Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Proze

Psihologia heraldicii

Nu se descoperiseră sau nu funcţionau încă la parametrii optimi metodele mesajelor sub­liminale. Psihologia, mai ales cea estică, pragmatică şi bună inductoare de speranţă iefti­nă, le era mai la îndemână liderilor politici, pe când cea din sfera axei umbla la genetica lui Mor­gan şi Weissmann şi Mändel, concepţii şi teorii burgheze şi dăunătoare, aşa cum erau con­siderate de tabăra de după Cortină. Atât unii cât şi alţii aveau însă acelaşi scop: intoxica­rea cu simbol vizual doctrinar dus până la paroxismul fanaticului. Scopul fiind acelaşi, dar de pe poziţii geo-politice adverse: modificarea conştiinţei colective, specularea şi manipularea spi­ritului de turmă ca slăbiciune şi pradă facilă, inclusiv prin fluturarea zilnică de simboluri he­raldice, dar ambele tabere pe dominantă roşie. Dacă deviza „Deutschland über alle” era chiar un refren din imnul naţional, ea trebuia susţinută şi impregnată şi în memoria vizuală, adică să fluture sau să stea locului cât mai mult şi cât se poate mai „über alle”.

De cealaltă parte, dacă tot se înroşeau hărţile dinspre Palatul de iarnă în ritm alert de „In­ternaţionala”, purtătorul de mesaj vizual nu putea fi decât steaua răşchirată în cinci col­ţuri de lume.

În tabăra de vest se aprofunda şi se mergea pe teoria mutaţiilor. Undeva la un anume cro­mozom se umbla impunându-i-se ascultare. Consiliul cromozomilor a rezistat o vreme, a­poi a decis să se sacrifice unul din ei. I s-a impus cu tradiţională delicateţe obligaţia de a se lă­sa experimentat. „Adică de ce gărgăriţa, fiinţa candorii fetelor şi fetiţelor, căreia i se incantează : „acolo unde vei zbura, acolo m-oi mărita”, să poarte pe spate nişte puncte negre şi nu nişte zvastici micuţe, tot negre pe fondul acela roşu-portocaliu? Sau broasca ţestoasă care e mai familiară oamenilor mării şi pădurii, în loc de carapacea aceea cu pentagoane cornoase şi banale, să nu poarte pe fiecare solz din acela câte un simbol triumfător şi longeviv de pe un steag asemenea? Chiar şi SS-ul ar putea avea nişte câini cu simbolul pe nas sau în cerul gurii şi când or deschide gura la partizani, aceştia să-şi ridice mâinile, scăpaţi pe ei deja. Războiul propriu-zis trebuie susţinut şi cu un altul complementar, psihologic, nu?

Pe de altă parte, în tabăra de răsărit care blama noile teorii genetice s-a auzit despre o carte rară şi foarte veche din perioada patriarhală a genezei lumii, în care se spunea că doi cio­bani, de altfel, rude,  care-şi împărţeau caşul, lâna şi mieii cam ca la colhoz, au găsit că nu e prea haraşo împărţeala aceea şi că vor s-o înlocuiască cu una mai echitabilă şi anume : un an să ia unul toţi mieii pătaţi, iar anul următor să-i ia pe cei uni. După ce au bătut palma, cel mai şmecher a pus în adăpătoare o mulţime de nuiele bălţate cu cuţitul în coajă. Când oile gestante veneau însetate pe caniculă să se adape, în timp ce sorbeau, priveau vrând-ne­vrând nuielele pestriţe ca tabla de şah. Când a venit toamna, la împărţeală, nu i-au revenit lui unchiu-său decât câţiva miei de o aceeaşi culoare. Atunci păcălitul a inversat tocmeala. Ne­potul, cinstea şi candoarea întruchipată, a acceptat mimând formal opoziţia, şi ştia el de ce. De data asta a pus în adăpătoare doar nuiele cu coaja intactă şi nuiele fine cojite, albe ca bum­bacul. Toamna, nemaifiind variante, s-au despărţit pentru totdeauna.

