Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

O dimineaţă promiţătoare

(fragment de roman)

E o dimineaţă promiţătoare, ca o uşă de avion care s-ar deschide brusc în stratosferă, la înălţime, lăsând un curent foarte puternic de aer să creeze un vârtej proaspăt, luminos, or­bi­tor acolo în cabină. Promiţătoare ca cineva care se trezeşte, într-o zi pe la mijlocul vieţii, îşi îm­băiază corpul în trandafiri  şi visează o femeie frumoasă. Apoi îşi dă seama, privind cine ştie ce detaliu irelevant, poate lama de ras, sau paharul cu periuţe de dinţi, că totul s-a schimbat  i-re-me-di-a-bil, că viaţa nu va mai fi niciodată la fel, că de fapt, în altă parte era totul. Flu­ieră, e vesel, încrezător. Ştie perfect ce are de făcut.

Plec de acasă însoţită de porumbeii blocului, uguind printre betoane, risipindu-se printre firimiturile aruncate de braţele harnice ale vecinelor. În dimineaţa asta mă întâlnesc cu mulţi copii îmbrăcaţi în roz. Mamele îi duc repede agăţaţi de mână şi ei rămân în spate, îm­piedicîndu-se, călcând prin bălţi, stropindu-şi frumoasele costumaşe roz.

Merg sigur, direct, fără ocolişuri, la serviciu. Foarte curînd o să dispar sub pământ, cu par­desiul lung, negru, fluturând în urmă. În metrou, ca în fiecare dimineaţă, ocup un loc. Ur­măresc nişte Coca-Cola virtuală vărsându-se într-un panou pe pereţii tunelului prin care şer­puieşte metroul – minunat efect de reclamă, şi faţa mea, pe care curge acum Coca-Cola, pielea mea, care trebuie – îmi duc involuntar mîna la obraz – să aibă efect de lipicios.

Alături, punga de mâncare, un accesoriu nou, de om care petrece toată ziua la serviciu, toate fazele zilei, fiecare grad în parte din rotirea pamîntului. Pe obraji îmi curge Coca-Cola în spume, oamenii-şi ascund capul după ziare. Sunt înconjurată de ziare cu picioare, foşnind în ritmul celor mai citite articole: „Un inel de peste 40.000 de euro pentru soţia lui Chi­vu“ şi ziarul se apleacă într-o rână, cu pagina iţită în sus, a mirare; „Profesoara pedofilă“ – o poveste de departe, din America, ziarul stă îndoit în sine, cu articolul căscîndu-i-se la mijloc.

Cu respiraţia tăiată, urc pe jos etajele multe, sunt în inima clădirii de birouri, în inima  altui bloc. Trec pe lângă birouri sclipitoare, cu lumini ascunse în tavan, scări străjuite de bare me­talice cu design avangardist, undeva jos de tot şerpuieşte Dâmboviţa.

Un hol plin de forfotă, plin de pregătire.

– A, şi uite-o şi pe Andra, ea e baza evenimentului, îl aud pe Alex venind spre mine, a­lături de un domn într-un pardesiu lung şi negru.

– Să ţi-o prezint, dragă Radu, pe asistenta mea personală, d-ra Andra, Andra-da Panu.

– Încântată, spun fără grijă, ştiu că zâmbesc dulce, să întind o mână relaxată-dar-nu-prea-tare, replica non-verbală potrivită în limbajul afacerilor, cum m-a învăţat Alex.

– Pe dl. dr. Radu Cimpoieşu, îl ştii, cred, de la televizor.

– Sunt onorată să vă cunosc personal, domnule doctor (eu fiind deja o asistentă per­so­­nală, aş avea chef să adaug).

– Măi Alex, măi, tu mereu te înconjori de fete frumoase, uită-te şi tu ce-i aici, spune, cu­prinzînd cu un gest larg încăperea puternic luminată, cu standurile şi reclamele la produse na­turiste bine întinse pe stative.

– Stai, măi, că nu toate-s ale mele, râde Alex, arătând către colţul unde Graţiela, Georgiana, Alina, Mirela şi Dania se agită să pună covrigei pe mese.

– D-ra Andra, să ştii Radule, e de excepţie. E poetă, cu degetul pe buze, complice.

