd cu surâsuri reci. Adie blând
vântul. O altă siluetă se pierde în noapte. La următorul pas, îmi întinde mâna.
Tresar. Sunt mut și fără gesturi. Zâmbește de parcă ne-am cunoaște de ani de
zile. Îmbrăcată în alb mi se părea ca o regină pierdută dintr-un timp inconstant
și rece. Îi observ buzele mici, bine conturate, fața puțin obosită, mâinile-i
albe. Trăsături ferme. Nu-mi spune nimic. Zâmbetul se transformă, în iluzia
nopții, în întrebare. Parcă. Clipește rar și transparent.
Brațul ei era rece,
asemenea semnelor pe care le făceau stelele. Ridică ochii, după câteva clipe și
mâna.
A mai căzut o stea.
Sensibilitatea unui alt contur a străpuns purul albastrului nopții, spune ea,
după care zâmbește. Nu am puterea să scot nici un cuvânt. Aprob doar din cap. Ce
straniu!
Apoi pleacă. Aleea
deveni și mai pustie, iar aerul mai rece, glasurile mai stinse. Mersul ei se
șterse în depărtare. Rămân fără drept de răspuns, imposibil de a trasa sau
schița ceva. Întregul trup mi se cutremură. Simțeam cum prin toți porii aud A
mai căzut o stea!. Încet, continuu, ca o linie fără început și fără sfârșit.
Mirosea a tei. Îmi simțeam toate culorile din jurul meu mai pronunțate, mai
vii. Auzeam un zumzet, undeva. Într-acolo, nimic. Pășesc pe alee fără să
privesc, fără să gândesc. Pierdut. O altă floare de tei o aud desprinzându-se de
matcă. Șuieră în desprinderea sa nebună. Alunecă prin celule, printre alți
arbori, se așează pe solul umed, luminat feeric. Se odihnește și mâine va fi
doar o altă umbră ce se stinge.
Privesc. Cerul în
imensitatea sa îmi pare un paradis regăsit. Luna, un stăpân ușor adormit.
Stelele albe, destine împletite. Un penel neinspirat ar fi trasat o graniță
între astre. Le-ar fi reașezat după bunu-i plac. Le-ar da un alt rol și o altă
esență. Încă o stea se prelinge zgomotos. Îi urmăresc traseul. Câteva priviri
și nu mai e nimic. Se pierde în imensitatea albastră. Pășesc pe o frunză. Umedă.
Plină de celule moarte, putrezite. Poate pietrificate.
La următorul pas, în
partea opusă mie, fulgerător o stea dispare. Nici nu am timp să realizez acest
lucru. O simt, de undeva, cum devine neființă. Se pierde în zâmbetele nopții
tulburătoare.
Adorm liniștit, cu
gândul la întâmplarea de peste zi. Era o noapte fragedă, plină de senzații,
precum o piersică. Nu simțeam nici o adiere, dar parcă simțeam cum cineva mă
veghează.
Pașii ei îmi
cutremurau fiecare parte a trupului. Lent. Ritmic. Fără glas. O înșiruire
neștiută și nepricepută de emoții. Purta niște pantofi negri, ca o noapte
singuratică. Se auzea fiecare punere în pământ a picioarelor. Ochii mari,
căprui, duceau cu ei o luminiță. La întâlnirea privirilor, mă cuprinsese un fior
ce nu mă lăsase decât mult mai târziu. La lumina Lunii, mișcarea ei semăna cu un
dans prin ploaia umedă de trandafiri.
Se făcea că erau peste
tot numai petale purpurii de trandafir. Foșneau. Tremurau. Luminau. Cele două
chipuri din noapte se apropiau și mai mult unul de celălalt. Văd o stea. Se lasă
ușor pe bolta greu de definit a cerului, într-o cădere liberă, o ultimă clipă de
apogeu și declin. Câteva secunde. O clipire. Un zâmbet. Doar un cuvânt ai fi
putut rosti. O imagine. De fapt, ceea ce suntem unii pentru alții este, în
esență, doar o imagine. Un fior, un parfum, o esență, o emoție. Și nimic mai
mult.
Părul castaniu părea
în lumina nopții o umbră plăcută ce-și etala rătăcirile în vântul domol. Se
zărea prea bine gâtul ei alb, de porțelan, mai jos sânii mici ca două boabe de
lumină, brațele-i ca laptele proaspăt, un chip angelic ca o minune tainică. De
nedescris.
Mă sărută ușor după
care dispăru. Parcă a fost un vis. Trandafirul roșu îmi pică din mână,
pierzându-se printre petalele așternute. O clipă mai târziu, lumina astrului m-a
făcut să văd că în jurul meu petalele dispăruseră. Doar adierea călduță îmi
amintea de fata din vis.
