Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Fotograme din Rai

I

1.

Dumnezeu s-a decis s-o facă pe Eva din coasta lui A­dam, într-o zi ploioasă. Poate pentru că pe Adam l-a fă­u­rit într-o zi solară. A migălit la operă, El însuşi sedus de for­ma ce-a făcut po­sibil viciul. Cum nu i-a fost de a­juns materialul, S-a gândit să nu risipească nimic. După ce primul locatar al  Raiului s-a tăiat împrejur, Domnul a găsit de cuviinţă să se distreze. Din mi­ca materie excizată a plămădit clitorisul Evei. Proverbul aşchia nu sare de­parte de trunchi, a­chiziţie mult mai târzie a geniului po­pu­lar, şi-a găsit astfel o aplicaţie cât se poate de voluptoa­să.

Era spre amurg şi toate au apucat să trepideze. Cu spai­mă, Tatăl a avut intuiţia că orice păcat poate avea o scu­ză temeinică.

2.

Lui Adam i s-a facut somn. Dumnezeu era cufundat în drama teodiceei. Eva avea chef de zumbăială. A văzut o îngereasă mai nurlie, sub un măslin, cu ţâţele expuse la soare şi cu pi­cioarele vag desfăcute. Aripile nu le-a observat. Pesemne, nu vezi decât ceea ce e de văzut.

— Ce faci?

— Mă relaxez, îi răspunse îngereasa provocatoare.

I s-a făcut. S-a apropiat. Pofticioasă fiind, a uitat de avertismentul Domnului, să nu muşte niciodată din ceea ce i se oferă, s-a aplecat şi a muşcat-o de sfârc. Un spasm – primul din preistoria erosului. A simţit că-i place a­tât de mult! Adam s-a trezit spre amurg. Fără nici o trebuinţă. I s-a întâmplat de-a căscat prima oară…

Întâmplarea a avut o consecinţă dramatică: în a­ceeaşi zi, Domnul a decis ca toate în­ge­resele să fie la fel – în afara aripilor, nimic nu mai era vizibil.

3.

Era înspre amurg. Şarpele filosofa cu heruvimii despre viclenie. Eva terminase de fiert ter­ciul pentru ci­nă. Adam s-a aşezat la masă, flămând. Era frânt.

— Ai avut o zi bună?, se interesă Eva.

— Da. Cred că da, ezită, totuşi Adam.

În ziua aceea a descoperit cum se făureşte furca. Din neatenţie, o strachină a alunecat şi s-a făcut ţăndări. E­va s-a aplecat şi Adam i-a văzut fructul copt. S-a ridicat, ră­văşit, dornic de împreunare. Dar Dumnezeu i s-a arătat şi, printr-un gest, l-a obligat la înfrânare. Atunci, chiar a­tunci, s-a auzit primul oftat al bărbatului, dar şi cel dintâi surâs al femeii. Disperat, Domnul abia aştepta să se coacă merele.

4.

Sfântul Petru plivea un strat cu morcovi. Adam în­văţa tabla înmulţirii, sub atenta su­pra­veghere a doi ar­hangheli. Fusese o zi cu totul plăcută. Vreo 28 de grade la umbră, ostrovul plin-ochi cu păstrăvi delicioşi, iar Dum­nezeu terminase de împachetat. Trebuia să plece, într-un control, la un Înger despre care orficii din rai spu­neau că va fi un Decăzut.

— Ce sunt aceia, Sfinte Petru?, întrebă galeşa Eva, în bikinei din ace de ienupăr.

— Morcovi, Preacinstit-o.

Şi puse Sfântul mâna şi smulse doi-trei. Eva, vă­zându-i, păli. In noaptea ce-a urmat a a­vut primul vis. Mar­chizul de Sade i s-a arătat, cu scârboşenii felurite.

5.

Ploaia cădea în valuri, calmând toropitoarele ore ale amurgului. Stăteau pe verandă şi admirau grădina E­de­nului, absorbind cu lăcomie micul potop.

— Hai!

N-a mai apucat să-i răspundă. Eva l-a tras pe mij­locul aleii. Ploaia cădea peste trupurile lor. Înfioraţi, se bu­curau şi chiuiau.