– Vai, domnişoară, da’ nu mă miră deloc, ştiţi, eu cunosc foarte bine oamenii iar dumneata, se vede de la o poştă, eşti genul sentimental.

Colegele mele forfotesc la secretariatul improvizat, înscriu participanţii la conferinţă, um­plu mapele cu documente. Mapele vişinii-lucioase pe care şi le înmânează unu alteia cu re­peziciune, taie aerul ca nişte săbii.

„Mai dă-mi Ayurveda.“ „Nu mai am spirulină.“

„Alina? Alina?!? Alinaaaa!“ 

Purtând elegante cămăşi albe, sau negru-satinat, cu manşete dantelate, şi părul prins la spate în clame întortocheate, colegele mele se apleacă şi zâmbesc cu pleoape sclipitoare par­ti­­cipanţilor.

„Noi suntem operatorii acestei conferinţe. Dania Despa mă numesc, cu ce vă pot fi de folos?“

Profesorii în costume scumpe trec pe lângă mine şi dispar în sala de conferinţe, unde se afundă în scaunele de catifea, îşi dreg vocile, îşi dezaburesc ochelarii şi se uită cu interes că­tre prezidiu.

– Andra, eşti tu o scumpă să duci nişte apă minerală la prezidiu? Mâna Daniei îmi a­tinge uşor umărul, privirea ei caldă mă roagă să duc apa minerală la prezidiu. Undeva, în spa­tele secretariatului. Un separeu, o nişă mascată de un perete. Acolo, în secret, torn apa mine­rală în paharele de plastic, acolo în secret aş putea să adaug un praf alb, fin...aş putea să adaug orice.

Până la prezidiu sunt două trepte înalte, acoperite cu un covor gros. Ziua abia a în­ce­put şi deja îmi simt picioarele transpirate şi umflate în pantofi. Mă împiedic, unul dintre pa­hare se varsă, apa se absoarbe instantaneu în covor. Nimeni nu şti-i-i-e, nimeni n-a afla-a-a-t...

Alex se apropie, în costumul lui negru cu dungi discrete, albe.

– Andra, stai şi tu dulcică la uşă şi invită oamenii în sală.

„Bună ziua, vă rog să poftiţi“

„Bună ziua“

„Bună ziua“, îmi răspunde o fată singură şi binevoitoare pe care o văd în sticla oche­la­ri­lor profesorilor când aceştia trec pe lângă mine.

„... nă drăguţo“ murmură doi-trei.

Domnii doctori, domnii terapeuţi, gesticulează, schimbă impresii, scrutând particu­lele de praf care dansează în aerul ce-mi înconjoară salutul.Şi zâmbetul. Şi gulerul cămăşii.

Pe degetele femeilor sclipesc bijuterii scumpe, superbe.

„Bună ziua şi bine aţi venit la Conferinţa Internaţională de medicină tradiţională şi tra­tament alternativ. Încep lucrările conferinţei.“

S-au aşezat cu toţii pe scaune.

„Şi acum eu vă voi arăta cum să vă legaţi centurile de siguranţă.“ Chiar aşa, ce-ar fi dacă de-acum înainte conferinţele s-ar desfăşura în avioane? Imaginaţi-vă: cursa de Teoria co­municării New York - Hong-Kong, Cursa de teoria literaturii Sidney- Johannesburg, „Ne pare rău, suntem nevoiţi să întrerupem programul pentru o ştire de ultimă oră: Cursa Baudelaire s-a prăbuşit acum 30 de minute în apele Atlanticului. Spaţiul cultural internaţional a pierdut trei tinere speranţe şi din păcate ultimul specialist în imagologie aplicată.“

– Cum e dragă, cum te descurci? , îmi cuprinde Alex umerii supraveghind în acelaşi timp sala din ochi.

– Bine, bine,  tresar.

– Îţi place să lucrezi la noi? Asta o să faci de acum încolo.Vezi tu, asta e lumea evenimentelor, trebuie s-o înţelegi, s-o simţi.

Curpinzînd sala cu mâna:

– Să ştii că ai contribuit şi tu ca atâţia oameni să se simtă bine, că le-ai creat mediul spe­cific profesiei lor...

