Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

La Joneasa

Drumul cu autobusul e scurt, însă pare lung pentru că autovehiculul e vechi, drumul co­tit, plin de gropi şi de praf. Opreşte la Tonceni, Duhani şi de două ori la Bezna:în sat, de unde se poate ajunge la Sanatoriu şi la Pescărie, o baltă cu malurile năpădite cu papură, verde şi cafenie. Cînd eram copil îi spuneam p. . .  primarului, mai ales la papura coaptă care sfi­dează cerul, mereu cenuşiu ca o p... de primar care se scoală cînd şi unde nu trebuie:în şe­dinţă şi la biserică. Vine apoi satul Găinuşa, răsfirat pe valea Zugăului. Şoferii îi poreclesc gu­şaţi pentru că apa nu are iod şi le creşte guşă. Poate de la cariera de uraniu curgea apă iradia­tă, acolo unde robotiseră ruşii. Cariera e abandonată ca şi satul, pe jumătate însă porecla le-a rămas. Vin femeile lor cu pere de vânzare în staţiune de Sfânta Marie. Pere putrede. . . strigă şo­ferul pe gemuleţul din stînga. Femeile se prefac că nu iau în seamă vorba de ocară, îi po­trivesc coşărcile pe cap şi o iau la sănătoasa spre sat. Nu se zăreşte decît un turn ascuţit ce sclipeşte în zare. Turnul bisericii. 

La Popicărie se bea bere, adunaţi ciorchine cu lada aşezată jos, între ei şi cu sticlele ca­fenii  ori verzi în mâini, alţii le aşează pe pervazul popicăriei pustii.

– Babanu, Babanuu. . . uu. . aude deodată. Aerul staţiunii e rece, ţeapăn chiar. Valea Bez­nei iese din munte după un drum de un kilometru prin piatră. Cine poate fi aici să-i spună pe nume, pardon, intim, după poreclă ? . . .

– Babanuu, babanuu. . .

Dincolo de vadul apei zăreşte doi gealaţi ce par cunoscuţi:Poetul şi Orbul. Pînă să a­jungă dincolo Orbul s-a întors cu spatele la Poet şi se pişă. Nimeni nu-l bagă în seamă.

– Cînd ai venit, mă?...

– Sînt în concediu. Tu ce faci aici?

– Sînt la consăteanul meu!Arată cu gâtul sticlei spre celălalt cu lentile fumurii. Ii în­tin­de mâna. Lui Babanu i-e jenă să dea mîna cu el, tocmai s-a pişat. N-are de ales.

– Trăiţi dom’ procuror! Am auzit de dumneavoastră. Scrieţi poezii la rubrica lui Cris­to­foiu, la ziarul din capitală.

E mut de uimire. A urmat liceul aici, s-ar putea să-l cunoască cei din filigorie. 

– Dar nu sînt pro...

– Lasă că ştiu eu, nu te mai preface!

– Dai o bere?

– Dau, mă poetule, dau. Se uită în jur şi nu vede nici o vînzătoare, de unde au cum­părat ăştia berea? Trece vălicuţa şi cumpără trei beri de la cofetărie.

– N-aţi fost de mult  p-acasă, dom’ şef...

– Aşa-i, sînt în concediu. . . 

– Dar gătăt-ai faculta, că a nost o gătat-o şi e mare domn la primărie. . .

– ...

– Da, da... îngînă ca pentru el.

O ia din loc, a nimerit rău cu poetul şi orbul, se uită lumea la ei. Ciocnesc berile reci din sticle verzi. Cei din Popicărie arată spre el.” Il vedeţi, l-a înjurat pe Hârâilă, l-o dat afară din facultă. L-o trimis cătană, se crede poet... ”

– Trăiţi dom’ procuror, zice Orbul şi merge să se pişe.

– Cu maşina ai venit ? întreabă poetul.

– Cu nevasta, cu căţelul şi purcelu’...

Mai trage un gât de bere, rece ca gheaţa. Nici afară nu-i prea cald.

– Poate mă duci şi pe mine cînd te întorci...

– Nu cred, n-am loc...

– Noroc şi pită unsă !zice poetul. Orbul s-a dus să se pişe.

Ce-a mai rămas din Joneasa... Păi în urmă cu douăzeci de ani veneau aici nemţi şi fran­cezi. Nu mai vorbesc de polonezi şi unguri. Acum e plin de alcoolici care se urinează în vale.

Vezi că în juma’ de oră pleacă autobusul. Altul nu mai este. Rămâi aici. . . E frate-său, nu vrea să stea cu poeţii. Ce poeţi?, handicapaţi şi beţivi.

– Să-ţi f... şi tu ferma ta, cu ţigani în loc de ţărani...

– De asta ai venit acasă?

– Îhî, zice şi merge să se pişe.

Lefegiu

Lucrează în birou dar nu-i ajung banii;nu-i ajung, deşi primeşte alocaţie de stat. Deşi are spor de vechime destul de mare, penultima gradaţie. Deşi primeşte pachet de acasă, umblă cu blugi primiţi de la frate-său care lucrează în străinătate.