Ruşii, ce şi-au zis? Agitaţia vizuală trebuie să funcţioneze după metoda descoperită de noi. Vom pune la marile sovhozuri nişte ţevi în adăpători pentru scroafele gestante. Pe ţevi vor fi pictate stele roşii, multe stele dus şi-ntors. Atunci toţi purceii vor ieşi înstelaţi. „Şi ce, fa­cem contract cu nemţii?” „Nu, îi facem cadou”. „Adică nişte porci troieni, nu? Saşa, ăştia nu-s greci, mă”. „Atunci le dăm drumul peste graniţă în Polonia, în România unde sunt nemţi. „Dar nu crezi că e prea costisitor?” „Nu, mai luăm şi de la colhoz; grănicerii lor or să se laude că e captură, dar ce bun o să fie un şorici cu steluţe pe el! Şi-apoi, ce-ai zice dacă neamţul, mâncând aşa cu poftă, cum ţine el şoriciul în mână şi-l soarbe din ochi, să-i apară pe frunte şi pe mâini numai stele şi steluţe! Se vor bate nemţii cu nemţii spunând că se bat cu noi, nu, Saşa?” „Tak, tak, kanecino! Dar eu zic să fie mai bine nişte vieţuitoare care trec graniţa liber, prin apă, prin păduri, prin văzduh. După metoda noastră, un cerb cu stea în frunte şi prins de ei poate şoca precum o minune, adică poate destabiliza şi distrage atenţia unui pluton ce tocmai în acel moment se află în vizorul nostru.  Sau poate mai bine ceva ca­re zboară… Porumbel nu, că ăştia sunt agenţi dubli. Ia zi şi tu ce mai zboară, mă, ceva care să fie mai prezent printre oameni.”

„Lăcusta, Serghei, lăcusta. Nu ştii ce invazii au la activ? Istorice, ca şi noi. Ei, Rosia, Ro­sia! “Nu, Saşa, unde mai vezi tu lăcuste de când cu pesticidele astea? Dar ia stai că am făcut o conexiune demolatoare, ce mai, neuroni de KGB-ist!” Ce prezenţă mai sâcâitoare pentru oa­meni, oriunde ar fi ei, decât… decât…musca, rostiră odată amândoi : omniprezentă, tole­rată, agasantă, ignorată, gălăgioasă şi băgăreaţă, la birou, la bucătărie, la pomană – mai ales la aia ţigănească…” „Ei, şi ce să facem cu musca, Serghei?” „Ce? Crescătorii unde le putem hrăni cu sirop de zahăr sau cu miere; vasul va fi presărat cu stele roşii ca spuza cerului vara. Cele gestante îşi vor spune între ele: “ce dulci sunt stelele astea în cinci colţuri!” Şi oriunde va ajunge această exclamaţie ea se va preface în mesaj subliminal. Puii lor vor fi dolofani cu a­ripi de pergament zburând ca un deltaplan înstelat de colo până colo sâcâind nevestele o­fiţerilor germani în momentele cele mai intime şi duioase şi chiar în cancelariile de rang. Şi-apoi, unde nu se bagă musca! Numai caii ar putea-o spune fără jenă. Şi parcă-i aud pe unii revoltându-se : „Das ist eine grosse Schweinerei! Aber dieses Sterne sind sehr schon!”.

Dar una peste alta muştele cu stele trebuie să ajungă acolo, propaganda noastră cu stele trebuie să prindă simpatia generală şi tacită. Am aranjat cu ambasada noastră din Burundi. Expedierea e asigurată.

Stelele de pe aripile mesagerilor noştri vor ajunge înaintea celor de pe aripile a­vio­a­ne­lor sau de pe turela tancurilor şi ei vor fi deja obişnuiţi şi deja complici, conştienţi sau subconştienţi. Le vor observa poate mai întâi vidanjorii cum se bulucesc pe urmele pestilenţiale. Copiii le vor fixa în insectar mai ales pe cele verzi şi albastre, ca pe o nemaipomenită raritate, apoi va urma o inflaţie, un  fapt cotidian, fără de care acelor oameni le-ar lipsi ceva. Atunci le vom aduce noi stele şi steluţe pe avioane, pe camioane, pe steaguri după ce îi vom fi îm­blânzit suficient cu aceste constelaţii strategice de care ne ocupăm.

„No, Saşa, ot cuda?”… “Ponimaiu, haraşo vodka!” 

Cine face liniştea

Mergeam cu orbul sau poate şedeam pe o platformă de vânt proaspăt sau vechi care poate s-a întors ca o cometă după o mie, două de ani. Ştiam că pe asemenea vânt, lesne îţi poate pluti în privire un semn de întrebare ca o frunză de cocean înălţată de un vârtej : oare când au trecut  vieţile acelea prin viaţă şi cum a mea, pas la pas cu a celorlalţi? Dar în situaţii de astea orbul vede mai bine ca mine, iar eu trebuie să-i exploatez cât pot vederea, eu fiind a­cum orbul lui pentru că îl întreb de fiecare dată:

– Orbule, dar aici ce vezi? Iar el atunci mai întâi se opreşte şi apoi ascultă.

