Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Mesajul Araratului

„Martori ai atâtor suferinţe / Dealungul secolelor cum de aţi rămas / Aşa de curate şi frumoase / Până când lumea restrălucea.”

                                                  (Silva Kaputikian: Ochi armeneşti)

„Shadu rahem Hayastan kam!” dicta în telefon cu o voce mirată Varujan Pambuccian tra­diţionalul salut armenesc după ce îl anunţaseşi, în drum spre Aeroportul Otopeni, că peste câteva ore vei zbura la Erevan. Parcă-l şi vedeai cum strânge sprâncenele lui bogate şi lea­gănă barba stufoasă la auzul acestei veşti desigur măgulitoare pentru urechea sa... Ultima dată v-aţi întâlnit pentru o scurtă strângere de mână la Palatul Cotroceni, cu ocazia vizitei oficiale în România a preşedintelui armean Robert Kocharian; atunci a avut loc, printre multe al­tele, şi semnarea acelui protocol de colaborare prin care oficiile de brevete ale celor două ţări se angajau la un schimb reciproc de experienţă şi în urma căruia această conexiune de mult planificată a putut fi şi realizată. Deputatul parlamentar al minorităţii armene consemna atunci cu o deosebită plăcere prezenţa ta la acel eveniment; cele petrecute atunci acolo re­prezentau cu siguranţă o încununare şi a eforturilor sale personale îndelungate. Tocmai de a­ceea ţi-ai putut permite să-i adresezi fără prea multe menajamente rugămintea transmiterii, înainte de plecare, a câtorva saluturi protocolare armeneşti – printre care şi al celui „Am ve­nit cu o  deosebită bucurie în Armenia!”, citat mai înainte.

Iar acum stai aici, în aeroportul recent reconstruit de la Schwechat şi, cu toată ră­bufnirea din subconştient a numelelor atâtor şi atâtor familii istorice ardeleneşti de origine ar­meană: Kapdebó, Patrubány, Lázár, Hollóssy-Corvin, Bogdanovici, Jakobovits, Lászlóffy, etc., a imaginii bisericilor armene de la Gheorghieni şi de  la Gherla, sau a strofelor dureros de frumoase ale poetului Kányádi Sándor – „şi cine mai înţelege de pe marmura / mohorâtă înscripţia armeană?” -, aşteptând avionul ce va decola exact la miezul nopţii, repeţi cu obstina­ţie cele câteva fraze protocolare puse în mare grabă pe hârtie acum câteva ore: „Barev dez! Es shat urakhem mer handipman dzes ev dzer ashatakitsneri het” (adică: „Vă salut! Am aşteptat în mod deosebit întâlnirea cu Dvs. şi cu colaboratorii dvs.”)... Afară, în lumina apusului de soare, aterizează una după alta păsările gigantice sosite din toate colţurile lumii, purtând de obicei sigla companiei Austrian Airline; difuzorul transmite din minut în minut, într-o engleză imperceptibilă pentru tine, câte un mesaj de o maximă importanţă; bezna îşi în­tă­reşte dominaţia din ce în ce mai bine; boutiq-urile de souvenir-uri se închid unul după altul; clienţii fideli părăsesc pe rând berăriile şi cafenelele din jur, rămânând pînă la urmă în tot sec­torul de tranzit practic doar pasagerii ultimelor trei curse.

La marginea Vienei se însera...

„Armenia, oficial Republica Armeană, Armen Hayastan, sau Hayastani Hanrapetut’yun, ţară caucaziană, fostă republică a Uniunii Sovietice, moştenitoarea unei regiuni străbune a Asiei Sud-Vestice. Deşi graniţele Armeniei istorice s-au schimbat considerabil, Ar­menia antică se întindea pe teritoriul actual al Turciei nord-estice şi al Republicii Armene. A­ceasta din urmă este cea mai mică ţară dintre cele trei state caucaziene (Georgia, Azerbeigean, Armenia) [...]La nord şi la est Republica Armeană are graniţă comună cu Georgia şi cu Azerbeigean, pe când la vest cu Turcia şi la sud-est cu Iran. Enclava azeră Nahicevan se în­tinde la sud-vest. Capitala Armeniei este Erevan. Are o suprafaţa de 29.800 km. Locuitori (e­valuare din 1996): 3.765.000.”

