BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Melania CUC

Isus din podul bisericii

Se numea Maria la Mănăstirea din Blaj, de unde, după  trecerea Bisericii Greco-Cato­li­ce la cea Ortodoxă a fost expediată în ,,civilie”.

Avea grijă și de mine, când ai mei plecau la muncă, la târg, la vreo nuntă sau la balul stru­gurilor.

Ea cred că m-a învățat toate rugăciunile și data sărbătorilor creștine, numele îngerilor și de ce și de unde ne vine bunătatea de oameni, sau că lenea e perina diavolului.Tot că­lu­gărița i-a dat numele de Cecilia, nume de sfântă, păpușii mele din cârpe, ba i-a și cusut cu mâinile ei palide ochi și gură cu ibrișin vopsit în coji de ceapă uscată.

Când a deschis ochii spre lume, era călugăriță gata sfințită, nu mai avea cum să se mă­rite.

Pe mătușa mi-o amintesc dângălind, călcând adică rufele fără fier de călcat, doar cu un rulou uriaș din lemn de gorun. Le netezea, le mângâia; fețe de pernă și cearceafuri de câ­nepă, le așeza apoi pe colțul mesei pe care o împărțea cu fratele ei, un țăran cu șapte clase pri­mare, dar care ne  construise fără schițe savante primul aparat de radio din sat.

 Noaptea târziu adormeam cu  ebonita căștilor  apăsându-mi urechea în pernă. Așa am aflat că a murit Petru Groza , fără șă fi știut pe atunci cine  era domnul doctor acela.

 În casa noastră, în sat, nu și la radio, se vorbea mai mult despre moarte. De nașteri nu se amintea niciodată. Și totuși, mama era însărcinată,- sora mea avea să vină la zece ani du­pă mine...

Văzusem iepele cum fată, cum ies puii din găuace și mi se părea simplu, firesc; dar cum se face un copil era mult mai complicat de explicat, cel puțin așa mă lăsau să înțeleg toți, obligându-mă să-mi pun la lucru imaginația. Și ea lucra nu glumă.

Tot mătușa, călugărița, mi-a fost salvarea. De la Isus vin copiii, de acolo, de Sus! mi-a zis și mi-a arătat icoana de care nu se despărțea decît când mergea cu mâncare la vreun bolnav, sau să se roage la una din cele trei biserici din sat, fără să aleagă între ortodocși, romano-ca­tolici sau luterani. Deși nu era mulțumită de cum ne purtam rostul noi toți, nu am auzit-o vreodată plângând sau probozindu-ne, cum făceau alții, când se adunau ciopor, în povești pe la porți.

Era o femeie înaltă și dreaptă, avea straie cam ciudate și nu umbla niciodată cu cosița pe spate. Se ruga înturuna, ziua, săptămâna, luna și anul. Se ruga pentru noi toți și cât noi tot neamul la un loc. O făcea cu un soi de trufie, punând fecioria ei chezășie. Muncea greu, se ruga ușor pentru că așa era ea, aproape sfântă și ne iubea.

Avea un fel ciudat de-a mă atrage ca un magnet către ea, de parcă mama mea ar fi fost maștera ai’ rea.

Cu ea am ,,călătorit” pân’ la Viflaim. Am colindat leur-i ler… la ieslea cu fân. Într-o zi am fost la Iordan, apoi am urcat Muntele, stânca de pe care Diavolul în persoană ne în­demna să sărim. Noi ne țineam de mâini strâns, rezistam rugându-ne întruna în vis.

 Alteori, din creangă-n creangă, doar stam, leneveam sub nucul bătrân, priveam veve­ri­țele cum săreau  din aer în aer și știam că toate aveau un rost de la Dumnezeu cel care , a­colo sus, în cer, plămădea, frământa mereu la plante și animale,  la oameni de toate credin­țele și toate culorile… din făină albă, apă și un praf de sare .

Așa își ținea lecțiile de Religie călugărița,- cu palmele adunate față în față  și ochii fixaț­i parcă cu lipici de chipul unui Iisus numai de ea văzut și căruia îi jurase să-i fie mireasă până la moarte și dincolo de toate.