– Dacă nu e treabă, pot să rămân şi eu în sală?

– Interesată de tot felul de subiecte...îmi place, bine, rămâi, dar să ieşi cu cinci minute înainte de pauză să pui cafele.

– O.K.

„Vertebrele caudale sunt în număr de... şi se înşiră articulate... mobile... de la bază spre vârf, asigurând mişcarea perechilor de muşchi.“ O japoneză astenică, neobişnuit de înaltă, ur­măreşte cu degetul scheletul unui câine desenat pe o planşă.

Vertebrele sunt înţepate la baza lor, imediat sub piele. Cu ace lungi, roşii. Înţepenită în scaunul roşu, pluşat, parcă ai aştepta un doctor magic, cu privire bună care ţi-ar înţepa ver­te­brele exact acolo unde mecanismul începe şi l-ar unge bine cu alifie, să alunece. Şi bunul doctor te-ar putea desena apoi pe o planşă şi te-ar expune într-o zi la o somptuoasă conferin­ţă, acolo, în faţă, în centru, unde te-ar putea vedea toţi şi ar vorbi despre tine. Apoi bunii me­dici ar lua o pauză, şi o fată  le-ar servi cafele şi covrigei în curentul de pe hol.

– Ei, ţi-a plăcut? Ţi-am zis că noi facem lucruri interesante şi stai să vezi ce o să mai vină!

– Da, auzi, grupul ăla de japonezi de acolo n-au traducător...aş putea eu să...

– Ia du-te tu să o înlocuieşti pe Georgiana la înscrieri şi vine ea să traducă.

Doi-trei întârziaţi se mai preling din lumina puternică a neoanelor, îi aliniez cuminţi în folderul lor, încercând să  străpung oboseala ca printr-un sac de plastic. Fetele se strâng      într-un colţ să-şi refacă machiajul. Şoaptele lor nu ajung până la mine. Strângându-şi grăbite po­şetele sub braţ, pleacă şi ele. Pe standul de lângă mine se odihnesc în grămezi greoie cărţi des­pre bani, autoînvăţare şi succes în viaţă la minut. Închid fişierul. În faţă-mi răsare Desktopul: o plajă tropicală cu palmieri şi un bărbat bronzat, bine făcut, pregătit de surfing. Jos de tot, peste Dâmboviţa, începe să poluă.

Bulevardul te duce sigur către casă. Îmi plac bulevardele mari, cum găseşti numai în ca­pitale, bulevardele pe care e întotdeauna curent, unde întotdeauna simţi că o pală de vânt poate să te ia, să te împingă şi să te facă să aluneci undeva, alături de drum. Bulevardul te duce sigur până la metrou, atâta binecuvântare să te înghită reţeaua asta de conducte subte­rane, să-ţi sugă oboseala reţeaua asta de drumuri calde. Pe conducte alunecă omenirea ca o pastă molatecă, prietenoasă.  Acolo dedesubt telefoanele n-au semnal şi în faţa ta se derulează nu­mai pereţi, pereţi, pereţi. Conducta se continuă cu încă o stradă, câteva pieţe cu tarabe pline de banane, până în cămăruţa în care locuim doi dar  suntem trecuţi numai unul la în­tre­ţinere.

Dacă nu eşti tu acasă atunci e ciorba pe care ai făcut-o şi mi-ai lăsat-o caldă, în aburii ei îţi adulmec urmele, adulmec dacă ai avut succes, dacă ai făcut vreun progres peste zi cu softul tău. Calorifere mari tapetează pereţii garsonierei. Căldură insuportabilă. Mereu îţi spun că atunci când nu eşti acasă e totuşi mai frig. Tu râzi şi deschizi computerul. Instalezi. Dezinstalezi. Azi umbra ta parcă a rămas încovoiată peste lampă. Concentrată. Preocupată. În­cercând să finalizeze ceva. Aşa mi-ai spus, că în meseria asta e important să finalizezi. La sfâr­şitul săptămânii Jack o să-şi iţească mutra de după un icon zâmbitor – „ai terminat?“ – şi tu o să-ţi treci mâinile prin păr , şi-o să-i spui că nu ai reuşit să stabileşti parametrii ca lumea, dar că săptămâna asta o să reuşeşti şi apoi sigur i-l trimiţi. O să înţeleagă, ştiu că o să înţeleagă.

