Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Destinul lui Popescu

Stăteam în fotolii legănătoare, adânci ca nişte golfuri, cu picioarele din faţă în forma u­nor labe de leu, într-un anume fel mobile de epocă, ce fuseseră, probabil, recondiţionate în urmă cu vreo zece ani. Mă obseda ideea, într-un registru al gratuităţii, că cei care schimbaseră arcurile „somptuoaselor scaune”, înlocuind şi vechea piele cu o catifea calm-albastră, fuseseră fie nemţi, fie nişte cehi seci, economi la vorbă, fii ai pădurilor Boemiei. Mă mai gândeam, printr-o tracasare obositoare a memoriei, că foarte mic fiind, uneam fotoliile între ele, pentru a obţine astfel, prin mijlocul camerei noastre celei mari, trenuri aberante, al căror singur pa­sager pe itinerare ceţoase eram doar eu. Drept în faţa mea, neclintit ca o cruce înfiptă în be­ton, se afla un tablou înfăţişând un adolescent ce trăise parcă pe timpul lui Nero. Aveam înainte, doar la câţiva metri, ceea ce eu resimţeam a fi o aşa-numită „fizionomie veche”, proprie numai „zorilor istoriei”. Ea dădea întregii încăperi o notă aparte de viaţă, s-ar fi putut spu­ne, ce se chinuia să pâlpâie din adâncul unor mari întunecimi. Lângă tabloul cu „figura ve­che”, emanând, în ciuda unie linişti de prim nivel, un soi de agresivitate, se afla un „ulei”, de dimensiuni mai degrabă mici , înfăţişând un palmier în mijlocul unor pustietăţi. Privindu-l şi privindu-l, la un anumit moment, parcă te îmbia să vii măcar o clipă sub umbrela lui ciuruită de călduri. Să stai acolo şi să mori de sete sau să asculţi la nesfârşit, murmurul de­şertului. Camera în care ne găseam lăsa impresia că în ea nu trăiseră oameni ci că fusese cândva un spaţiu muzeal unde uitarea şi timpul erodaseră busturi, gobelinuri, statui. A­par­ţinea ca şi celelalte încăperi, unei case, ce cu mişcări milimetrice dar permanente se dăduse la o parte din calea şuvoiului aprig al vieţii. Pereţii, în pofida unei zugrăveli deschise, aduceau cu obrajii palizi ai unui bolnav. În mijloc, fixată parcă pentru veşnicie, se afla masa, în jurul că­reia, la rigoare, se puteau aşeza douăsprezece persoane. Cifra o percepeam exact, dar cu ochi-i vedeam pe comeseni, mai mulţi, mai puţini, legănându-se pe fondul unor mari suluri de ceaţă. Sub picioarele mesei stătea îngheţat un covor. Desene în culori stinse, spaţii goale, o alternanţă de zăpezi şi firave raze solare. Într-un colţ al încăperii agoniza o teracotă acum re­ce ca şi colţurile unui sicriu. Într-o zonă opusă teracotei, se afla un mic sector muzical, tăcut, a­coperit de „muşchi”... o pianină ca o pisică jigărită, un flaut, pe jumătate protejat de un fu­lar şi o vioară care prin corzile ei, împroşca parcă sânge pe pereţi. Dacă sfârşitul ţi-ar fi sunat aici ideal era să-ţi laşi capul deja greoi şi rece pe clapele debilului clavir ... Prin perdelele subţi­ri ale ferestrelor, aerul de afară dobândea o nuanţă vag-întunecată, în plutirea lui prin spaţiul camerei. O insulă luminoasă, îşi schimba mereu conturele, în dreptul oglinzii, ce în izolarea ei, părea o aripă desprinsă din trupul unei păsări mari ...