L-a iubit și servit . L-a lăudat și slăvit. Într-o vreme, pentru El ar fi și murit. L-a așteptat o viață să i se arate, să preia El din grijile ei pentru alții, măcar pe jumătate. Îl ruga, îl im­plo­ra, i se jelea dar… El n-o auzea, de parcă s-ar fi zăvorât singur  cuc într-o stea.

Numai eu L-am văzut pe Isus în casă la ea.

Am plecat din sat, nici nu mai știu când și cum…poate într-o caleașă de dovleac ferme­cat, rotogolită pe drum.

Ne-am văzut de atunci din ce în ce mai rar, mai puțin. Ea îmi scria scrisori  în vers șchiop și nu uita să-mi pună în plic frunză de pelargonim, care… ca tot ce e organic și perisabil, se veștejea trecând Carpații, mai apoi așteptând în tolba poștașului. Ii scriam și eu, dar în­totdeauna un pic cam grăbită și fericită că aveam o adresă al cărui destinar nu și-ar fi schimbat pentru nimic în lume destinația nici nu și-ar fi călact în picioare promisiunea.

Uneori, în amitirea amintirilor de copil, îi împachetam și câteva pungi de bomboane, li­chiorul de cireșe amare la o sticlă de un sfert și un săpun roz cu  camelie albă desenată pe hâr­tia cerată.

 Îmi răspundea de îndată la dar, deși să-mi fi mulțumit nu s-a întâmplat niciodată. De ce ar fi făcut-o? Eu o iubeam, ea mă iubea și cuvintele dintre noi două  ar fi semănat cu um­brelele sparte de soare, purtate când ninge, când plouă .

Intr-un timp mi se păruse că era ostenită, poate bolnavă, pentru că scrisorile ei se rări­se­ră iar după Paști imediat, plicul de hârtie albastră  cu foi de mușcată  a fost înlocuit cu o Cartea poștală banală. După vară,  nici chiar Cartea poștală nu mai  sosi la mine  cu vestea în­treagă. Slova ei, cu creion chimic pe buze, era clătinată, confuză...

Apoi am avut un vis neobișnuit… Se făcea dă dădeam  găuri cu vârful de pix în plafo­nul Cerului, foarte, foarte aproape de talpa  lui Dumnezeu.

Am luat trenul de noapte, autobusul de dimineață, căruța de-o viață…

Era toamnă târzie în Transilvania și brumă să o adun cu grebla pe ulița noastră.  Am deschis timidă  portița, apoi, ceva mai curoajoasă ușa de la odaia din față, gata să cad în mal­dă­rul de șifonuri albe și reci, pregătite pentru marea-i plecare.

Am deschis alte uși de casă pustie, una-n alta, ca păpușile alea obeze din piața de ruși. Am ajuns și-n cămară, printre borcane cu jumări și cârnați în unsoare, printre cartofi și ceap㠖 le­guma care trebuia să scoată casa aceea din foame și din iarnă la soare.

Am găsit-o în patul foarte îngust din bucătăria de vară unul de schivinic. Într-o că­măruță improvizată din scânduri și în care frigul se înstăpânise incurabil ca-n boală.

Era numai în cămașă subțiată de vreme și cu cosița căruntă pe spate. Desupra capului ei, bătut  direct în scândură negeluită, sta calm  Isus al ei, cel cu inima mare și decojită de coaste ca floarea de hibiscus smulsă cu unghia chiar din sepale. Era o litografie scoasă din șpal­turile  Mitropoliei  de la lângă Câmpia Libertății, cu Iisus în cămașă vineție și viguros ca un arhanghelul. Icoana am recunoscut-o îndată, deși afumată, era cea din copilărie.

Acela era  Isus la care călugărița  se rugase, îi jurase castitate și pe care apoi îl iertase că o părăsise pentru a se ocupa de femeile care nășteau sau mureu , așa ca de capul lor, în ma­ternitate.

Bucătăria era simplă și mică, radioul unul nou, de fabricație chinezească, dat la maximum. Cred că era într-o zi de dumincă pentru că se transmitea slujba bisericească...

 O vecină împuținată și la trup și la minte, venită la călugărița pe moarte ca la sfintele moaște, bătea mătănii pe fața podelei gâfâind și surâzând imaginilor, în mintea ei răsturnate. Se închina cu ochii închiși, cu urechile astupate.