Mereu mi-a luat mult să re-locuiesc casa când vin de la serviciu. Deschid uşa şi din mo­mentul în care îmi arunc pantofii, timpul începe să curgă foarte încet. Ştiu că n-o să-l pot în­vinge cu mişcările mele, n-o să pot face breşe în el, n-o să-l pot juli sau cresta. O să-mi scot hainele foarte încet, oprindu-mi privirea asupra câte unui obiect, eliberîndu-mi o mână din pu­lover sau cămaşă şi brusc apucând cu ea o carte şi începînd să citesc o pagină. sau  scoţîndu-mi pantalonii, începînd să mă învârtesc, numai în ciorapi sau chiloţi, după o muzică pe care o aud numai eu în cap. Sau întinzîndu-mă pe pat şi privind în tavan. Sau privind pe fe­reas­tră la ziua murdară, folosită, rămasă în urmă. Sau uitîndu-mă către uşă, aşteptînd  să se des­chidă şi să apară Bamby (aşa îi spun de o bucată de vreme), Bamby, tânărul căprior acum cu o bogăţie de coarne, întors în pădure s-o ia în legitimă stăpânire. Dacă el întârzie, pierd vre­mea şi mai mult. Încep să fredonez ceva. Urmăresc cifrele fosforescente ale ceasului elec­tro­nic. Aştept să se schimbe.

Nu deschid televizorul. Televizorul începe cu Bamby. Odată cu el ne invadează ştirile, fil­mele, Descovery, National Geographic, lupta dintre animale, cascadorii, toate pasiunile lui.

Se cuibăreşte între televizor şi monitorul calculatorului, cu un obraz luminat egal cu o lumină de neon şi cu celalălt scăldat într-o feerie de culori. Ceva prezentări de lenjerie. Femei cu picioare de abanos trec cu graţie prin faţa ochilor lui Bamby. El nu le doreşte. Nu fac parte din regatul lui iar Bamby nu poartă războaie de cucerire. E un democrat şi un pacifist. De ce eu? îl întreb. Tu erai acolo, căprioara mea de totdeauna. Păi nu e chiar aşa... n-a fost totul aşa de lin.

Ei ba da, era normal să rezişti, era în joc mândria ta de căprioară care se respectă, totul era conform planului...îmi aruncă el scuturând capul, dintre cele două monitoare. 

Dar în seara asta nu-i aici, femeile de abanos nu se plimbă prin cameră nebăgate în seamă.

Melodia telefonului meu.

– Andra, Andra-da, cântă Alex-patronul cu un glas de nerefuzat. 

– Ce face asistenta mea personală ? Ai ajuns cu bine acasă?

– Da, totu’ e-n regulă, mersi.

– Ce zici de eveniment? Ţi-a plăcut cum a ieşit?

– Da, a fost bine, răspunde cineva cu exact aceeaşi voce ca a mea.

– Toată lumea te-a remarcat să ştii. În felul ăsta o să ajungi departe mai repede decât crezi.

– Şi cam cât mai durează? întreabă interesată femeia cu glasul ei de ceramică hand-made.

– Ha, haaaa, haaa..., râde Alex, adăugănd pe ceramică un model floral.

– Bine drăguţo, te las acum, mă culc şi eu, că am şi mâine o zi grea, hai, pa-pa-pa.

De ce oare salutul ăsta repetat cu inconştienţă ca o serie de capace trase în cap? Mă lungesc în pat pe-o rână ca să continui să aştept.

Ştiu că nu vii în seara asta, mă culc, Bamby, Dandy, pa-pa-pa.

...

Când te întinzi supusă sub valuri de întuneric, când te faci una cu cearşaful, o fâşie sub­ţire subţire, întinsă pe spate, dreaptă, când încerci astfel, cu faţa în sus, să-ţi reglezi respira­ţia, să o trimiţi ordonat în întuneric, când în sfârşit ţi-ai aranjat perna, firele de păr, braţele pe lângă corp, pătura rulată bine sub picioare ca un sac, când ai ridicat ultima dată capul şi ai scrutat bine întunericul să te asiguri că nu e nimeni, dar absolut NIMENI, şi te-ai culcat la loc, dreaptă, una cu cearşaful, atunci noaptea ta singură poate începe.