(The New Encyclopaedia Britannica, 15th edition, London, 2002)

Ca peste doar câteva ore, târându-te seminăucit spre fereastra  de la etajul doi a Ho­telului Europa, imaginea apărută în faţa ta să aibă un efect  atât de şocant, încât senzaţia pa­no­ramei din retina să alunge în fracţiuni de secundă şi ultimele rămăşiţe ale oboselii acumu­late în timpul nopţii. Memoria ta încă mai păstra destul de vie peripeţiile drumului de peste trei mii de kilometrii recent parcurs, impresiile negative ale sosirii din zori: imaginea aeropor­tului abia iluminat cu tuburi de neon murdare, mirosul jegos al salonului de sosire, atmosfera penibilă a controlului ultra-lent de paşapoarte; interogatoriul impertinent în limba rusă pri­vind scopul şi durata sejurului tău, aşteptarea îndelungată de pe lângă o banda rulantă abia funcţionabilă. Şi încă secvenţele primare de sub geamul tău contribuiau şi mai puternic la această impresie generală de jale: mulţimea unor cocioabe abia acoperite cu table ondulate, unele dintre ele aflându-se chiar într-o stare avansată de semidărâmare, amestecate cu moş­tenirea arhitecturală a defunctului regim sovietic, blocuri tip de şase-şapte etaje având ten­cuiala bine uzată, iar în apropierea ferestrei tale, abia la o lungime de mână, descoperi ba­lan­sând-se  un veritabil stâlp electric, cu o cutie de distribuţie ruginită şi devastată, cu cabluri des­făcute şi cu ciuperci de suport cu porţelanul spart – percepţia panoramei din zare răsplă­tea deplin pentru absolut tot.

Deoarece pe fundalul unui cer senin, cu un albastru-deschis rar întâlnit, se înălţa, stră­lucea, într-o nuanţă albă-orbitoare, se ridica în faţa ta, ca o biserică gigantă - muntele sfânt ale tu­turor armenilor: Araratul. Acel munte uriaş, cu o înâlţime de peste cinci-mii de metri, pe vâr­ful căruia, conform celor relatate în Biblie, s-a împotmolit odinioară barca tătucului nostru Noe. Acel vulcan imens, stins, cu două piscuri distincte, acoperit cu gheaţă şi cu zăpadă e­ternă, care este punctul de plecare al atâtor şi atâtor teorii moderne despre catastrofa mondială şi al legendelor clasice caucaziene. Acel punct de pornire de unde omenirea a putut să re­înceapă cândva repopularizarea Pământului.

— Barev tesang! – te salutau cu deosebită căldură gazdele tale peste câteva minute în ho­lul hotelului – Wellcome to Armenia! Wellcome to Yerevan!...

„Eu sunt Masrop Mastots... Patria mea a fost sfărâmată în bucăţi de vicleanul Bi­zanţ şi de împărăţia persană. Şi nici sabia lui Tigran cel Mare, nici crucea şi nici opaiţul lui Grigore Iluminatorul nu au putut salva ţara nostră până când nu am reuşit să-l scriem în limba armeană, cu litere armeneşti...”

(Gevorg Emin: Pelerinul eternităţii)

„Scrisul armenesc este un scris special dezvoltat în sec.al 5-lea pentru limba armeană, fiind utilizat până-n prezent. Având probabil puternice influenţe greceşti, originea sa se găseşte în abecedarul Pahlavi din Persia. Pe baza datinilor locale literele armene au fost descoperite la începutul sec. al 5-lea de Mesrop Mashtots, la comanda lui Isac (Sahak) cel Mare, în greacă Rufanos, cel mai înalt conducător al bisericii apostoliene armene. Cu ajutorul şcolii de traducători întemeiate de Isac a fost transpusă Biblia în noua scriere. Cele mai vechi documente armene cunoscute  datează din sec. al 9-10-lea.”

(The New Encyclopaedia Britannica, 15th edition, London, 2002)

„Eu sunt aces scrib tânăr şi bătrân, care am copiat în celule întunecate la lumina opaiţului cu litere grijulii manuscrisele şi cărţile ce tratau perioadele dificile ale vieţii mele. Mâ­na mea va putrezi, dar literele mele vor  supravieţui – spuneam în acele zile, căutând con­solare sufletească. Şi chiar dacă mâna mea s-a făcut praf, scrisul meu secole-ntregi a su­pravieţuit.”