Mie îmi înghețaseră degetele încleștate unele în altele, ca atunci când nu ai, nu mai ai nevoie de ele pe post de unelte.

Mătușa tușea sec. Era tare bolnavă. De-o  viață-și ducea Crucea și bacilul Koch cu în­că­pățânare de fiară neîmblânzită de reguli sociale ori boală.

Cum eu veneam dintr-un  oraș tare mare și  unde se zvonea că se vor redeschide mă­năs­tirile Blajului, că Regele Mihai însuși își va lua în primire averile… M-am simțit datoare să-i spun cum văd eu,- deșteapta pământului, lucrurile simple pentru unii dintre oameni.

M-am simțit datoare s-o mint, s-o încurajez, vorbindu-i de Mirele ei ales, de Isus Domnul care vede totul. Ba, chiar am îndrăznit și I l-am arătat cu vârful degetelor, acolo, peste capul ei cu cosiță încărunțită dată pe spate, ca la fetele-mari.

Numai că… din rama aia scorojită și revopsită an de an, nu venea nici un semn clar.

– Bucură-te, ai să-L vezi! Te așteaptă la El. Tot așa-mi spuneai și mă încurajai….?

Bătrâna călugăriță a slobozit alt hohot de râs, unul  ca de om sănătos. M-a privit nu cu ochi de femeie postind ci de lehuză-n travaliu de o zi; neclintită-n chin fertil și-n ispită.

M-am tras către ea, peste pat. I-am atins fruntea cu buzele, am sărutat-o doar pentu că așa se cădea. Și ea m-a sărutat pe un obraz, pe celălat, apoi… a șters cu mâna aia, care nu a vă­zut ,,oj㔠niciodat㠖 obrazul meu, pe care  se scurgea lacrima și dâra  de rimel Hellen Ru­benstein.

Eu ardeam incandescent, nu ca un jar normal. Ea era  rece – marmură în trupul neatins nicicând de bărbat.

I-am tras cerga veche peste coșul pieptului, peste sânii sterpi. Aș fi vrut dar nu am cu­te­zat să o adun lângă mine, să o strâng la piept.

Atunci… am văzut lumina-lumii, pulberea luminii venea lin ca o cenușă aurită, se depunea peste  corpul acela ascetic. Se plia după cutele pielii zbârcite, se liniștea și se ascundea în porii  cărnii, în care  încercase zadarnic să se furișeze tot  miezul zloatei de noiembrie.

Era un fluid care mângâia cu gest pe care nu l-ar fi putut desena o  mâna de femeie. Era ca și cum un mire-și săruta  mireasa pe tot corpul; de sus în jos și de la șira spinării la u­meri… calm, curat, cald ca un semn de fertilitate ce începe prin sacrificiu.

Am lăsat din mâinile mele cu unghii vopsite chimic să cadă peste bolnavă capătul aș­ter­nutului aspru.

Nu mai era de mine acolo! Rândul meu de-a face un bine trecuse.

Acum Isus al ei  se trezise din amorțire. Ieșise din icoană, adunându-și în cor-sfânt în­gerii. Mii de umbre gălăgioase,  cu flori rupte din Pomul Cunoașterii, întîmpinând-o.

Eu tremuram, ei nu-i era frig, nu mai avea cum să-i fie. Poate o durea un pic trupul, ca-n fiecare prea mare fericire, de plăcere necunoscută dar, învățată să-și țină în frâu sentimentele,  nu se făcea să se plângă pentru o atâta chiar în ceasul morții.

In amurg s-a stins, creștinește, cu lumânarea aprinsă de fratele ei, țăranul ăla deșteptu’ ca­re mi-a construit din nimic primul aparat radio, pe care l-aș recupera cu prețul unei cutii de cafea, dacă aș afla unde-i.

Cu călugărița noastră mă întâlnesc mereu în viață, mai ales diminețile cu rouă curată. O recunosc imediat în stolul de îngeri, după haina-i de strană, jumătate albă, jumătate neagră, ca o rândunică întreagă.

A luat și icoana cu Isus al ei, nu în Cer, în mormânt. La mijloc să fie un secret numai de ea cunoscut?

 

(Fragment din volumul cu același nume)