Stăteam în fotoliul recondiţionat, ca o fiinţă captivă, dependentă... Puteam şi să nu vin în localitate, să refuz invitaţia ce mi se făcuse pe un ton politicos dar şi alarmat, la telefon. Faptul că mă găseam acolo dovedea indubitabil că voiam să mă eliberez de o situaţie la o­riginea căreia nu stătea vreun gest de-al meu. La nici trei metri distanţă se afla fiinţa care de abia aştepta să vorbesc, să dau cât mai multe detalii despre ceea ce s-ar fi putut afirma că de­venise deja un „caz”... Respira greu, aproape dispneic. Am luat în calcul masivitatea corporală dar şi emoţiile legate de posibilele mele dezvăluiri. Era bine trecută de cincizeci de ani, cu trăsături marcat orientale. Îţi şi stătea pe buze întrebarea ... „sunteţi născută la Palmyra, la Beirut sau chiar mai departe, prin ţinuturile noroase ale răsăritului?”... Pe faţa-i prelungă, o­bo­sită în adâncuri, pluteau un soi de umbre, resturi poate ale unei nopţi din care nu mai a­pucase să iasă. La fiecare mişcare a capului i se balansau cerceii, în care erau încrustate pietre al­bastre de turcoaz. Bărbia rotundă, albicioasă, pare că a unui fost copil nesănătos, beneficia de protecţia unui strat subţire de grăsime. În jurul gâtului ce lăsa impresia unui butuc, umplut pe dinăuntru cu vată, aproape că flutura o eşarfă de mătase, făcută parcă să absoarbă orice umezeală a acelei zone. Fruntea înaltă, supusă unor preparaţii cosmetice, avea o piele în­tinsă, fără riduri. Ceea ce-i dădea doamnei un aer oarecum greoi de matroană era şi rochia ma­sivă, cu puţine cute, dintr-o stofă de culoare vişinie, ce-i cobora mult sub nivelul genunchilor. În picioare purta cizmuliţe fine din piele neagră, ce, probabil, acum nu mai erau la mo­dă, dar care contribuiau substanţial la întregire prestanţei. Nimic din aceste “detalii” nu pro­ducea repulsie dar o împingeau pe amfitrioană dincolo de teritoriile pasiunii, mai exact, într-un început de pustietate sensuală. Privită de aproape, prin ţinuta ei oarecum statuară, doamna Coralina Popescu îţi inspira şi puţină teamă, dar mai ales, o prudenţă, în angajarea unui dialog. Simţeai instinctiv că rostirea de neadevăruri nu era o soluţie în discuţiile cu ea.

„– La excursia a cărei ghidă aţi fost a participat şi soţul meu, Daniele Popescu, pe care în cele 10-12 zile de drum, nu cred să nu-l fi remarcat”... Înainte de a răspunde la întrebare, am avut o ezitare, cauzată de privirea intensă, nu răutăcioasă, dar extrem de curioasă, pe care stă­pâna casei o aţintise asupra mea. În puţine secunde revedeam porţiuni de trasee, chipuri de oameni, popasuri aglomerate, aducând a lagăre de concentrare... Am replicat... „În autocarul italian, erau în total cam patruzeci de turişti, dar pe domnul Daniele Popescu, cum să nu-l fi remarcat... Stătea chiar în spatele şoferilor, părând a fi unul dintre oamenii retraşi ai gru­pului. N-aş putea spune la ce se gândea când ceilalţi companioni mai spuneau glume sau se extaziau la vederea unor peisaje. Pe câte mi-am dat seama, îl preocupau nişte lucruri perso­nale, închise în sipete secrete. Aş fi vrut să continui cu observaţiile mele în legătură cu turiştii şi implicit cu Daniele Popescu, dar doamna Coralina mi-a făcut un semn cu mâna că pentru moment era bine, era îndeajuns. Avea o faţă relaxată, aş putea spune chiar uşor visătoare, do­vadă că pentru un anume timp, se îndepărtase de „subiectul” ce mă adusese până aici”. O tânără domnişoară despre care nu aveam nici o informaţie, îmbrăcată nici modest dar nici os­tentativ, altfel zis de un modernism temperat, intră fără a saluta