(Gevork Emin: Pelerinul  eternităţii)

Chiar de la începutul urcuşului pe impunătoarea scara a Matenadaran-ului, în­cli­nând respectuos capul în faţa statuii monumentale a lui Mesrop Mashtots, acest geniu ale spi­ritualităţii armene, ştiai foarte bine că în curând vei avea parte de o nu oarecare aventură cul­turală. Gazdele tale îţi dozaseră din timp toate acele cunoştinţe care erau absolut necesare pentru această vizită – de exemplu acea informaţie referitoare la cifra de două sute de mii de ma­nuscrise, dintre care unsprezece mii de o valoare inestimabilă, în limba armeană, Matenadaran-ul devenind astfel una din cele mai mari arhive ale umanităţii, un veritabil tezaur al cul­turii universale, unde condiţiile de depozitare sunt de maximă siguranţă, iar dezvoltarea a­cestui fond este cea frumoasă expresie a sentimentului de solidaritate a naţiunii armene, etc., etc. - , totuşi când ai reuşit să te stecori printre imensele columne dinăuntru şi în cinstea dis­tinsului oaspete venit din Occidentul îndepărtat (ai ajuns s-o trăieşti şi pe asta!) pânzele de pro­tecţie îngălbenite erau ridicate una după alta de pe sticlele securizate ale casetelor de ex­punere, dezvăluind imaginile manuscriselor şi codexurilor vechi de peste şapte-opt sute sau chiar de o mie de ani, deodată te cuprindea un sentiment unic de  respect. O stare foarte rar în­tâlnită, de admiraţie culturală... Lumea colorată a miniaturilor şi iniţialelor expuse prezenta un amestec unic al artelor grafice orientale şi occidentale, un amalgam specific al contem­pla­ţiei creştine şi a celei mohamedane, o îmbinare absolut surprinzătoare de a cărei existenţă pînă-n prezent habar n-aveai. O lume unde ai putut identifica la fel de uşor ornamentica ve­ge­tală de origine persană cât şi stadiul artei figurative vest-europene datată din vremea feuda­lis­mului timpuriu, din epoca cruciaţilor. Iar când ghidul tău personal a început să po­ves­tească, într-o engleză perfectă, datele de realizare a manuscriselor evanghelice expuse: 887, 1038, 1211, 1224 – de  prima cifră chiar te interesai de două ori -, în sufletul tău apăru deodată un amestec ciudat de recunoaştere şi de invidie. Ce societate distinsă a existat odinioară aici, trecea prin mintea ta, ce lume unică, care a reuşit să asigure condiţii proprice pentru realizarea acestor capodopere! Ce impunătoare cultivare comună a credinţei şi a frumosului s-a dezvoltat aici, în acest colţ de piatră al lumii, bântuit de soartă! Şi când!... Încercănd desluşirea literelor armene milenare îţi aduceai deodată aminte de prima traducere în limba ma­ghiară a Bibliei, făcută de Károlyi Gáspár chiar pe meleagurile tale natale – la mijlocul se­colului al 16-lea!...  Iar aceştia aveau deja în primul deceniu al secolului al patrulea propria lor Sfîntă Scriptură armenească!...  Atunci când Hieronymus (alias Sfântul Ieronim) abia se chi­nuia cu traducerea Vulgatei în limba latină!... Biblie proprie şi scris propriu de o mie cinci su­te de ani! Care naţie din lume mai poate să se mândrească cu aşa ceva?...

Iar când prin prezentarea primului incubul armenesc, a unui volum mic cu pagini în­găl­benite editată în 1512 la Veneţia, a venit răndul litereror tipărite, la auzul datelor înşirate pur şi simplu ai rămas cu gura căscată: Lvov-1616, Milano-1621, Paris-1633, Amsterdam-1660, Leipzig-1680, Londra-1736, Ecimiadzin-1772, Madras-1772, Trieste-1776, Sankt Petersburg-1781... Ce dispersare spectaculoasă în întreaga lume! Şi ce efort supraomenesc ca şi în situa­ţiile cele mai disperate ale diasporei culturale ca în limba maternă şi credinţa strămoşească Scrisul şi Graiul să fie păstrate şi predate mai departe! Şi ce admirabilă ţinere de seamă faţă de celălalt! Ce conştientă acordare de atenţie!... Chiar că am avea ce învăţa de la ei, din a­ceastă soartă a cărţilor şi manuscriselor exemplar adunate, şi noi, toţi care ne-am răspîndit în toate colţurile lumii! Chiar că am avea ce învăţa din istoria acestei arhive lipite de stâncă! Da­că altceva nu, măcar atât, că nu există viitor fără respectarea valorilor trecutului!..

— The culture remain! – şoptea cu voce răguşită una dintre gazdele voastre, văzând pri­virea ta impresionată – Everythink remain!...

Ce puteai  răspunde la acest loc comun atât de banalizat altădată acasă, decăt să dai din cap...    

                          „În scrumul răcit găsind totuşi jar

                          La flacăra născută din nou mă încălzesc.

                          Trezindu-i pe ai mei îi întreb iar,

                          Ascultând răspunsul iar mă odihnesc.”

