Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Piersici dulci

În jurul meu, peste tot, mirosul catifelat al piersicilor îmi închidea orice fel de gândire, orice mod de a vedea ceea ce se întâmplă cu mine. Rătăceam, pierdut, ca în multe alte nopţi. Mă simţeam îmbătat de atâta perfecţiune. Noaptea - perfectă din toate punctele de vedere. Con­tururile le simt mult mai bine, aşezarea cerească este mult mai blândă, luminile-mi par e­terne rugăminţi. Străzile pustii, liniştea cadaverică, jocul dintre alb şi negru - jocul perfecţiu­nii. Sunete puţine. Parcă nici nu mai am puterea să le simt. Peste tot miroase a piersici coap­te... şi, prin apropiere, nu-i nici o livadă.

Mi-aduc aminte de acea plimbare prin cimitir, de paşii şterşi, de umbrele crucilor de pia­tră - ce stăteau parcă atârnate. Cavouri albe, impure prin însăşi definiţia lor, mii de morţi în putrefacţie, mii de oase, mii de bacterii, mii de microbi. Toate în pământul negru, uns de a­tâtea treceri, de atâtea zvârcoliri.

Căutam acea piatră pe care vroiam să recitesc (a nu ştiu câta oară!) decizia inexorabilă. Acea despărţire fără glas, acea pierdere a tot ceea ce a însemnat, vreodată, viaţa. Totul se re­ducea la ea. O lume întreagă stă închisă, acum, în pământul unsuros. Acolo, departe, imper­fec­­ţiunea inundă fiecare treaptă. Pacea nu cred să existe acolo din moment ce conştiinţa s-a pier­dut odată cu trupul.

Luna îşi trimitea razele, violent, spre mormintele mai vechi sau mai noi. Şi-acum îmi a­duc aminte de acea noapte în care speram să găsesc piatra. Mi s-a pierdut printre amintiri...

Îmi plimb mâna prin părul albit, ridic apoi mâinile spre cer. Mi se par ale altcuiva. Timpul îşi pune amprenta peste tot ce (mai) înseamnă viaţă. Tremur. Le las jos. Îmi arunc ochii şi privesc Luna. Singură. În  pace. Perfecţiune. Plec. Trântesc poarta. Mă bag în pat. Adorm...

Aleea era pustie. Cerul limpede lăsa uşoarele raze ale soarelui să pătrundă în colţul fie­cărei frunze. Parcă marea ar fi fost prezentă. Peste tot puteai să simţi delicatul parfum al teilor abia înfloriţi. Câte un copil fugea râzând de mama lui, alerga, apoi se întorcea ştren­găreşte. Ce joc superb! În rest, doar line adieri printre contururi cunoscute.

Teii transparenţi îşi împărţeau privirile într-un mai liniştit, aleea aducând cu un sanctuar al purităţii. Culorile calde ale fidelelor flori de tei savurau fiecare moment, fiecare clipă pier­dută, fiecare rătăcire.

Cu aripi moi se desprinse o floare, alergând nebună în infinitul de priviri şi umbre. Am urmărit-o cum străpunge brâul aerului călduţ, se întoarce, se răsuceşte - parcă adoarme. Du­pă câteva clipiri, revine fin la zbor, nelovindu-se de nici o altă fragedă aripă, străbătând mul­ţimea celulelor, atingând fiecare rază, luminând aleea. Parcă se joacă cu aerul - şi el cu ea. Se loveşte de un fluture fugar. Maroniu. Cu mici puncte de echilibru. Un alt desen perfect al naturii. La câteva priviri, iarba puţin verde aştepta rostogolirea. Mugea la fiecare adiere, se în­doia la fiecare umbră de cădere.

În iarbă, câteva furnici munceau de zor. Mi s-a părut că duc ceva. Concentrându-mi pri­virea spre minusculele fiinţe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea spre minusculele fiinţe, am observat că aveau o pradă. Mă uit mai atent. Adie mai tare ca vântul. Era un fluture. Nostalgic, îmi arunc privirea în eter. Rememorez instantaneu traseul florii de tei. Revăd fluturele. Dar, de data asta a devenit pradă. Libertatea lui s-a terminat. Poate istovit, s-a aşezat pe pământul umed.