în încăpere şi trase de o parte perdelele de la cea mai mare dintre ferestre. Apoi, în timp ce fata se îndepărta, am­fi­tri­oa­na casei, răsucindu-se puţin în fotoliu, îmi spuse doar atât „Priveşte în afară pe geam”... Minute în şir o apă fără margini, un hău mişcător, părea că se apropie şi se îndepărtează de mine. La ţărm, valuri când mărunte, când neobişnuit de mari, sfârşeau cu un zgomot surd în nisip. În legănarea lui, cu reflexe negre, acel ochi imens părea să cuprindă totul ... nori, pă­sări, arbori, case, spaţii de umbră, linia ţărmului până la mari depărtări. Trăiam o senzaţie stranie în cadrele largi ale acelui geam. Nu mă temeam, în imediat, de nimic, dar totuşi mă gândeam că la un anume moment, apa aceea fără sfârşit, cu un abia auzit clocot lăuntric, ar pu­tea năvăli peste mine. Tot felul de posibilităţi rele îmi împânziseră mintea, panica începuse ca o lamă să-mi facă mici sângerări, când tânăra ce nu cu mult timp înainte deschisese fereas­tra, îmi şopti la ureche ... „Sunteţi demult singură în încăpere, doamna vă aşteaptă la poartă pentru a face împreună o scurtă plimbare”... Totdeauna se începe cu micile dimensiuni ce nu prezintă riscuri, nu solicită nervii, fiind, în esenţă, relaxări de care e din când în când ne­voie. Ne îndepărtăm cu paşi mărunţi de casa din care tocmai ieşisem. Un soare de toamnă po­trivit parcă pentru atmosfera sanatoriilor, îşi strecura razele printre frunzele uşor îngălbe­nite ale copacilor. Mergeam pe o alee ce părea anume făcută pentru plimbări singuratice. Îmi ve­nea să şi râd gândindu-mă, că, poate, izolându-se aici, mulţi poeţi ai locului îşi compuseseră poemele. Marea părea acum  foarte aproape, o dungă albastră la linia unui orizont ce-l puteai a­tinge cu mâna. Mă şterg tot mai des la ochi şi am motive s-o fac. Blocurile oraşului îmi dau prilej de nelinişte, de uimire. La începutul plimbării le aveam pe toate în spate, grupate oarecum pe generaţii, pe criterii estetice, cele mici, cenuşii, mai aproape, aşa-zisele turnuri, ceva mai departe, dar de la o vreme începuse o translaţie a lor, astfel încât, toate, de-a valma, a­lunecau acum pe lângă noi, de parcă n-ar fi fost construite pe fundaţii solide, imobile, ci pe stra­turi de gheaţă.

„– S-a pregătit mult pentru această plecare, te rog să mă crezi ... Era atât de meticulos în toate. Cu o lună înainte de termenul de start s-a dus pe la prietenii şi rudele la care ţinea. Îmi telefona de peste tot şi-mi spunea că ceea ce făcuse el în agendele lui, să fac negreşit şi eu în aşa numitul „Caiet de evidenţe” ce-l aveam acasă, adică să bifez numele celor pe care îi vă­zuse. Pe urmă studiul pe hărţi al traseului. Totul în amănunţime ... relief, autostrăzi, căi fera­te, distanţe între oraşele mari şi mici. Cu riscul, domnişoară, de-a vă plictisi, vă mai spun, ca un fel de mărturie în faţa unei instanţe, că de nu ştiu câte ori şi-a pregătit bagajele de drum... Parcă-l aud ...”sacoşa aceasta, da, cămăşile albe, nu, mai multe tricouri, costumul uşor pentru seară, atâtea şi atâtea perechi de ciorapi” ... şi când totul părea gata o lua iarăşi de la în­ceput. Şi un lucru curios, nemaiîntâlnit la el până atunci ... stătea mult în genunchi, fata mea, dar nu numai ziua ci şi noaptea. Lăsa atunci impresia că forţează intrarea în spaţii inac­ce­sibile celor mai mulţi dintre noi. O dată sau de două ori îi văzusem în jurul capului un fel de aură ca la îngeri. Ceva tremurător ce-ţi crea şi o anume spaimă. L-am strigat atunci, Da­niele, Doamne, ce-i cu tine, dar la apelurile mele a rămas neclintit ca o piatră”...