                                      (Hamo Sahian: Viaţa mea obosită)

Ploaia de sfârşit de mai spălă înde secundă efervescenţa promenadei  erevaniene. Cir­cu­laţia infernală a maşinilor coapte pentru casare se redusese în mod spectaculos în doar câ­teva minute, trotuarele se goliseră, pe când întrările prăvăliilor, staţiile de autobuze acoperite şi chiar şi chioşcurile de vară cu umbrelele lor solare se umpleau cu refugiaţi udaţi până la pie­le. Picăturile de ploie spărgeau bule consistente în mijlocul asfaltului, pârâiaşele ivite pe neaş­teptate îşi croiau drumul lor cu o nesăbuită putere, grătarele de canalizare de la marginea dru­mului abia reuşind să facă faţă puhoiului gri-maroniu murdar adunat.

Din difuzoarele grădinii de vară unde scăpaseră clienţii cânta Charles Aznavour. Idolul mondial, cu imaginea proiectată pe un imens ecran montat printre copaci, intona despre căutare şi dragoste, despre fidelitate şi decepţie, adică despre marile provocări ale vieţii, cu o me­lodicitate ademănătoare şi un ton acutizant, găsind dintr-odată drumul liber spre subconştientul ascultătorului. A fost chiar o seară miraculoasă. Dacă n-ai fi fost perfect conştient de faptul că te afli la abia câteva sute de kilometri de Teheran, ţi-ai fi putut foarte uşor imagi­na că furtuna te-a prins  undeva într-o grădină de vară a Parisului. Jur împrejur reclamele ce­lor mai vestite mărci franceze, femei îmbrăcate în creaţiile vestimentare ale celor mai renumite case de modă europene, în aer plutind melodiile celor mai frumoase şansonete fran­ce­ze. Ce este aceasta, dacă Europă nu e?

— Look, Mr. Varga, twelve year ago I live in Moskau – spărgea deodată atmosfera şansonian-melancolică Armen Azyrian, preşedintele Oficiului Armean de Brevete, gazda voastră – I was a verry successful business-man. I have a lot of money. I have a verry goond fi­nantial situation. But, but it was not enough. I was not in my country. My country is here. I am Armenian...

Aznavour  începea să cânte tocmai despre Paris...

— I don’t no, if you can understand me: I like this country. I like this people. It is my home. It is my country. Realy it is... I like Armenia...

Nu ai răspuns nimic. Ce se putea rosti după această confesiune neaşteptată şi   since­ră?... Pur şi simplu ţi-ai ridicat paharul de coniac umplut până la jumătate:

— For your country!...

„Dacă ţi-a fost dragă jertfa mea verbală,

Să fie urmată de cadourile strămoşilor noştri,

Iar dacă cineva pierde puterea sufletească,

Înnoieşte dârzenia celor care se roagă la tine,

Iar dacă păcatele demolează stâlpii speranţei,

Ridică-le din nou cu mâna ta dreaptă şi

Cu rugăciuni, ca şi pietrele cioplite,

Iar dacă primele speranţe sunt nimicite de sabia păcatelor,

Atotputernicule, leagă-le din nou prin voinţa ta.”

(Grigor Narekaci: Carmen miserabile)

„Istoricul Agathangel povesteşte detaliat într-o descriere plină cu simboluri acele e­ve­nimente, care erau legate, conform tradiţiei, de creştinizarea în masă a poporului vostru. Po­vestea începe cu întâlnirea fatală şi dramatică a doi eroi: unul fiind partasianul Gregoriu, fiul lui Anak, crescut în Cappadocia din Cesarea, iar celălaltul Trdat al III-lea, Regele Armeniei. Pri­ma dată a avut loc o confruntare, deoarece regele i-a solicitat lui Gregoriu să se închine în fa­ţa zeiţei Anahit. El a refuzat acest lucru, explicând suveranului că cerul şi pământul au un singur făuritor (...) A fost crunt torturat, dar cu voinţa Domnului Gregoriu a rămas neclintit. Văzând acest lucru, regele a dispus aruncarea lui Gregoriu într-un puţ adînc şi întunecat, plin cu şerpi, de unde nimeni nu a mai găsit scăpare. Mântuitorul însă prin mâna unei cu­viin­cioase văduve a început să-l hrănească pe Grigore, el trăind astfel nevătămat în decursul a­nilor ce au urmat.