Nu se va întâmpla, nu se va întâmpla şi de data asta, şi totuşi iarăşi simţi că visul te ri­dică la 45° în pat, că tu-ţi înghesui somnul în somn, ferindu-te de abis, dar nu mai poţi opri a­cum nimic, nu-ţi poţi opri corpul să nu se facă greu, propriul braţ să-ţi atârne greu peste faţă, pernele şi păturile să nu se îngreuneze parcă umplute cu apă, şi prezenţa aceea necunoscută, existenţa aceea n-o poţi anula nici de data asta. Ştii că tot ce ai de făcut este să te trezeşti dar tu dormi, dormi toată tresărind şi măcar acum dacă te-ar striga cineva  şi te-ar plânge ca pe morţii din mijlocul bisericii pe care-i vedeai când erai copil, atunci da, dacă te-ar striga şi pe tine cineva aşa, tu te-ai trezi, ţi-ai aduna toată puterea şi te-ai ridica în capul oaselor, nu ca ei.

...

Mă-ntreb uneori cum începe ziua lui Alex, cum se vede dimineaţa din patul lui. Cum se întinde, cum întinde mâna după ziarul cumpărat probabil de menajeră şi aşezat lângă pat. Citeşte ştirile, ia cu mână sigură cana de cafea, sucul de portocale se varsă la jumătate drumu­lui pătînd cearşaful, dar el nu observă. Apoi telecomanda. Nu se grăbeşte nicăieri.

Apoi închide totul. Închide ochii, întins pe spate în patul lui de burlac, îşi urmăreşte cu mâinile conturul feţei rotunde. „Tre’ să mă bărbieresc „ îşi spune când buricele degetelor în­tâlnesc ţepii aspri. Apoi prin faţa ochilor îi trecem noi, rând pe rând, floricelele din a­genţie. „Georgiana – competentă totuşi prea încăpăţânată, Alina şi Mirela parcă-s siameze, îşi completează propoziţiile, bleah... Graţiela – organizare, Dania – o doamnă, Andra – An­dra – da – hm.“

Aici dimineţile noastre se întâlnesc. E gândul lui care în dimineaţa asta îmi desparte ge­nele chinuite de somn disciplinat, care mă smulge de pe culoarul cenuşiu de veghe, care îmi dă sărutul frumoasei adormite, e glasul lui care mă cheamă să mărşăluiesc pe culoarul de-la-9-la-5, care mă aşteaptă la agenţie între pereţii de sticlă.

Telepatic se trezeşte corpul meu, ca într-o nouă facere  mi se leagă grupele de muşchi, for­ma lutului conştient de sine, braţele strângînd părul la spate, inteligenţa purtînd corpul spre baie.

Secole vechi mă cheamă înapoi în pat, secole vor să-mi îngrămădească la loc în aşternut carnea, mai am nevoie doar de câteva ore: eu să culeg şi bărbatul meu să vâneze, să-mi zdrelesc degetele în uneltele grosolane de piatră, să descoperim focul şi să dansăm sălbatic în ju­rul lui, să termin de desenat OZN-urile pe pereţii peşterii şi să scriu prima carte de filozofie.

Porcăria de alarmă a mobilului porneşte din nou.

Alex, cine eşti tu?

De ce nu se mai deschide uşa şi prin ea să-şi strecoare capul tata, să mă trezească sâsâind hâtru - haios: „Ssss....Andruşcuţa, tre’ să mergi la şcoală!“

Alex, nu mi-ai lăsat cartofi franţuzeşti în cuptor, ca maică-mea, nu-i aşa? Bănuiam eu.  

Alex, tu doar mă aştepţi.

Mă aştepţi mai mult decât oricine din viaţa mea, decât orice bărbat care m-a iubit, de­cât oricine a vrut să-şi ceară iertare sau să mă acuze, mai răbdător decât oricine m-a vrut în pat, mai viclean decât Ramona care, în copilărie, mi-a tras un genunchi în gură când eu am crezut că bătaia se terminase, mai exact decât minunatul ceas din gara unui orăşel sloven mă aştepţi tu la 9 fix să stau înţepenită pe scaunul secretariatului agenţiei, între pereţii de sticlă.

