Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Isus din podul bisericii

Se numea Maria la Mănăstirea din Blaj, de unde, după  trecerea Bisericii Greco-Cato­li­ce la cea Ortodoxă a fost expediată în ,,civilie”.

Avea grijă şi de mine, când ai mei plecau la muncă, la târg, la vreo nuntă sau la balul stru­gurilor.

Ea cred că m-a învăţat toate rugăciunile şi data sărbătorilor creştine, numele îngerilor şi de ce şi de unde ne vine bunătatea de oameni, sau că lenea e perina diavolului.Tot că­lu­găriţa i-a dat numele de Cecilia, nume de sfântă, păpuşii mele din cârpe, ba i-a şi cusut cu mâinile ei palide ochi şi gură cu ibrişin vopsit în coji de ceapă uscată.

Când a deschis ochii spre lume, era călugăriţă gata sfinţită, nu mai avea cum să se mă­rite.

Pe mătuşa mi-o amintesc dângălind, călcând adică rufele fără fier de călcat, doar cu un rulou uriaş din lemn de gorun. Le netezea, le mângâia; feţe de pernă şi cearceafuri de câ­nepă, le aşeza apoi pe colţul mesei pe care o împărţea cu fratele ei, un ţăran cu şapte clase pri­mare, dar care ne  construise fără schiţe savante primul aparat de radio din sat.

 Noaptea târziu adormeam cu  ebonita căştilor  apăsându-mi urechea în pernă. Aşa am aflat că a murit Petru Groza , fără şă fi ştiut pe atunci cine  era domnul doctor acela.

 În casa noastră, în sat, nu şi la radio, se vorbea mai mult despre moarte. De naşteri nu se amintea niciodată. Şi totuşi, mama era însărcinată,- sora mea avea să vină la zece ani du­pă mine...

Văzusem iepele cum fată, cum ies puii din găuace şi mi se părea simplu, firesc; dar cum se face un copil era mult mai complicat de explicat, cel puţin aşa mă lăsau să înţeleg toţi, obligându-mă să-mi pun la lucru imaginaţia. Şi ea lucra nu glumă.

Tot mătuşa, călugăriţa, mi-a fost salvarea. De la Isus vin copiii, de acolo, de Sus! mi-a zis şi mi-a arătat icoana de care nu se despărţea decît când mergea cu mâncare la vreun bolnav, sau să se roage la una din cele trei biserici din sat, fără să aleagă între ortodocşi, romano-ca­tolici sau luterani. Deşi nu era mulţumită de cum ne purtam rostul noi toţi, nu am auzit-o vreodată plângând sau probozindu-ne, cum făceau alţii, când se adunau ciopor, în poveşti pe la porţi.

Era o femeie înaltă şi dreaptă, avea straie cam ciudate şi nu umbla niciodată cu cosiţa pe spate. Se ruga înturuna, ziua, săptămâna, luna şi anul. Se ruga pentru noi toţi şi cât noi tot neamul la un loc. O făcea cu un soi de trufie, punând fecioria ei chezăşie. Muncea greu, se ruga uşor pentru că aşa era ea, aproape sfântă şi ne iubea.

Avea un fel ciudat de-a mă atrage ca un magnet către ea, de parcă mama mea ar fi fost maştera ai’ rea.

Cu ea am ,,călătorit” pân’ la Viflaim. Am colindat leur-i ler… la ieslea cu fân. Într-o zi am fost la Iordan, apoi am urcat Muntele, stânca de pe care Diavolul în persoană ne în­demna să sărim. Noi ne ţineam de mâini strâns, rezistam rugându-ne întruna în vis.

 Alteori, din creangă-n creangă, doar stam, leneveam sub nucul bătrân, priveam veve­ri­ţele cum săreau  din aer în aer şi ştiam că toate aveau un rost de la Dumnezeu cel care , a­colo sus, în cer, plămădea, frământa mereu la plante şi animale,  la oameni de toate credin­ţele şi toate culorile… din făină albă, apă şi un praf de sare .

Aşa îşi ţinea lecţiile de Religie călugăriţa,- cu palmele adunate faţă în faţă  şi ochii fixaţ­i parcă cu lipici de chipul unui Iisus numai de ea văzut şi căruia îi jurase să-i fie mireasă până la moarte şi dincolo de toate.