Următoarea scenă a naraţiunii are loc la Roma, unde împăratul Diocletian a încercat coruperea virginei Hripsime, care, pentru evitarea pericolului, urmată de câteva prietene, a fugit din Roma  şi a căutat azil în Armenia. Frumuseţea ei a atras însă atenţia şi a regelui Trdat, la rândul lui încercând şi el s-o acapareze. Văzând că nu are nici o izbândă, a dispus chi­nuirea şi omorârea Hripsimei precum şi a colegelor sale. Drept pedeapsă pentru această faptă cumplită Trdat s-a transformat în mistreţ şi nu şi-a regăsit fizionomia umană până când, ur­mând o sugestie cerească, nu l-a eliberat din puţ pe Grigore, care trăia acolo deja de 13 ani. Revenind, la rugăciunea sfântului, din nou la faţa umană, Trdat a priceput că zeul lui Gre­goriu este Domnul adevărat şi a hotărât convertirea familiei sale şi a armatei sale, pro­povăduind în toată ţara Sfânta Evanghelie.

Aşa a avut loc creştinarea armenilor şi a devenit creştinismul religia lor oficială.”

(Scrisoarea apostolică a papei Ioan Paul II

cu ocazia serbării a 1700 de ani de la

creştinarea poporului armean, Vatican, 2. febr.2001)

Să stai în cine ştie al câtelea etaj şi a câtelea sală a mănăstirii Geghard, să admiri pilonii de susţinere unic sculptaţi – în semi-iluminarea mistică din jurul tău nu găseşti, nici întâm­plă­tor, două detalii identice pe ei! -, pe hatcicarii, aceste cruci de piatră special cioplite, de mă­rime umană, cu o putere mitică de protecţie, precum şi ornamentaţiile migălos scobite ale cu­polei, reprezentînd diferite evenimente biblice; să-ţi orientezi privirea spre deschizăturile o­vale abia perceptibile de deasupra capului tău – prin care puteai realiza contactul nemijlocit fie cu sanctuarul aflat mai sus cu un nivel, fie chiar cu cerul liber al Creatorului -; spre splen­di­da ornamentică orientală a zidurilor laterale, sau spre marea vie a flăcărilor de pe tăvile de nisip puse pe mesele de piatră. Să stai fără mişcare, fără suflare, parcă de o eternitate ai căsca gu­ra aici, în această beznă de peşteră din ce în ce mai copleşitoare, mai plină de taine, parcă nu numai o oră şi jumătate-două, ci o infinitate de vreme ar fi trecut de atunci de când, în­gră­mădindu-vă într-o rablă de Volgă, aţi lăsat în urma voastră capitala armeană şi aţi pornit către impunătoarea pădure de piatră a masivului Aragaţ; parcă nu v-aţi afla la o distanţă nu doar de patruzeci, ci de patru mii de kilometri de toată exhibiţia, cacofonia, agitaţia ba­be­liană a civilizaţiei contemporane; să stai, să te miri, să te transfigurezi în sufletul tău – şi să asculţi, să asculţi, să asculţi Tăcerea... Aici fiecare cioplitură ascunde câte un strigăt uman; aici fiecare ornamentică este o durere omenească ascunsă în piatră. Plânsul bărbătesc secular este transfigurat aici, în interiorul acestori stânci cioplite. Şirul îndelungat al generaţiilor îţi şopteşte în ureche – îţi şopteşte?, îţi urlă din toată puterea! – bocitul lor de jale....

– This is a really Armenia!... The stone country!...

Stai deci aici minute îndelungate cu spatele lipit de stâncă şi cu capul rezemat de o co­loană – şi cu nervii încordaţi explorezi Timpul. Pic-pic-pic-pic – auzi sunetul ritmic al pică­tu­rilor de apă spulberate într-un lăculeţ îndepărtat; imersia loc cu ecoul contrabalansa şi mai mult adâncimea preistorică a Tăcerii instalate în jurul tău. Ce greutate a dobândit deodată to­tul aici în subteran! Ce concentrare  fantastică a unei Trăiri pline de chinuri! Colegii tăi luând-o  înainte – la poarta mănăstirii vânzătorii ambulanţi de souveniruri  au scos pe tarabe măr­furile lor perisabile -, ca atare nimeni nu te mai deranjează în scufundarea ta spirituală în Eternitate, nici din întâmplare nu se aude de niciunde nici un fel de sunet; şi totuşi ştii, simţi, percepi: nu eşti singur aici. Cu sufletul ajuns la maxima convulsie, cu simţurile toate montate în stare de maxima alertă, aşa, numai aşa poţi să descifrezi mesajul adevărat al Semi­în­tunericului instalat peste tine. Convingerea că prin aceste ornamente nicăieri altundeva re­găsibile, prin aceste unice cruci gravate în stâncă prin metode speciale, de fapt Fidelitatea re­fu­giată în fundul peşterilor, în adâncimile prăpăstiilor năucitoare îţi povesteşte acum totalitatea acelor chinuri şi mizerii, lista acelor suferinţe şi umilinţe prin care a fost obligat să treacă a­cest mic popor în acest ultim mileniu şi jumătate, începînd din vremea lui Grigorie Ilumi­na­torul. Retrăirea faptului că de atâtea şi de atâtea ori era necesar să se ascundă aici sub pă­mânt în faţa cotropitorilor tătari şi persieni, arabi şi turci; de câte ori au fost decimaţi de fiare în­fometate şi de cutremure nimicitoare, de potopuri ucigătoare şi de arşiţe spărgătoare de stânci. Cât sânge, câtă suferinţă şi câtă jale! Şi totuşi, puterea Credinţei a reuşit să treacă peste toate aceste obstacole, voinţa Spiritului a învins peste tot: Aryvank-ul, „mănăstirea-peşteră”, mă­năstirea „celor şapte biserci” sau „a celor patruzeci de altare” a păstrat până în prezent pentru comunitatea armeană universală „vârful lancei”. Numele de „Geghard”, preluat în anul 1250, de fapt aceasta înseamnă.