„Succesul nu este locul în care te afli, ci direcţia în care priveşti“ scrie în josul unui ta­blou înfăţişând un apus de soare pe un râu, agăţat pe peretele din dreapta mea.

De la geamul meu se vede zidul unei case în dreapta, şi acoperişul alteia, iar în stânga o bucată dintr-o curte mică, pavată. Gardul care străjuieşte curtea are, din loc în loc, ghi­vece de flori atârnate. Curtea e liniştită, cum sunt curţile celor cu bani. În curte iese uneori o birmaneză maro cu negru şi se întinde pe fâşia îngustă cu dale pe care bate soarele. Blana îi luceşte în soare cu o aroganţă impersonală. Ochii albaştri i se dilată de plăcere. O privesc din secretariat, singurul perimetru din agenţie izolat cu pereţi de sticlă, foarte şic, office-like, aşa vrea Alex. Când intri în moderna şi eleganta noastră agenţie de publicitate BTL, primul lu­cru pe care îl vezi, într-o poziţie centrală, pe perete opus intrării, este secretariatul-de-sticlă, iar de acolo înspre uşă ca două aripi în diagonală se desfăşoară birourile. În spaţiul rămas li­ber între cele două aripi-birouri, se găsesc două măsuţe joase de sticlă neagră, opacă, înconju­rate de canapele joase şi tabureţi de piele.

Printr-una din aripile - birouri se prelungeşte biroul impozant al lui Alex, prin cealaltă încă un birou de creaţie – DTP – bucătăria şi o terasă pentru fumat.

Confort, lux, degajare – spun mobilele din birouri, profesionalism, performanţă – spu­nem noi, mica dar puternica echipă-familie.

Suntem buni, suntem al naibii de buni.

Nu oricine ajunge aici. Am fost atent selecţionaţi precum boabele de cafea. E una din ce­le mai tari trei agenţii şi dacă nu eşti într-una din ele nu exişti în publicitate, în comunicare, în imagine.

Pe piaţă nu erau cine ştie ce mărfuri în dimineaţa în care oamenii de la HR - Global Job au trecut pentru recrutări. Era o dimineaţă cam rece, vântul spulbera uşor părul celor câ­teva fete legate cu mâinile la spate de câte un stâlp în centrul pieţei. hainele din piele ne­tra­tată le dezveleau coapsele subţiri. Abia dacă erau nişte copile, cu sânii înmuguriţi, cu di­plo­mele agăţate mai sus pe stâlp, deasupra capului.

„Jurnalism - media de licenţă 9.20“

„Filologie-media 9.50“

„Comunicare şi Relaţii Publice - media 10.00“

Asta eram eu. HR consultant-ul, cu ochii albaştri, tăioşi, părul uşor grizonat, s-a oprit pu­ţin în dreptul meu, m-a privit o clipă, şi-a trecut degetul pe clavicula mea, apoi peste buza de jos... „O să te sunăm“, a zis, şi s-a  întors brusc pe călcâie.

...

De fapt, pe la sfârşitul anului IV, în vara aceea toridă în care transpiram printre hârtii cu cerneala întinsă şi printre hârtii de pe care tuşul mi se impregna în pielea degetelor am pri­mit un telefon din partea celor de la Global Job. Transpiram în camera mea de cămin pentru două persoane (cameră de merit, pentru studenţi merituoşi), m-am ridicat din pozi­ţia broască în care stăteam şi am alergat la telefon unde un glas tânăr înghiţind cu viteză cu­vintele mi-a pomenit cum că o agenţie de publicitate  mă are în vedere pentru un post după ab­solvire, şi m-a invitat la un pre-interviu la sediul lor.