Aleea se terminase demult dar Coralina Popescu ghicindu-mi parcă gândurile de în­toarcere, îmi sugeră printr-un gest că ne vom continua plimbarea. Câtă forţă la o femeie rela­tiv masivă şi trecută chiar şi de a doua tinereţe. În afara vechilor repere, marea, blocurile, a­păruseră acum altele noi. Pe partea dreaptă, în sensul nostru de înaintare, o suprafaţă mare, plină de statui. O istorie pe moarte cu aripile încă sângerânde. Aproape toate aveau dimensiuni neobişnuite, de două, trei ori, cât un stat de om, făcute, probabil, şi cu anumite ocazii o­magiale dar şi pentru simpla relaxare a artiştilor. Un aer de seninătate, de ieşire din contingent, plutea peste tot acest areal. Deşi erau separate de suprafeţe mari de ierburi, monumentele nu păreau copleşite de singurătate. Animale mici, pisici, iepuri, vulpi, apăreau, dis­pă­reau, din preajma unor molozuri de pământ. Lăsând-o puţin în spate pe doamna Popescu, am pătruns mai adânc în interiorul parcului. De la primii metri am observat un bulgăre de ceaţă, zburând, izbindu-se de capetele monumentelor. „Se joacă statuile, mi-am zis, sub pus­tietatea cerului, pe această întindere uitată de pământ ... ia să mai vedem ... !” Şi surpriza a venit căci la nici trei metri înaintea mea, a apărut o găină enormă din coada căreia ieşeau je­turi de scântei. Părea o stăpână a locului, o „eminenţă”, căreia nu-i plăcea să-i fie tulburată li­niştea. Unul dintre ochi, cel drept, ai fi zis că este al doamnei Popescu. M-am retras din faţa a­cestei „surprize”, sprijinindu-mă, ba de o marmoră modelată, ba de un granit sculptat. Mi se clătinase puţin şi echilibrul psihic, căci aveam impresia că toată pădurea aceea de morţi duri, indestructibili, se cam uita la mine. Şi-apoi mai era şi un început de amurg, ce luase forma unor aripi din care se cernea ceva foarte fin, de felul cenuşii ...

Mă aflam din nou în siguranţă alături de Coralina Popescu. Nu eram nici una cu deosebire obosite, astfel că am continuat să mergem înainte...

– Ultima noapte ce i-a precedat plecarea n-am dormit-o nici unul, nici altul şi cu toate că ceasurile au fost multe am vorbit puţin. Ştiu, totuşi, că mi-a spus de mai multe ori ... „Du­pă plecarea mea, care e un divertisment, o distracţie, o luptă cu depărtările, ai să simţi cum te va lovi mai tare vântul. Dar rău nu-ţi va fi şi, până la urmă, omul se poate obişnui aproape cu orice”... Eu l-am ascultat şi l-am întrebat la rândul meu... „Ţi-ai luat aparatul de ras, Daniele, căci la drum, din cauza oboselii, barba îţi va creşte mai mult! ... Draga mea ghidă, cum s-a mistuit şi noaptea aceea... marea, cred că ne venise sub ferestre, paturile, prin beznă se vedeau albe, cu străluciri de zăpadă polară, tot ce era vechi prin camere se furişase prin cotloane, pentru a nu ne indispune... Şi-acum, fără teamă, priveşte spre stânga, şi să nu uiţi, voi fi mereu aici, lângă tine”... Cu adevărat e lângă mine, dar eu mă aflu puţin deasupra pământului, sau cum s-o fi numind scoarţa aceasta tare pe care până acum o clipă am păşit. Mă ră­su­cesc chinuitor spre stânga sau, poate, spre o altă direcţie greu de definit. Îmi ies din gură cu­vinte, un moment sunt grele, plumb adevărat, pe urmă devin uşoare, căci nu mai au nici un conţinut. Senzaţii fierbinţi, erotice, dar şi de un alt fel, aleargă, pe spatele meu. Apoi, brusc, o răsturnare de situaţii. Rostesc vocabula „templu” şi văd precis, în stânga, capitele, co­loane, trepte, săli de jertfe, focuri. Ca un început de alt capitol, o funie lungă coboară din înalturi. Pe ea