– Mr. Varga! Were are you?... Mr.Varga! Mr.Varga! Are you ready?...

Pornind spre afară, mânat de o dorinţă internă greu explicabilă, te apropii de marea de flăcări ce pâlpâia pe masa de piatră şi din lumânările primite la intrare   înşiri trei bucăţi pe lângă celelalte cîteva sute ce ard în faţa ta. Una în cinstea părinţilor tăi demult transformaţi în praf şi pulbere, una pentru reîntoarcerea cât de curândă a copilului tău ajuns undeva la capătul celălalt al Globului şi una pentru fericirea neamului tău aşteptătoare de mult a „vre­murilor vesele”. Aşa cum de secole se cuvine aici. Aşa cum cere moştenirea strămoşească păs­trată vie aici în adâncimea grotelor... Prima dată cele trei văpăi abia licureau, bilele lor galben-mărunte abia se balansau pe vârful miezurilor înguste, ca după aceea încet-încet să prindă putere, să ia o formă alungită, iar peste câteva minute limbile lor suficient de întărite să se contopească în marea de flăcări vibratoare de deasupra tăvii de nisip. Se pare că stăruin­ţa ta a fost acceptată de Cel de Sus; cineva acolo sus şi-a orientat privirea spre tine. Cineva un­deva deasupra stelelor şi-a aplecat urechea spre doleanţele tale...

Şi cine ştie, poate şi duhul sever a lui Jean Calvin te va ierta pentru această erezie. Poate şi privirea sa atotştiutoare se va consola cu această schimbare de liturgie şi nu va ţipa i­me­diat după excomunicarea ta. La urma urmei: „Post tenebras lux!”...  Iar lumina, de bine-de rău, intotdeauna învinge forţa intunericului...

„Poporul meu a luat fiinţă să trăiască aici. Domnul nu i-a oferit nuiaua fermecată ca­pabilă să distrugă vraja, dar i-a dat mână, i-a dat minte şi i-a dat răbdare comparabilă cu piatra. Iar neamul meu a început să desluşească firul fermecat, redând moliciunea pământu­lui, culoarea florii, foşnetul pădurilor.

Iar poporul a scos pietrele din pământ,

Şi-a construit biserici,

Case şi poduri.

Şi, vai, şi locuri de veci.”

(Vardgesz Petroszian: Schiţe armene)

„Numele genocidiului armean este ’Metz Yeghern’, adică ’răul cel mare’. Sub această de­numire a intrat în istorie prima epurare etnică a secolului al 20-lea. Uciderea în masă din a­nul 1915 a curmat viaţa a peste 1 milion şi 500 de mii de armeni. Ucigaşii nu au iertat pe ni­meni: aceeaşi soartă au avut deopotrivă bărbaţii, femeile cât şi copiii. Aproape  2/3 a mi­norităţii armene de două milioane de suflete a dispărut din rândul celor ce trăiesc. Organi­zat­orul spiritual şi practic al deportării către deşerturile siriene Deir şi Zar a fost Partidul U­nităţii şi al Prosperităţii.

Comisia pentru drepturile omului a ONU (l973)-a calificat masacrarea   armenilor drept primul genocid organizat după 1900.”

(24 aprilie 1915: un genocid uitat, Il Quotidiano della Calabria,22.04.2002.)