Să fiu comunicator. Asta trebuia. La admiterea în facultate se dădeau nişte probe mişto, de gramatică – la care eram tare, fusesem dintotdeauna, şi nişte teste al naibii de origi­nale, să-ţi imaginezi diverse situaţii, să continui o povestire care începea, să zicem, aşa: „Şi Alex intră în clădirea în flăcări...“

Nişte texte drăguţe. În ultimul an de liceu le mâncam pe pâine, şi credeam că asta e cea mai tare chestie, că asta o să facem tot timpul, o să stăm şi-o să inventăm povestioare, discursuri, texte şi textuleţe. Era, de fapt, despre imaginile companiilor. Care imagini erau un fel de dublu al companiilor, al clădirilor lor şi toate imaginile alcătuiau un fel de al doilea oraş, Oraşul Interzis, unde se întâmpla totul, unde existau din când în când detonări şi te tre­zeai că o clădire din asta – imagine se surpa în plină zi, umplînd totul de praf , fum, pietre şi moloz pentru ca în maximum o săptămână să o vezi din nou în picioare, cu un acoperiş nou, proaspăt vopsită, în timp ce altă clădire era invadată de un fel de igrasie şi era chemată o echipă de comunicatori, sau în alta o echipă de curăţenie cu aspiratoare uriaşe care curăţau ime­diat mochetele, în vreme ce alpiniştii ştergeau geamurile pe dinafară, plonjînd din etaj în etaj cu graţie de oameni ai aerului.

Numai comunicatorii şi echipele de curăţenie aveau voie în Oraşul Interzis.

Şi m-au sunat, iată că m-au sunat, m-au sunat. Ca atunci când m-a sunat prima oară El, când am gustat prima ciocolată cu alune, atunci am sorbit aer mediteranean prin telefon – aburii gumei de mestecat pe care-i exhala vocea aceea de bărbat tânăr, competent,  pro­miţîndu-mi un interviu cu bossul agenţiei rămasă încă un mister. Un interviu. Primul meu in­terviu.

– Păi, d-ră, descrieţi-mi cea mai interesantă zi din viaţa Dvs.

Părul meu negru aproape revărasat pe masa opacă, neagră. Sunt două ore de când mi se testează originalitatea şi profilul psihologic în fel şi chip. Am completat numere în cercu­leţe, am colorat pătrate, am asociat cifre cu figuri. Ce păcat că nu pot dansa pe masă, că nu-mi pot sfâşia ciorapii să fac ceva dur şi demonstrativ care să doară şi să se termine repede.

„Nu uitaţi că nu-i interesează răspunsurile banale. Banalitatea nu-i pentru publicitate!“

– Cea mai interesantă zi... eu... cum să vă spun... a fost aşa când eu am  scris un poem despre zei împodobiţi cu flori roz de cireş la care noi cu toţii ne rugam, dar eram morţi.

– Dvs. scrieţi poezii? Hm...păi trebuie să vă spun că un text publicitar nu e acelaşi lu­cru.

– Da? Nu m-am gândit la asta.

– Poetesă, poetesă...mmmm...mmmm...

Uşa se deschide brusc şi cadrul ei se umple de faţa lui rotundă, tânără, lucioasă, şi de ochii lui lucioşi.

– Hai salut , Mişule, iar Mişu, domnul HR, se scolă congestionat şi trece dincolo.

Eu am unghii aproape mereu inegale, tăiate aiurea, niciodată vopsite, mereu aproape şco­lăreşti. Mereu mi se rup pieliţele mici, de parcă epiderma s-ar hotărî să mă părăsească pe neobservate. Cei doi intră din nou în birou alăturîndu-şi sacourile negre.

– Să ştii că nu facem aşa ceva în mod obişnuit, dar domnul Alex Saizescu a trecut pe aici şi dânsul este general manager la B.P ( aha, deci despre Best Promotion – e vorba, acum e şansa cea mare!). Domnul Saizescu a ţinut să vorbească puţin cu Dvs.

Cu acestea Mişu părăseşte biroul.

– Ce faci? mi se adresează domnul Saizescu. 

Ce fac? Cum adică ce fac?

„Cuvintele extravagante să vă fie o a doua natură!“

– Sunt obosită, şi nu mai pot gândi un răspuns-glamour.

– Ce nu mai poţi? Ha ha, ce-i aia? Vreun concept nou?

Mă bufneşte râsul şi pe mine. „A, nu..., nu ştiu de unde mi-a venit...“

Faţa lui râde rotundă.