Furnicile se regrupau rapid încât puteai crede că este vorba despre un atac. Ele, însă, că­rau de zor, conştiincioase. Murmurau toate într-un limbaj neînţeles.

Mai sunt câţiva paşi şi floarea dă să atingă solul. Miresmele din aer te făceau calm. Zborul avea să se sfârşească. Se întinde o mână. Albă, fină, fără contururi deosebite. O prinde. Pentru câteva secunde, pumnul o ţine strâns. Trăsături ferme. Se deschide. Se ridică până la nivelul nasului. Este savurată, în puritatea ei, prin toţi porii împărtăşind o nuanţă a contururilor din ce în ce mai transparente.

Părul castaniu, ochii încă nedefiniţi, gâtul alb ca un porţelan. Micul decolteu lăsa să se vadă contururi trasate cu grijă. Alb. Peste tot alb. Sprâncenele-i uşor arcuite îi aduceau o si­­guranţă de sine parcă îngemănată cu zborul florii de tei. A zâmbit. A întins palma, iar bu­zele-i mici au lăsat să iasă un aer uşor - ce a dus floarea într-o altă călătorie. Spre alte celule. Spre alte ierburi. Avea părul strâns la spate, iar pantalonii lăsau să se vadă picioarele într-un con­tur perfect. Strânşi la plecare, pe pulpe mai apoi, pantalonii se făceau largi şi fini în linia lor finală.

A zâmbit din nou. Şi-a aruncat privirea înspre cerul sidefat şi a plecat. Aleea deveni şi mai pustie după ce mersul ei se şterse în depărtare.

Uşa biroului se deschide brusc. Revenit, aveam o şedinţă de redacţie. Trebuia să pu­nem la punct ultimele detalii pentru ediţia de mâine. Spiritele s-au încins, ca de obicei, la pri­­ma pagină - pe care, de obicei, o lăsăm ultima. Netezimea şi profunzimea primei pagini dă întreaga calitate a ziarului. Am fost de acord cu propunerile şefilor de departamente. Oricum, munca în echipă dă întotdeauna cele mai bune rezultate.

Îmi beau cafeaua, mai răsfoiesc ultimele modificări şi plec. Las în urma mea toate hârti­i­le, toate corecturile, toate lucrurile. Până mâine sunt iarăşi un om liber, ca toţi ceilalţi.

Mă plimb prin oraş, mă mai întâlnesc cu câţiva cunoscuţi şi văd că timpul a trecut par­că prea repede. Nu-mi grăbesc paşii. Primele stele îşi fac prezenţa pe cerul întunecat. Ici, co­­lo, glasuri răzleţe, râsete vulcanice, lumini înfundate. Siluete indescifrabile de-a lungul drumului. Un aer rece, ca după ploaie. Rar, câte o maşină trecea ca o săgeată mult prea grăbită în a-şi ochii ţinta. Îmi îndrept privirea spre luna plină, albă şi moale ca o stâncă golaşă, o perlă într-un Univers inexplicabil. Văd o cupolă în care stelele se joacă, se alintă una pe alta, îşi po­vestesc faptele de peste zi. Se revăd cu surâsuri reci. Adie blând vântul. O altă siluetă se pierde în noapte. La următorul pas, îmi întinde mâna. Tresar. Sunt mut şi fără gesturi. Zâmbeşte de parcă ne-am cunoaşte de ani de zile. Îmbrăcată în alb mi se părea ca o regină pierdută dintr-un timp inconstant şi rece. Îi observ buzele mici, bine conturate, faţa puţin obosită, mâinile-i albe. Trăsături ferme. Nu-mi spune nimic. Zâmbetul se transformă, în iluzia nopţii, în întrebare. Parcă. Clipeşte rar şi transparent.

Braţul ei era rece, asemenea semnelor pe care le făceau stelele. Ridică ochii, după câteva clipe şi mâna.

— A mai căzut o stea. Sensibilitatea unui alt contur a străpuns purul albastrului nopţii, spune ea, după care zâmbeşte. Nu am puterea să scot nici un cuvânt. Aprob doar din cap. Ce straniu!