Pe aleea centrală a Cicernakapert-ului soarele de la începutul lunii iunie aproape te orbea. Dacă în timpul urcuşului drumul vostru era condus în umbra unor tei de o vârstă respectabilă, aici sus numai cerul liber al Domnului  - şi din sud, dinspre Turcia, Araratul crescut la o mărime şi mai uriaşă –  mai rămâneau deasupra voastră. La stânga şi la dreapta voastră, în zona verde bine îngrijită, printre grădinile înflorite o pepinieră proaspăt udată – în faţa fiecărui pomişor pe o tăbliţă de bronz fiind înscripţionat cu litere armene numele să­di­torului şi data exactă a săditului. Însoţitorii vă descifrează, în momentul apropierii voastre de monumentul din ce în ce mai impozant, nume de politicieni vestiţi şi de artişti celebri, de savanţi de renume  precum şi de conducători arhicunoscuţi de biserici. Totul în perioada mersului cu câte un liliac alb în mână către acea stilizată floare de granit, ale cărei petale u­riaşe reprezentau fiecare câte o regiune istorică armeană distrusă. Şi pe lângă care floare de granit un imens vârf de lance rupt în două îţi aduce aminte de primul genocid al secolului al 20-lea.

                          „Ascultă-ne, Doamne, rugăciunea noastră,

                          care-ţi este adresată din acest loc,

                          cuvântul morţilor din adâncurile lui Mec Jeghezn,

                          strigătul sângelui nevinovat,

                          care boceşte, ca şi sângele lui Abel,

                          ca şi bocitul Rachelei după fiii săi dispăruţi. (...)

                          Profund impresionaţi

                          De teroarea adresată poporului armean

                          Cutremuraţi ne întrebăm pe noi înşine,

                          Cum de s-a putut întâmpla în această lume

                          Această rătăcire inumană?

                          Dar reînnoind speranţa noastră în promisiunea ta

                          Te rugăm, Doamne,

                          Dă liniştea păcii tale pentru cei adormiţi (...)

                          Judecător al celor vii şi celor morţi, miluieşte-ne!

                          Ter voghormia! Khrisztosz snorhia mez!

                          Ter voghormia!”

                          (Rugăciunea Papei Ioan Paul al II-lea la

Monumentul de la Cicernakapert)

În interiorul florii de piatră până şi stâncile plângeau. Jelea pământul şi jelea şi cerul, jur împrejur răsuna, cu o forţă elementară, bocitul pietrelor: acordurile de doliu ale lui Komitas sau ale lui Haciaturian se amestecau cu cele mai de jale cântece  ale armenilor. De peste tot, chiar şi de sub picioarele voastre, răsuna glasul durerii nemărginite, vocea strigătului refulat. După o vreme chiar şi aerul din jurul vostru a început să vibreze din cauza doliului ne­măr­ginit transformat în sunete.

În jurul flăcării veşnice un volum imens de flori. Se zice că de-alungul timpului a de­venit chiar o tradiţie ca primul drum ale tinerilor căsătoriţi să se oprească aici. Nu îi obligă nici o prescripţie oficială, numai propria lor conştiinţă, şi totuşi, nu există cortegiu de nuntă ca­re să nu ia în calcul şi acest traseu. Dar vin aici – v-au mai relatat gazdele voastre -, într-un nu­măr chiar impresionant vin şi bătrânii semiparalizaţi, cât şi reprezentanţii diasporei armene răspândiţi în toate colţurile lumii, copiii şi nepoţii supravieţuitorilor; aducând cu ei cele mai elocvente mărturii ale imposibilităţii uitării: florile amintirilor. La acest loc de co­me­mo­rare ridicat acum patruzeci de ani în sud-vestul Erevanului – se zice – fiecare armean este dator să ajungă măcar o dată în timpul vieţii sale.

Şocul sentimental neaşteptat v-a tăiat la toţi chiar şi respiraţia. Femeile lăcrimau, bărbaţii priveau cu o faţă cutremurată flacăra vie; o durere foarte-foarte adâncă răsuna deodată în sufletul tuturor celor aflaţi acolo. Poate doar în barăcile-muzeu ale lagărului de la Auschwitz sau în bezna totală a holului memorial de la Yad Vashem ai simţit acea stare de chatarsis, care deodată te-a învăluit. Poate doar acolo – la acele locuri de comemorare al ce­luilalt act ruşinos, inexplicabil şi niciodată iertabil, al secolului al 20-lea – ai simţit acel senti­ment de repulsie elementară, care acum aici a reapărut din nou în sufletul tău. Cât sânge, câtă ură, câtă nenorocire – din cauza ambiţiei omeneşti! Triumful lui Cain peste trupul lui Abel... Şi deodată ai rememorat toate acele evenimente de care ai avut parte şi tu până acum. Ţi-ai adus aminte deodată de străbunicul, de bunicul sau chiar de tatăl tău – fiecare dintre ei a avut de a face cu persecuţia, percheziţia, sau chiar deportarea  personală -, au reapărut din subconştientul tău toate sentimentele de umilire şi de discriminare prin care ai trecut şi pe care le credeai de mult uitate. Ai retrăit deodată plânsul ascuns al mamei tale, cât timp îl aştepta cu nerăbdare pe tatăl tău ridicat de la serviciu, precum şi privirea plină de remuşcare a propriului tău copil din clasa a doua elementară, care a fost bătut până la sânge la şcoală deoarece în pauză a îndrăznit să vorbească în limba sa maternă. Ai parcurs prin gândurile tale toate evenimentele citite sau trăite vreodată, de la Franz Wertfell până la Simon Magda, sau de la Jorsé Semprun până la Kertész Imre, amestecate într-un fel sau altul cu toate sentimentele tale personale de umilire şi frustrare pe care vreodată le-ai simţit. Ascultând acordurile psalmilor lui Komitas deodată totul a reapărut din subconştientul tău, toate durerile tale au reînviat.