alunecă de dincolo de nori, înspre pământ, cranii, frunţi trecute prin straturi de nopţi încrâncenate ... „Mergi înainte, aud un glas ce-mi pare cunoscut”... „ţi-am promis, doar”... şi iată că merg, printr-un fel de moarte albastră, pe lângă resturile unor păduri, pline de pietre mari, tăioase. Văd clar capul unei femei pe deasupra unui lac, ochii ei, din care se scurg lacrimi de nisip. Pe urmă, luna fierbând într-un ceaun şi, în sfârşit, un cartier, unde sunt uşor de înregistrat semnele unei sfârşeli generale. Îmi spune acum doamna Popescu ... „La­să-te la pământ imediat, cum voi face şi eu, trebuie să fim prudenţi cu ce va urma”... Totul a debutat cu o durere, imaginaţi-vă, o mie de dinţi răsuciţi într-o singură alveolă, resimţită de fi­rele de iarbă, de colţurile stelelor ce începeau să se arate, de crengile arborilor, de microorga­nis­mele din aer, de fiinţele umane, văzute, nevăzute. O agitaţie stranie, o nelinişte, cuprindea spaţii tot mai mari. Natura în vastitatea ei, părea strâmtă, neîncăpătoare, pentru  ce se pre­gă­tea ... „Ceva o să se întâmple”... am încercat să-i spun Coralinei Popescu... Ea mi-a făcut doar un semn să tac şi să privesc în sus... Sunt atât de lucidă, parcă aş fi o făptură de gheaţă, nici nu credeam să am asemenea resurse în mine. A ieşit, probabil, în luptă, cel mai adânc strat de rezistenţă pe care fiinţa mea îl are. Nu mi-e frică de nimic, lovituri, sângerări, muşcături nă­prasnice, de neevitat. Parcă aş transmite la radio o înmormântare ce şi-a propus să ajungă la ţintă în trei sau patru ani. Vin pe sus şi tot vin. Nu sunt păsări şi nici avioane, nimic din ceea ce noi ştim că îndeobşte zboară. Un miros de igrasie, de bucătărie, de cămări, de farfurii cu resturi de mâncare devenea tot mai intens. Aici cădea din înalturi o tocană, ceva mai încolo o mămăligă, un bulgăre de brânză, o aripă, un spate de pui, o strachină de supă cu fasole. Dar în afară de mâncăruri aterizau peste tot, şi „piese” dintre cele mai felurite: lenjerie de damă, de oraş dar şi rurală, cizme, bocanci de militari, şurubelniţe, camere de biciclete, culegeri de texte, probleme de bacalaureat, ochelari de soare, de vedere, tranzistori, televizoare, hărţi şco­lare, topografice, sertare pline cu nimicuri. Of, Doamne, pur şi simplu peste noi, pe deasupra ca­petelor noastre, fâlfâind din nişte aripi negre, speciale, foarte mari, treceau blocurile, cele mici dar şi cele mari, „Turnurile”, pe care le lăsasem cu un oarecare timp în urmă. Sub forma unor stoluri, erau grupate sub cer cartiere, cvartale, microraioane cum ştiu că se spunea prin do­cumente... Mă aflam alături de Coralina Popescu, mai mult ca sigur, la extremitatea nor­dică a oraşului parţial decapitat. Nu ne era nici frig, nici teamă, aerul era liniştit, parcă prins între mii de oglinzi, amurgul dobândea consistenţă, semn că întunerecul se apropia. Îi spuse­sem de mai multe ori cum decursese călătoria, probabil, în una dintre cele mai frumoase ţări de pe planetă. Am început să i-o repovestesc şi acum... „La Roma s-a vizitat Collosseum-ul, Va­ticanul, partea antică a oraşului, s-a coborât în catacombe, cu aşa zişii ghizi „catacombari”, s-au aruncat bani în Fontana di Trevi. La Florenţa, fotografii prin piaţa Signoriei, o „goană” prin galeriile Pitti, Ufizzi, contemplare îndelungă a basilicilor Santa Croce, Santa Maria degli Angeli. La plecare toată lumea în formă, nici un comportament ciudat la cineva. Ţin minte că don Daniele, încărcat de aparatură foto-film, chiar mi-a spus… “Mă gândesc mult la