– Văd că aud o hărmălaie ca la şcoală când copiii s-au întors din recreaţie şi profesorul în­târzie la oră. Îl văd apoi că ascultă din nou mai concentrat.

– Ia, ia… Gata, nu mai aud. E o tăcere ca de ochi care nu mai văd nimic. Da, a intrat pro­fesorul.

Şi ce bine-i cu orbul că nu mai ştii când şi pe unde ajungi cu uşurinţa unui gând de­parte în urmă, ceţos de departe înainte, te opreşti, îl întrebi şi el îţi răspunde cu aplomb, clarvăzător, nu ca mine care ţin ochii ăştia degeaba şi-i zgâiesc abia când m-am împotmolit. Aşadar, vă-nchipuiţi ce bine-mi prinde tovărăşia lui ca un baston alb fără de care nu m-aş descurca.

– Orbule, orbule, poţi să te opreşti puţin ? Spune-mi, simţi ceva?

– Dacă se poate pipăi o să simt, dacă se poate gusta o să-ţi spun ce gust are; dacă mi­roase… oa, oaaa! a tămâie…

– Doar atât?

– Nu, mai văd că aud ceva.

– Şi ce vezi, orbule că auzi?

El adulmecă ceva cu urechea, ca şi când n-ar auzi destul din cauza luminii, apoi sigur pe el şi cu aerul superior al unui bun ghid se pronunţă.

– Acolo se aude o rumoare, o vorbărie de sfinţi ieşiţi din icoane, se pare că nu-şi mai re­cunosc ierarhiile, că pe vremea aceea, aşa s-a văzut pe dinafară, dar acum, care mai de care ar fi discutabil mai ceva decât la premiul Nobel ; unul zice că fumul ieşit pe coş atunci era cam alburiu, iar al lui a fost de-a dreptul alb ca laptele Fecioarei; altul, că el nu are nici o vină că mulţi îi aduc închinare supraestimându-i puterile tămăduitoare în loc să apeleze direct la sursa nemăsuratei puteri, pe când o altă voce e de părere că minunea subminează sănătatea cre­dinţei şi n-o întăreşte, aşteptând să trăiască numai din minuni şi cum odată nu i s-a întâmplat minunea, gata cu credinţa, ca ţiganul care, dacă o dată nu i-ai dat, spune că nu i-ai dat niciodată, pe când marii eroi ai credinţei au rămas în picioare pe rug fără să aştepte minunea, ba chiar mureau fericiţi şi lăudându-L pe Domnul.

Orbul relua tot ce claraudiţia lui putea distinge sau intui în rumoarea oscilând între mezzo-forte şi fortissimo, mai făcea câte o pauză când era prea absorbit de subiect, acum era…

– Auzi ce se întreabă unii, dacă strămoşii daci aveau şi ei sfinţii şi sărbătorile lor, iar dacă au avut, de ce nu le-am păstrat şi noi, cum de ne-am schimbat credinţa? Lasă, îi răs­punde altul, că am preluat destul de la romani, că până la urmă chiar şi noua şi dreapta cre­din­ţă, ne-au împănat-o cu obiceiuri şi sărbători şi cine să mai facă o curăţenie, să le dea înapoi tot ce cu forţa ne-au dat sau de bună voie am luat.

– Ştii ceva, orbule, eu m-am săturat să-i tot ascult de la tine. Hai să intrăm, uite, e deschis, am văzut femeia cu un ghem de mucuri de ceară urcându-se în clopotniţă.

– Omule, nu se cade totuşi. Asta e bucătăria lor. Şi chiar  crezi că ar putea continua la fel cu noi de faţă?

– Orbule, ce ţii sub braţ?

– Pretutindeni, Scriptura.

– Îmi dai să caut ceva?

– Numai dacă-ţi scot ochii, omule, şi te pun cu degetele pe măzărichea paginei pe care o cauţi…

– A, braille, braille, scuză-mă, ar fi trebuit să-mi dau seama. Nu-i nimic. Tot Dumne­zeu a dat şi braille-ul. Scriptura, zici? Atunci cu ea înainte! Hai să intrăm!