De dimineață revin la
redacție, puțin tulburat, și răsfoiesc ziarele. Mă uit peste comunicatele de
presă, îmi schițez un program pentru întâlniri și-mi beau cafeaua. Liniștit. Dar
tulburat de cele întâmplate peste noapte.
La șapte plec cu
colegii din presă la București, la Cupa Presei la Tir. Prima dată când merg.
Soarele încă proaspăt își făcea jocul matinal pregătindu-se pentru zi. O nouă zi
cu alte întâmplări. Mereu alte și alte clipe unice. Alte senzații, alte
contururi, alte conținuturi.
Mașina plutea lent pe
autostradă, fără suspin. Un lung drum, ce parcă nu se mai sfârșea. Se adună tot
mai mult în zare. În stânga și în dreapta lanuri de porumb, verzi, vii ca un
nectar. Țărani care își începeau truda. Fețe care parcă nu s-ar fi trezit acum.
Mai încolo puțin vedeam câteva zeci de picioare de orz, iar mai apoi de secară.
Vântul le mângâia mugurii, îi legăna dintr-o parte în alta.
Toți șapte vegetam, ne
aflam undeva între vis și realitate. Somnul încă nu-și ridicase vălul nici
măcar după obișnuitele cafele de dimineață. Ne zâmbeam unul altuia. Mai scoteam
o glumă, râdeam și apoi ne întorceam cu o grație aparte la somn. Mai deschideam
ochii și mai vedeam, pe marginea drumului, țăranii ieșiți cu legume.
Ajunși la poligon, ne
înscriem în concurs, nu prea nimerim țintele, dar atmosfera a fost plăcută. Și
acum simt acel moment în care am pus mâna pe un pistol pentru prima dată în
viața mea. Sentimentul a fost enorm, cu fluctuații, trepidând fiecare adiere.
Ziua se încheie cu o superbă după-amiază toridă. Fanfara Jandarmeriei a început
să ne încânte cu tot felul de melodii. Unele mi-au mers la suflet. Cele mai
multe, de fapt. Ritmurile valsurilor vieneze făceau fiecare clipă un imens
paradis tăcut.
La astfel de
întâlniri, cu toții mai depănăm amintiri, mai schimbam o vorbă, ne distrăm
departe de ochii critici ai personalităților publice. Sunt zile în care chiar
mai simți că trăiești. Aceasta a fost una dintre acelea.
Valurile Dunării
parcă erau lângă noi. Dunărea albastră ne mângâia tâmplele arse de un soare
parcă prea plin. Îmi arunc privirea ce rătăcea în mulțime... și o văd. O văd pe
ea. Rămân mut. Nu știu ce au mai zis colegii mei, dar din acel moment se
întâmplase ceva. O senzație mi-a schimbat drumul gândurilor. Un contur mi-a
readus în minte acele întâlniri cel puțin ciudate. Plăcute. Dar legate de ceva
al unui ne-ceva.
Încerc să apropii
privirea, convins fiind că mă înșel. Nu o mai văd. Clipesc. Râd la glumele
celor de la masă și mă ridic să mă duc să-mi iau un suc rece. Cu speranța că o
voi vedea. Merg încet pe aleile înguste, pline de oameni și sunete, încărcate
cu senzații care mai de care mai neobișnuite. Cald, foarte cald. Îmi simțeam
corpul cum respiră prin toți porii. Ajung la bar, cer un suc, cu rugămintea să
fie cât mai rece. Îmi reiau drumul spre masă și o văd. Zâmbesc. Clipește. Îi
întind mâna și o invit la dans. Lumea se uită la noi. Nu mă interesa. Zâmbește
angelic. Clipesc.
Părăsind aleea simțeam
că ceva se pierde din mine. Un sentiment puternic de insecuritate mă frământa
la fiecare pas. Priveam în urmă sub lumina stranie a nopții, cu durere. Parcă o
parte din mine nu ar mai fi existat - din acel moment. Orice aș fi făcut, gândul
mă purta pe acea alee în care, încă, se simțea mirosul piersicilor.
Cred că uneori timpul
nu mai are nici consistență, nici permeabilitate. Secundele care mi se perindă
prin fața ochilor nu-mi permit decât să mă gândesc. Nu știu dacă în ceea ce noi
numim viață a fost dat ca pe ființa pe care o iubim cel mai mult să nu o putem
avea lângă noi.
Adorm la brațul ei.
Pământul unsuros, plin de imperfecțiune. Luna îmi bătea ușor peste creștet.
Vântul îndoia crengile firave ale piersicului. Peste tot mirosul unor
piersici... |