L-a iubit şi servit . L-a lăudat şi slăvit. Într-o vreme, pentru El ar fi şi murit. L-a aşteptat o viaţă să i se arate, să preia El din grijile ei pentru alţii, măcar pe jumătate. Îl ruga, îl im­plo­ra, i se jelea dar… El n-o auzea, de parcă s-ar fi zăvorât singur  cuc într-o stea.

Numai eu L-am văzut pe Isus în casă la ea.

Am plecat din sat, nici nu mai ştiu când şi cum…poate într-o caleaşă de dovleac ferme­cat, rotogolită pe drum.

Ne-am văzut de atunci din ce în ce mai rar, mai puţin. Ea îmi scria scrisori  în vers şchiop şi nu uita să-mi pună în plic frunză de pelargonim, care… ca tot ce e organic şi perisabil, se veştejea trecând Carpaţii, mai apoi aşteptând în tolba poştaşului. Ii scriam şi eu, dar în­totdeauna un pic cam grăbită şi fericită că aveam o adresă al cărui destinar nu şi-ar fi schimbat pentru nimic în lume destinaţia nici nu şi-ar fi călact în picioare promisiunea.

Uneori, în amitirea amintirilor de copil, îi împachetam şi câteva pungi de bomboane, li­chiorul de cireşe amare la o sticlă de un sfert şi un săpun roz cu  camelie albă desenată pe hâr­tia cerată.

 Îmi răspundea de îndată la dar, deşi să-mi fi mulţumit nu s-a întâmplat niciodată. De ce ar fi făcut-o? Eu o iubeam, ea mă iubea şi cuvintele dintre noi două  ar fi semănat cu um­brelele sparte de soare, purtate când ninge, când plouă .

Intr-un timp mi se păruse că era ostenită, poate bolnavă, pentru că scrisorile ei se rări­se­ră iar după Paşti imediat, plicul de hârtie albastră  cu foi de muşcată  a fost înlocuit cu o Cartea poştală banală. După vară,  nici chiar Cartea poştală nu mai  sosi la mine  cu vestea în­treagă. Slova ei, cu creion chimic pe buze, era clătinată, confuză...

Apoi am avut un vis neobişnuit… Se făcea dă dădeam  găuri cu vârful de pix în plafo­nul Cerului, foarte, foarte aproape de talpa  lui Dumnezeu.

Am luat trenul de noapte, autobusul de dimineaţă, căruţa de-o viaţă…

Era toamnă târzie în Transilvania şi brumă să o adun cu grebla pe uliţa noastră.  Am deschis timidă  portiţa, apoi, ceva mai curoajoasă uşa de la odaia din faţă, gata să cad în mal­dă­rul de şifonuri albe şi reci, pregătite pentru marea-i plecare.

Am deschis alte uşi de casă pustie, una-n alta, ca păpuşile alea obeze din piaţa de ruşi. Am ajuns şi-n cămară, printre borcane cu jumări şi cârnaţi în unsoare, printre cartofi şi ceapă – le­guma care trebuia să scoată casa aceea din foame şi din iarnă la soare.

Am găsit-o în patul foarte îngust din bucătăria de vară unul de schivinic. Într-o că­măruţă improvizată din scânduri şi în care frigul se înstăpânise incurabil ca-n boală.

Era numai în cămaşă subţiată de vreme şi cu cosiţa căruntă pe spate. Desupra capului ei, bătut  direct în scândură negeluită, sta calm  Isus al ei, cel cu inima mare şi decojită de coaste ca floarea de hibiscus smulsă cu unghia chiar din sepale. Era o litografie scoasă din şpal­turile  Mitropoliei  de la lângă Câmpia Libertăţii, cu Iisus în cămaşă vineţie şi viguros ca un arhanghelul. Icoana am recunoscut-o îndată, deşi afumată, era cea din copilărie.

Acela era  Isus la care călugăriţa  se rugase, îi jurase castitate şi pe care apoi îl iertase că o părăsise pentru a se ocupa de femeile care năşteau sau mureu , aşa ca de capul lor, în ma­ternitate.

Bucătăria era simplă şi mică, radioul unul nou, de fabricaţie chinezească, dat la maximum. Cred că era într-o zi de dumincă pentru că se transmitea slujba bisericească...

 O vecină împuţinată şi la trup şi la minte, venită la călugăriţa pe moarte ca la sfintele moaşte, bătea mătănii pe faţa podelei gâfâind şi surâzând imaginilor, în mintea ei răsturnate. Se închina cu ochii închişi, cu urechile astupate.