Copilul cel mic cere caiete de matematică. Aşa vrea diriga. Nu se găsesc. Soţia găseşte dar mai scumpe. Îi ciupeşte bugetul familiei. stă rău cu dantura. cine stă bine? Se plânge de el numai că e nervos şi urlă ca un lud, zice nevasta. Ar fi dorit să ajungă scriitor. dar e greu să fii, cu adevărat, nu doar între prietenii de la cârciumă. se gândeşte la prietenul său Do­ruleac. de când îl ştie n-are bani şi nu e treaz în veac. Cum se descurcă fără lovele? Ce cuvânt ţi­gănesc!

Zice Doruleac: ”Dai ceva?” „Ce să dau ? ” „De băut!” „Cafea”. Asta îl supără. Apare Ge­niul Naţional – G. N. , cu geacă nouă, culoarea coniacului.  „Hai cu mine la redacţie. Te fac eu scriitor. Eu sînt geniu. Merg să-mi facă un profil în ziar. Pe tine te iau cu mine. ”

Discută eseul fără sfârşit Adevăr şi revoluţie. Să nu rîdeţi ca proştii. adevărul este fără sfîrşit dar şi revoluţia este continuă. Să nu cădeţi în imediat. In actualitate, eu pot să fac sau să nu fac apropouri. Apoi G. N.: „Hai ţi tu cu eseul tău la ziar. Ţi-l publică. Pentru că Veghe tot ce-i dai să-ţi publice îţi ţine la dos[ar]”.

Prin preajmă se simte duhul ameninţător al poetului vecin Dimitrie Sălaşul. Cînd îl ve­de pe G. N.  parcă zăreşte, aidoma taurului spaniol, o pânză roşie.

De dimineată la sunat pe Mitică Celbun, apoi Mitică Celbun l-a sunat şi el să-l întrebe ce mai face. Zice lefegiu cârcotaşu: „Făceam baie cu apă rece!” „Nu-i nimic, zice Celbun, te-am trecut şi pe tine în cronicile de la cenaclu!”

Uşa balconului e deschisă. e luna mai, trec maşini cu zgomote ucigaşe care-i dărîmă cas­telul de gânduri.  „Ce le-aş face de n-aş fi într-un oraş”, îşi zice lefegiu.  „Dar mă bucur că exist”,  vorba lui Gene. Şi pentru că sînt contemporan cu voi. E soare. e duminică dimineaţa.

Proză la minut

– Ooo!... Să văd ce-ai adus... Răsfoieşte filele transcrise de mână pe cîteva jumătăţi de pa­gină. Sînt colaborator la pagina de cultură. Credeam că fac un ban. Aş, nici de ţigări... El e redactorul-şef. Ziarul e privat, dar pe cultură nu se bagă nimeni că e greu... de priceput. Dar şi plata-i la fel. Vorba moţului:nu se plăte!N-am destul material pentru numărul pe mâine.

– Nu-ţi ajunge, îţi spun că nu-ţi ajunge...

Mă prefac că nu aud, îi întorc spatele, însă mai încerc:

– Băgăm şi reproduceri din stampa japoneză...

–  Lasă asta, mă descurc eu...  Să vedem , poezii ai adus? Am şi eu ceva...

Aha, şefu’ e şi el poet.

– Am două, uită-le acolo. Ii arăt două poeme scrise citeţ dar lăbărţat. Scris grăbit, scris  de mână.

– Tu scrii mult şi dezlînat ca şi Tavi Chelu. Când le redactăm rămîn pe sfert!

– Hai,  lasă. . .  mai am texte rămase de la numărul precedent...

– Nu-ţi ajunge, îţi spun eu...

Începe să se plimbe încoace şi încolo. are un cap mare cât un dovleac. S-ar putea să aibă dreptate, scriu cam aiuristic, depinde cum sînt paginate. Si dacă are dreptate? Eu plec şi el rămîne să facă pagina. Că la ora 7 pleacă maşina cu ziarul, merge la Tipografie la Oraşul  Ma­re.

– Nu te juca, eu ţi-am spus... vorbeşte singur.

Încep să număr în gînd:35 de cuvinte pe 105 rînduri. Asta face 3675 de cuvinte. Şi da­că totuşi... Ar încăpea o reproducere în plus. are un catalog întreg, dar nu ştiu cum iese la pa­ginat. Mă retrag într-un colţ şi notez „Proză la minut”. Tot ce-mi trece prin minte. Mă gră­besc spre casă. e tărziu. cine ştie ce poate ieşi de sub pix. A ieşit ce aţi citit. Ii arăt tot ce am scris.

– Uite, mai am ceva, pe asta am uitat-o !

– Ce-i asta?

– O proză...

– O ia şi o aşează peste celălalte foi pregătite pentru cules. ce va zice cînd o va citi? dacă a­pare înseamnă că i-a plăcut ori nici n-a citit-o.