Şi printr-o minune, în preajma focului memorial de la Cicenakapert, de la o clipă la alta şi tu ai devenit armean...

                          „Şi va veni răsăritul când viaţa din nou va fi frumoasă,

                          şi lumina finală în mii şi mii de suflete

                          şi pe vârfurile sfinte ale Araratului tău

                          se va aprinde în final focul viitorului.

                          Şi atunci, în acea vreme de răsărit,

                          Vor naşte pe buzele poeţilor

                          noi poeme şi noi cântece”

                                                  (Hovhonnes Tumanian)

Avionul  uriaş al companiei Austrien Airline s-a ridicat de pe sol în fracţiuni de se­cunde. A rămas în urma voastră pista de decolare abia iluminată a aeroportului Zvartnotz – ce haos babelian domnea jos, în incinta clădirii din cauza celor trei curse consecutive progra­mate către Moscova; din cauza dezorganizării totale era cât pe ce să pierdeţi timpul limită de prezentare al companiei austriece! -; luminile abia identificabile ale Etcimiadzin-ului, cu catedralele sale strămoşeşti, cu locurile pe veci ale celor mai vestiţi khatolici, cu aleile de parcuri îm­prejmuite de cele mai vechi hatcicar-uri; a rămas şi linia de fontieră armeano-turcă a râului Arax, cu renumitele sale mănăstiri; ca deodată, ajungând deasupra Erevan-ului, bulevardul de ieri aparent atât de lat şi atât de impozant să devină un mic inel îngust de lumină, iar ar­terele impunătoare proiectate cândva de Tamanian să se transforme sub voi în nişte linii mi­nuscule abia perceptibile. Reactoarele urlau cu maximă intensitate, înălţimea de croazieră de opt mii cinci sute de metri nu putea să fie atinsă aşa de uşor...

Afară, în bezna nopţii, munţii abia se zăreau. Sprijinindu-te de geamul avionului care chiar a început să se întoarcă, oricât ţi-ai fi forţat privirea, în locul piscurilor şi crestelor pline de zăpadă ale Aragaţ-ului de ieri ici-colo dacă reuşeai să identifici nişte contururi mai pertinente; doar nişte nuanţe mai deschise îţi sugereau că jos, la stânga şi la dreapta voastră, există a lume aparte a munţilor şi o zonă a zăpezii eterne. V-aţi ridicat din ce în ce mai sus într-o am­bianţă întunecoasă şi duşmănoasă; Airbus-ul, schimbându-şi direcţia de la est la vest, în­ghi­ţea cu o perseverenţă uimitoare bornele kilometrice imaginare ale magistralei cereşti: e­cra­nele fixate deasupra scaunelor indicau din cinci în cinci minute altitudinea şi viteza atinsă, pre­cum şi timpul scurs.

Ca deodată, din partea stângă, un faşcicul orbitor de lumină să spargă monotonia ne­gurii, iar semiîntunericul atotputernic să fie dizolvat de la o clipă la alta printr-o strălucire su­pra­naturală. Himera beznei eterne s-a rupt în bucăţi în câteva secunde,  iar incertitudinea a fost transformată în certitudine: dacă până acum puteaţi să aveţi indoieli referitoare la exacti­tatea direcţiei, de acum încolo acolo jos un imens cristal emana lumina cu o forţă irezistibilă. Pu­terea acestei străluciri a devenit invincibilă, în faţa ei nu a mai rezistat nici un fel de obscu­ri­tate.

Soarele-răsare s-a bucurat de puterea sa privind către piscul Ararat-ului.

Din nou s-a făcut o zi...