soţia mea, la lucrurile ce le-aş mai avea de rezolvat acasă”… De la Florenţa ne-am îndreptat spre Mi­lano. Domul, unic în felul lui, palatul Forza-Visconti, pasajul strălucitor de oglinzi Vittorio-Emanuelle. Nici aici probleme cu compagnonii de drum. A urmat cu popasuri de câteva ore, trecerea în revistă, cu ochi rapid a unor oraşe mai mici… Pisa, Verona, Padua, Monte­cattini. Şi, în sfârşit, Veneţia. Aici doamna Popescu oftează … “Mai spune-mi odată ce ştii, cum  a fost cu Oraşul Lagunelor”… M-am apropiat de Coralina al cărei chip, în mod ciudat, se schimbase puţin. Ochi-i deveniseră parcă mai mari, pielea feţei i se ondula sub încordarea unor muşchi invizibili. Câteva cute adânci îi apărură pe frunte, privind-o meticulos, atent, aveai senzaţia că cineva-i aşează pe faţă o mască a chinului, a îngrijorării. Vântul ce se stârnise din senin, aluneca peste păru-i bogat, vălurindu-l uşor … Am ajuns, continui, la Veneţia di­mineaţa, în jur de ora opt. Marea era liniştită, cheiurile aproape pustii. Furnicescu, Potlogeanu, Caricaş, doamnele Potcoavă, Viţelaru, Pulpea, Găvănescu erau deja cu aparatele foto, de filmat, pregătite. Madam Chiţ chiar a exclamat … “Vom păşi pe urmele de altă dată ale to­gilor” … Îl văd, fireşte, în grup şi pe don Daniele, tăcut, în mână parcă c-o eşarfă. Le spun tu­turor, vom vedea “asta şi asta”, pe urmă, fiecare liber până la orele 14, când în faţa braseriei “Monteverdi” ne vom revedea. Mai adaug “atenţie la buzunare”, după care, eu, Furnicescu, cu Golopenţia-n frunte, în ritm alert, pornim … În ceasurile ce-au urmat, nimic neobişnuit. Asiatici mărunţi filmând peste tot, asalt pe chioşcurile cu răcoritoare, îngheţate, albume, ve­der­i, piaţa San-Marco, Palatul Dogilor, canalele, Puntea Suspinelor, podurile, gondolele, e­rudiţia lui Furnicescu, trecutul amestecat cu prezentul, totul învăluit de un vânt, născut din albastrul calm, îndepărtat al mării. Între orele 11-14, asta pot s-o spun cu siguranţă, fiecare din grup a fost liber să facă ce dorea, Veneţia fiind a lui, ca o iubită, ca o proprietate, ca un o­biect de care e posibil să nu te mai desparţi niciodată … “Şi la ora 14, la ceasul reîntâlnirii?”… “Simplu, doamnă, după două, trei inventarieri, toţi am constatat că soţul dumnea­voastră, Don Daniele, era singurul care lipsea” … “L-aţi aşteptat, aţi încercat să-l găsiţi?” … “L-am aşteptat, fireşte, mai tensionaţi acum, l-am strigat puternic, marinăreşte, pe nume, gru­puri mici, conduse de Furnicescu, Caricaş , un domn Volodea, au pornit în căutări, eforturi za­darnice de trei ore”… “Şi?”… “Înainte de coborârea serii, lăsând şi autorităţilor însemnele lui, neliniştiţi, apăsaţi sufleteşte, cu un om la efectiv în minus, am pornit mai departe”… “Şi Daniele nici până astăzi reîntors, Doamne, ce s-o fi petrecut cu el?”… Se făcuse demult noapte şi glasul doamnei Popescu, tot mai agonic, tulbura cu tânguieli pacea ce se lăsase… La un moment dat, intervalul de timp e greu de stabilit, de undeva de aproape tună o voce… “Ce s-o fi întâmplat cu el?”