Apoi pleacă. Aleea deveni şi mai pustie, iar aerul mai rece, glasurile mai stinse. Mersul ei se şterse în depărtare. Rămân fără drept de răspuns, imposibil de a trasa sau schiţa ceva. În­tregul trup mi se cutremură. Simţeam cum prin toţi porii aud „A mai căzut o stea!”. Încet, con­tinuu, ca o linie fără început şi fără sfârşit. Mirosea a tei. Îmi simţeam toate culorile din ju­rul meu mai pronunţate, mai vii. Auzeam un zumzet, undeva. Într-acolo, nimic. Păşesc pe a­lee fără să privesc, fără să gândesc. Pierdut. O altă floare de tei o aud desprinzându-se de matcă. Şuieră în desprinderea sa nebună. Alunecă prin celule, printre alţi arbori, se aşează pe solul umed, luminat feeric. Se odihneşte şi mâine va fi doar o altă umbră ce se stinge.

Privesc. Cerul în imensitatea sa îmi pare un paradis regăsit. Luna, un stăpân uşor a­dormit. Stelele albe, destine împletite. Un penel neinspirat ar fi trasat o graniţă între astre. Le-ar fi reaşezat după bunu-i plac. Le-ar da un alt rol şi o altă esenţă. Încă o stea se prelinge zgo­motos. Îi urmăresc traseul. Câteva priviri şi nu mai e nimic. Se pierde în imensitatea albastră. Păşesc pe o frunză. Umedă. Plină de celule moarte, putrezite. Poate pietrificate.

La următorul pas, în partea opusă mie, fulgerător o stea dispare. Nici nu am timp să rea­lizez acest lucru. O simt, de undeva, cum devine nefiinţă. Se pierde în zâmbetele nopţii tul­burătoare.

Adorm liniştit, cu gândul la întâmplarea de peste zi. Era o noapte fragedă, plină de senzaţii, precum o piersică. Nu simţeam nici o adiere, dar parcă simţeam cum cineva mă veghează.

Paşii ei îmi cutremurau fiecare parte a trupului. Lent. Ritmic. Fără glas. O înşiruire neştiută şi nepricepută de emoţii. Purta nişte pantofi negri, ca o noapte singuratică. Se auzea fie­care punere în pământ a picioarelor. Ochii mari, căprui, duceau cu ei o luminiţă. La întâlnirea privirilor, mă cuprinsese un fior ce nu mă lăsase decât mult mai târziu. La lumina Lunii, mişcarea ei semăna cu un dans prin ploaia umedă de trandafiri.

Se făcea că erau peste tot numai petale purpurii de trandafir. Foşneau. Tremurau. Lu­minau. Cele două chipuri din noapte se apropiau şi mai mult unul de celălalt. Văd o stea. Se lasă uşor pe bolta greu de definit a cerului, într-o cădere liberă, o ultimă clipă de apogeu şi declin. Câteva secunde. O clipire. Un zâmbet. Doar un cuvânt ai fi putut rosti. O imagi­ne. De fapt, ceea ce suntem unii pentru alţii este, în esenţă, doar o imagine. Un fior, un parfum, o esenţă, o emoţie. Şi nimic mai mult.

Părul castaniu părea în lumina nopţii o umbră plăcută ce-şi etala rătăcirile în vântul do­mol. Se zărea prea bine gâtul ei alb, de porţelan, mai jos sânii mici ca două boabe de lu­mină, braţele-i ca laptele proaspăt, un chip angelic ca o minune tainică. De nedescris.

Mă sărută uşor după care dispăru. Parcă a fost un vis. Trandafirul roşu îmi pică din mâ­nă, pierzându-se printre petalele aşternute. O clipă mai târziu, lumina astrului m-a făcut să văd că în jurul meu petalele dispăruseră. Doar adierea călduţă îmi amintea de fata din vis.

De dimineaţă revin la redacţie, puţin tulburat, şi răsfoiesc ziarele. Mă uit peste comu­ni­catele de presă, îmi schiţez un program pentru întâlniri şi-mi beau cafeaua. Liniştit. Dar tulburat de cele întâmplate peste noapte.

La şapte plec cu colegii din presă la Bucureşti, la Cupa Presei la Tir. Prima dată când merg. Soarele încă proaspăt îşi făcea jocul matinal pregătindu-se pentru zi. O nouă zi cu alte în­tâmplări. Mereu alte şi alte clipe unice. Alte senzaţii, alte contururi, alte conţinuturi.