– Hai, măi, lasă prostiile.

„Parcă de-o viaţă se cunoşteau...“

„Şi au încălecat şi duşi au fost. Până a doua zi care era o nouă zi“

„Din restul...“

„Dintre resturi....“

„ Se adună...“

...

Veveriţoiul meu. Astăzi nu este Bamby. Este un veveriţoi cu o coadă stufoasă care-i a­lu­necă pe lângă scaun cum stă el aşa concentrat la computerul lui. Lumina monitorului se pierde în câteva riduri fine.

Să creăm un soft pentru întinerire. Program Top-Secret.

Să înceapă, de exemplu, cu muzica din „The Pillow Book“ al lui Greenaway. Parfait mel­ange... Parfait melange...

Şi apoi o blondă îmbrăcată în halat alb să spună „Welcome to our program that will make you look younger, and your looks will last.“

Apoi să-ţi apară pe ecran un contract de confidenţialiate căruia să-i dai repede OK.

„Would you like to look younger? If you agree, press Yes.“

„Please enter the age category you wolud like to fit into.“

„Thank you.“

Acum, conectaţi-vă la senzorii din pachetul în care aţi primit softul şi lăsaţi-vă răzuiţi de lamelele micilor dispozitive ataşate pe piele. Pe monitor se vor derula vârstele Dvs. însoţite  de câteva imagini din viaţa Dvs. corespunzătoare fiecărei vârste. Nu uitaţi, când ajungeţi la vârsta dorită apăsaţi butonul roşu. Şi nimeni nu mai ajungea la vârsta dorită fiindcă se pierdeau în amintirile vieţii lor, revăzută în etape pe ecran, sau la nici o vârstă, nu aveau totul şi nu se îndurau să se oprească,  aşa că rămâneau jupuiţi de lamele pînă la sânge...

Gata, veveriţoiul meu, asta-i povestea ta de noapte bună din seara asta. Nu mai sta cu gu­ra căscată, închide calculatorul şi vino în pat.

...

Era o zi grea, cenuşie, ascunsă sub burta unui munte, era o zi vătuită de nori şi în ziua aia mama a plâns. Mama  şi-a şters faţa cu un şervet de bucătărie negru, tata şi-a pus braţul pe după umărul ei, ca un domn. Au rămas aşa. Buzele ei erau negre şi pe ele picurau lacrimi.

Andruşcuţa pleacă, Andruşcuţa n-o să-şi ia apartament vizavi de noi, n-o să traversăm strada la ea cu oalele cu ciorbă şi sarmale, n-o să vorbim seara la telefon după ce ne dăm cu cremă pe mâini şi pe faţă, n-o să ne ducem nepoţii la leagăne, ea n-o să vină dimineaţa la noi cu braţele încărcate de medicamente.

Andruşcuţa are post bun, post important la Bucureşti, acolo o să facă lucruri mari, cum am vrut noi mereu pentru ea. Andruşcuţa o să se facă aşa o femeie, cu tocuri cui, fuste de mătase cu imprimeuri discrete, brăţări multe şi părul filat. Andruşcuţa o să miroasă a cele mai fine parfumuri şi, cuminte, o să conducă o maşină mare, elegantă, cu care ne va plimba şi pe noi în weekend-uri prin capitală.

Pe buzele ei lacrimile picurau negre. 

Andruşcuţa o să-şi găsească un soţ dintre stilaţii şi eleganţii manageri cu ceasuri fine şi telefoane micuţe, cromate. El îi va sta mereu alături, în pardesiu şi cu cravată. Un domn uşor grizonat care-i va deschide portiera maşinii şi-i va întinde mâna.

Unghiile mamei erau vinete-rozalii, ca pielea Andrei la naştere. Mai târziu, era o pă­pu­şă de alabastru. Pe la 3-4 ani era o dulceaţă Andruşcuţa ei. Dar cam tăcută.

Erau calzi lobii urechilor mamei şi arterele gâtului ei erau calde, mâinile ei strângeau ma­terialul halatului de casă  ca pielea flască a unui  marsupiu gol.

Mama, e fierbinte şi ud la tine în gât, e aspru la tine în piele, nu plânge, mama, ne ve­dem în concediu.