… Nu încercaţi să mă vedeţi şi ceva, ceva o să vă spun”… “Stimată so­ţie, onorabilă domnişoară ghid, don Daniele, cu tot aspectul lui comun, nu era tocmai fă­cut pentru lumea aceasta. Stridenţă, uniformitate, automatisme exasperante, mulţimi fără că­pătâi, celebrităţi ieftine, goana neostenită după bani, plăceri primitive, animalice. Un tă­vălug, în fond, care nimiceşte, nivelează totul. Dar nu vreau cu vorbele mele, să merg pe un drum mult prea bătătorit. O dorinţă de singurătate, de cufundare în alte straturi de timp, îi cu­prinseseră lui don Daniele, sufletul. Stimate doamne, există două Veneţii… Una a contem­po­raneităţii, cu băştinaşi, turişti zgomotoşi şi neinteresanţi, cu reguli de circulaţie, hotele de cinci stele, terase, proxeneţi, traficanţi, maşini şi “maşini de maşini”, poliţişti, reclame luminoase şi o alta pe care nimeni, propriu-zis, n-o vede ci doar câţiva aleşi o simt. Veneţia popu­lară, modernă, „funcţionează”, cu toate luminile aprinse din martie până în octombrie, când se­zonul turistic îngălbeneşte, cade, cealaltă începând să existe din noiembrie până în februa­rie, când pustiul s-aşterne pe străzi. Din “ascunzişurile” lor, în cel de-al doilea interval de timp a­mintit, „adevăraţii veneţieni” ies să vadă lumina… Alunecă pe apele marilor canale, salută cu plecăciuni pe înalţii prelaţi, palizi, emaciaţi, cu ochi ce par a fi de calcar, pe dogii mirosind a pietre funerare, ce asemeni unor stafii străbat piaţa San-Marco. Pe urmă se uită spre mare, spre orizonturi, să vadă ce s-arată dinspre îndepărtatul Bizanţ sau şi, mai îndepărtatul, Orien­t. Uneori, prin sălile anumitor palate, vizibile doar până la vânturile calde ale primăverii, încru­ci­şează spade, beau sânge din cupe, din cranii, în faţa unor focuri depun jurăminte, pândesc umbre ce intră şi ies din ziduri, lăsându-se, pentru alternanţă, pentru schimbarea registrelor, nopţi de-a rândul, când nici o moleculă de apă nu mişcă, pradă unor inimaginabile voluptăţi… „Adevăraţii veneţieni”, iubesc însă şi lumea concretă, vizibilă, savorile ei gustându-le “cu pipeta” în timpul unor secrete întâlniri. Stimată doamnă Coralina, vă pot spune doar că so­ţul dumneavoastră, de atunci, de când a dispărut, dintre veselii turişti, conduşi de domnişoara ghidă, cu voia, dar şi fără voia lui, a devenit un “adevărat veneţian”… Şi încă ceva … v-a iubit mult, dar la dumneavoastră acasă, la soţia lui, nu va mai reveni niciodată”…

Se luminase de ziuă şi nu era frig. Ne răsunau în urechi atât de clar cele spuse despre Don Daniele. Vedeam acum, în semi-deşertul în care ne aflam, şi cine rostise acele teribile, nemaipomenite cuvinte. de fapt, îl zăream doar din spate. O creatură foarte înaltă, probabil, şi deosebit de puternică, ce se îndepărta de noi, spre direcţia în care, cu un anume timp înainte, zburaseră şi blocurile. Gata, povestea cu Don Daniele, se terminase. Trebuia într-un a­nume fel să pun capăt minutelor moarte ce “dansau” în jurul nostru pe câmpul întins şi pustiu... “Doamnă Coralina, la revedere, îmi pare rău de tot ce-am aflat, vom mai ţine legătura”… şi-am luat-o la picior în direcţia contrară celei în care plecase omul, arătarea aceea… Simţeam că mă cheamă la noi ghidări, alţi Furniceşti, alţi Caricaşi, alte şi alte doamne Bica, Pulpea, Găvănescu. După un anume timp, mersesem, poate, vreo câţiva kilometri, de sus, un helicopter aterizează înaintea mea. Pilotul zice … “Domnişoară ghid, sunteţi aşteptată de un grup pentru un nou tur al Italiei, urcaţi, trebuie să ne grăbim”… “Cu plăcere, răspund, dar înainte de-a ne îndrepta spre autocarul cu pricina, aş vrea să ne întoarcem, doar pentru câ­teva clipe, cu doi, trei kilometri înapoi”… De sus, mai exact de la trei-patru sute de metri, am mai văzut-o o dată pe doamna Popescu. Era îmbrăcată acum în negru şi în patru labe se târa spre casa ei… “Pare speriată, neputincioasă, femeia aceea”, mi-a zis pilotul luând înăl­ţime… N-am mai răspuns nimic, dar pentru câteva secunde, am simţit în gât un fel de ghem, fier­binte, înăbuşitor …