Făcură câţiva paşi printre coloane apoi i se adresă din nou.

– Orbule, acum ce vezi, ce auzi?

– Nu aud văzând nimic. Oare de ce?

– De ce, pentru că a intrat Cuvântul tactil şi El a făcut linişte.

*

Mergeam cu orbul sau poate şedeam pe o platformă de vânt proaspăt sau sigur mai vechi acum, ca o cometă ce s-ar întoarce după mai bine de două mii de ani.

– Orbule, îmi pare mie, sau se aude ceva?

– Văd şi eu că s-ar auzi ceva, omule, dar tot ca un fel de orăcăială, aşa, în valuri… gla­suri mai în putere şi glasuri mai ofilite, bărboase şi tremurânde. Unii ţin între ei, alţii tot între ei se ceartă, tabere, partide şi partiduleţe, toate sub sfeşnicul cu şapte braţe, tot şapte de mii de ani. Unii, că va fi o înviere a morţilor, alţii, că e de necrezut şi că nici n-ar fi nevoie de ea, când orice dorinţă sau dor de viaţă au fost deja anihilate  şi nici o revendicare post-factum nu mai poate tulbura liniştea aşternută ; unii, că va veni un Mesia care să pună Roma cu bo­tul pe labe, alţii, că asta ar trebui s-o facă chiar ei, că sutele de ani de robie nu se opresc  din senin…

– Orbule, dar acum de ce taci?

– Tac pentru că şi ei au tăcut şi nu mai mişcă nimeni.

– Bine, bine, dar ce crezi despre liniştea asta atât de neaşteptată în toiul unor proble­me atât de grave şi controversate?

– Omule, e o linişte în jurul unui singur glas care trebuia să se audă odată. Măcar pe acesta ar trebui să-l auzi şi tu cu urechile tale. Din mijlocul lor s-a ridicat un copil să le vorbească de profeţii iar ei îl ascultă uluiţi. El a făcut liniştea asta, aşa ca un învăţător care curmă prin prezenţa şi glasul lui rumoarea şi dezordinea.

– Orbule, nu-i aşa că ai obosit tot văzând? Dar ce să-ţi fac, nu ne putem întoarce acasă îm­potriva acestui vânt tot mai vechi şi mai vânjos care, uite, nu ne scapă din şa, vezi cum te ţii, orbule. Dar ia spune,  nu cumva începi să vezi ceva? Te cunosc de-acum după cum ţi se mişcă sprâncenele şi muşchii de zâmbet…Ia zii!

– Da, văd aşa, ca din mers, omule, văd o ţară bătută în piramide ca să n-o ia furtunile de nisip şi Nilul când dă peste maluri. Şi simt că pe-aproape e o zidire cu multe caturi, mare de tot! U-uuu! Da, am măsurat-o acum cu ecoul care e lung şi lat, aşa cât zidirea. Uite, ne-am oprit în dreptul ei. Se pare însă că nu e nimeni, aş simţi căldură de trupuri, dar nu. Nu trupuri ci doar vorbe, din ce în ce, vorbe se aud, dar nu disparate, de nimeni întrerupte, fiecare spune ceva parcă ar citi doar pentru el însuşi; puzderie de voci ca din ferăstruici, ca din rafturi de abanos şi cedru, ca din nişte tomuri de unde ies cuvinte, fiecare tom se citeşte pe el însuşi. Se recită cu voce tare, mai tace câte una ca şi când s-ar păcăli că vine profesorul, ba chiar a şi venit, tac toate, profesorul de foc le face apelul; de data asta el nu le mai scade nota la purtare ci le arde câte una de-a-devăratelea pentru că „şcoala” asta de cărţi e cea mai gu­ralivă şi cea mai arogantă din lume, ea, cu toată ştiinţa şi secretele ei, de unde şi oraşul lui Alexandru parcă ar fi cel mai cu moţ.

Nu ştiu cât au stat ei locului pe platforma asta de vânt, dar iată, omule, ce linişte a fă­cut printre rafturi profesorul acesta de foc!

– Dar ia uită-te, orbule, ce s-a oprit din zbor pe mustaţa ta!

– Ce s-a oprit, omule de nu simt nimic?

– S-a oprit un petic de hârtie scrumită. Nu pot s-o ating să nu-i zboare cenuşa. Nu te mai mişca, orbule, lasă-mă să citesc! „Îl văd de departe, dar nu acum…”