Maşina plutea lent pe autostradă, fără suspin. Un lung drum, ce parcă nu se mai sfâr­şea. Se adună tot mai mult în zare. În stânga şi în dreapta lanuri de porumb, verzi, vii ca un nectar. Ţărani care îşi începeau truda. Feţe care parcă nu s-ar fi trezit acum. Mai încolo puţin ve­deam câteva zeci de picioare de orz, iar mai apoi de secară. Vântul le mângâia mugurii, îi le­găna dintr-o parte în alta.

Toţi şapte vegetam, ne aflam undeva între vis şi realitate. Somnul încă nu-şi ridicase vă­lul nici măcar după obişnuitele cafele de dimineaţă. Ne zâmbeam unul altuia. Mai scoteam o glumă, râdeam şi apoi ne întorceam cu o graţie aparte la somn. Mai deschideam ochii şi mai vedeam, pe marginea drumului, ţăranii ieşiţi cu legume.

Ajunşi la poligon, ne înscriem în concurs, nu prea nimerim ţintele, dar atmosfera a fost plăcută. Şi acum simt acel moment în care am pus mâna pe un pistol pentru prima dată în viaţa mea. Sentimentul a fost enorm, cu fluctuaţii, trepidând fiecare adiere. Ziua se în­cheie cu o superbă după-amiază toridă. Fanfara Jandarmeriei a început să ne încânte cu tot felul de melodii. Unele mi-au mers la suflet. Cele mai multe, de fapt. Ritmurile valsurilor vie­ne­ze făceau fiecare clipă un imens paradis tăcut.

La astfel de întâlniri, cu toţii mai depănăm amintiri, mai schimbam o vorbă, ne distrăm departe de ochii critici ai personalităţilor publice. Sunt zile în care chiar mai simţi că tră­ieşti. Aceasta a fost una dintre acelea.

„Valurile Dunării” parcă erau lângă noi. „Dunărea albastră” ne mângâia tâmplele arse de un soare parcă prea plin. Îmi arunc privirea ce rătăcea în mulţime... şi o văd. O văd pe ea. Rămân mut. Nu ştiu ce au mai zis colegii mei, dar din acel moment se întâmplase ceva. O senzaţie mi-a schimbat drumul gândurilor. Un contur mi-a readus în minte acele întâlniri cel puţin ciudate. Plăcute. Dar legate de ceva al unui ne-ceva.

Încerc să apropii privirea, convins fiind că mă înşel. Nu o mai văd. Clipesc. Râd la glu­mele celor de la masă şi mă ridic să mă duc să-mi iau un suc rece. Cu speranţa că o voi ve­dea. Merg încet pe aleile înguste, pline de oameni şi sunete, încărcate cu senzaţii care mai de care mai neobişnuite. Cald, foarte cald. Îmi simţeam corpul cum respiră prin toţi porii. A­jung la bar, cer un suc, cu rugămintea să fie cât mai rece. Îmi reiau drumul spre masă şi o văd. Zâmbesc. Clipeşte. Îi întind mâna şi o invit la dans. Lumea se uită la noi. Nu mă interesa. Zâmbeşte angelic. Clipesc.

Părăsind aleea simţeam că ceva se pierde din mine. Un sentiment puternic de insecu­ri­tate mă frământa la fiecare pas. Priveam în urmă sub lumina stranie a nopţii, cu durere. Parcă o parte din mine nu ar mai fi existat - din acel moment. Orice aş fi făcut, gândul mă pur­ta pe acea alee în care, încă, se simţea mirosul piersicilor.

Cred că uneori timpul nu mai are nici consistenţă, nici permeabilitate. Secundele ca­re mi se perindă prin faţa ochilor nu-mi permit decât să mă gândesc. Nu ştiu dacă în ceea ce noi numim viaţă a fost dat ca pe fiinţa pe care o iubim cel mai mult să nu o putem avea lângă noi.

Adorm la braţul ei. Pământul unsuros, plin de imperfecţiune. Luna îmi bătea uşor pes­te creştet. Vântul îndoia crengile firave ale piersicului. Peste tot mirosul unor piersici...