Mie îmi îngheţaseră degetele încleştate unele în altele, ca atunci când nu ai, nu mai ai nevoie de ele pe post de unelte.

Mătuşa tuşea sec. Era tare bolnavă. De-o  viaţă-şi ducea Crucea şi bacilul Koch cu în­că­păţânare de fiară neîmblânzită de reguli sociale ori boală.

Cum eu veneam dintr-un  oraş tare mare şi  unde se zvonea că se vor redeschide mă­năs­tirile Blajului, că Regele Mihai însuşi îşi va lua în primire averile… M-am simţit datoare să-i spun cum văd eu,- deşteapta pământului, lucrurile simple pentru unii dintre oameni.

M-am simţit datoare s-o mint, s-o încurajez, vorbindu-i de Mirele ei ales, de Isus Domnul care vede totul. Ba, chiar am îndrăznit şi I l-am arătat cu vârful degetelor, acolo, peste capul ei cu cosiţă încărunţită dată pe spate, ca la fetele-mari.

Numai că… din rama aia scorojită şi revopsită an de an, nu venea nici un semn clar.

– Bucură-te, ai să-L vezi! Te aşteaptă la El. Tot aşa-mi spuneai şi mă încurajai….?

Bătrâna călugăriţă a slobozit alt hohot de râs, unul  ca de om sănătos. M-a privit nu cu ochi de femeie postind ci de lehuză-n travaliu de o zi; neclintită-n chin fertil şi-n ispită.

M-am tras către ea, peste pat. I-am atins fruntea cu buzele, am sărutat-o doar pentu că aşa se cădea. Şi ea m-a sărutat pe un obraz, pe celălat, apoi… a şters cu mâna aia, care nu a vă­zut ,,ojă” niciodată – obrazul meu, pe care  se scurgea lacrima şi dâra  de rimel Hellen Ru­benstein.

Eu ardeam incandescent, nu ca un jar normal. Ea era  rece – marmură în trupul neatins nicicând de bărbat.

I-am tras cerga veche peste coşul pieptului, peste sânii sterpi. Aş fi vrut dar nu am cu­te­zat să o adun lângă mine, să o strâng la piept.

Atunci… am văzut lumina-lumii, pulberea luminii venea lin ca o cenuşă aurită, se depunea peste  corpul acela ascetic. Se plia după cutele pielii zbârcite, se liniştea şi se ascundea în porii  cărnii, în care  încercase zadarnic să se furişeze tot  miezul zloatei de noiembrie.

Era un fluid care mângâia cu gest pe care nu l-ar fi putut desena o  mâna de femeie. Era ca şi cum un mire-şi săruta  mireasa pe tot corpul; de sus în jos şi de la şira spinării la u­meri… calm, curat, cald ca un semn de fertilitate ce începe prin sacrificiu.

Am lăsat din mâinile mele cu unghii vopsite chimic să cadă peste bolnavă capătul aş­ter­nutului aspru.

Nu mai era de mine acolo! Rândul meu de-a face un bine trecuse.

Acum Isus al ei  se trezise din amorţire. Ieşise din icoană, adunându-şi în cor-sfânt în­gerii. Mii de umbre gălăgioase,  cu flori rupte din Pomul Cunoaşterii, întîmpinând-o.

Eu tremuram, ei nu-i era frig, nu mai avea cum să-i fie. Poate o durea un pic trupul, ca-n fiecare prea mare fericire, de plăcere necunoscută dar, învăţată să-şi ţină în frâu sentimentele,  nu se făcea să se plângă pentru o atâta chiar în ceasul morţii.

In amurg s-a stins, creştineşte, cu lumânarea aprinsă de fratele ei, ţăranul ăla deşteptu’ ca­re mi-a construit din nimic primul aparat radio, pe care l-aş recupera cu preţul unei cutii de cafea, dacă aş afla unde-i.

Cu călugăriţa noastră mă întâlnesc mereu în viaţă, mai ales dimineţile cu rouă curată. O recunosc imediat în stolul de îngeri, după haina-i de strană, jumătate albă, jumătate neagră, ca o rândunică întreagă.

A luat şi icoana cu Isus al ei, nu în Cer, în mormânt. La mijloc să fie un secret numai de ea cunoscut?

(Fragment din volumul cu acelaşi nume)