— E minunat!, exclamă Adam.

Picăturile îi provocau Evei dulci fioruri, ca într-o îm­brăţişare a cărui dor neştiut îl gesta. Adam intră în e­recţie, fără ca el să ştie despre ce este vorba. Abia când a atins-o a simţit că e ceva în neregulă. Avea, tocmai atunci, intuiţia neregulii fabuloase. Îl strânse de mână.

Chiar în clipa aceea s-a auzit ceva bu­buind. Spe­ri­aţi, s-au refugiat pe verandă. Din pri­ma îm­bră­ţişare fără pă­cat s-a ivit tunetul.

6.

Erau, amândoi, pe un tăpşan semănat cu trifoi, cam de un hectar. Adunau nutreţul us­cat şi făceau mici că­piţe. La un moment dat, se arătă Domnul.

— Ce faceţi, fiii mei?

— Adunăm nutreţ, pentru capră.

— Ţi-am adus un dar, a zis, adresându-se Evei.

Apoi, Domnul a scos un fel de şorţuleţ din frunze de palmier, cu care a încins-o, pe la mijloc. A luat de­ci­zia doar pentru că Lucifer prea dădea târcoale Evei, du­pă ce a făurit-o în chipul atât de bine cunoscut. Adam se re­zăma în furcă. Nu primi nimic. Dar din clipa a­ceea, pri­virile lui căutau mereu să desluşească ceea ce fusese, prin graţie divină, acoperit.

Cu ştiinţă sau nu, Dumnezeu fusese un agent pro­vocator. Primul dintr-o serie cu totul re­probabilă.

7.

Adam şi Eva se odihneau pe nişte stânci, mai sus de coliba în care locuiau. Toată ziua au făcut curat. Urma un fel de inspecţie sanitară a îngerilor care aveau sub con­trol starea de să­nătate a Paradisului. Umbrele începeau să se lungească. Era plăcut sub tei.

N-au văzut că la 50 de metri, spre dreapta, pe o stâncă mult mai înaltă sta un vultur. Dintr-o dată, se înălţă şi după un scurt planaj, reuşi să prindă în gheare o nevăstuică. După ce se aşeză pe locul dinainte, cu cio­cul o omorî şi apoi o mâncă. Adam privi îngrozit.

În Rai, deşi era interzis vânatul, sub orice pretext, as­tfel de scene erau mult prea dese.

— Ce cumplit!, spuse Adam.

— E fascinant!, murmură, sedusă, Eva.

Înainte ca altceva să-i provoace plăceri, oarecum în­grijorată constată că, în chip cu to­tul ciudat, cruzimea o umecta.

II

1.

Tocmai se dădea în folosinţă mica grădină din zo­na eucaliptului. Câmpiile Elizee erau scăl­date de un soare generos. Inaugurarea cascadei a trebuit amânată pâ­nă spre amurg. Dumnezeu avusese de rezolvat un di­fe­rend între cârtiţă şi şobolan, în privinţa mirosului specific.

Trâmbiţele sunară, apa porni şi cascada deveni funcţională. Prezent la festivitate, mă­garul, din pricina e­mo­ţiei avu un puseu de erecţie. Eva era uluită. Tot sânge­le îi năpădi în obraji.

— Doamne, trebuie făcut ceva, îi şopti un înger vi­gi­lent Preaputernicului.

Un zâmbet subţire îl linişti.

— Nu-ţi fă griji. Am vorbit cu şarpele!

2.

Voioasă, Eva ciugulea dintr-un măr, chiar la gardul ce despărţea raiul de un canion sterp. Era atât de cald încât a rămas în pielea goală. O ciudată mâncărime o determină să-l în­trebe pe Adam:

— De ce îmi place atât de mult să mă scarpin?

— Pentru că suntem zidirea lui Dumnezeu.

— Da, dar plăcerea e doar în anumite locuri.

— Bine. Mâine îl voi întreba pe Tatăl.

A fost prima replică de om agasat. Se înnopta.

3.

Pământul tocmai se zvânta, după mica vijelie de la ora cinci. Câteva falange de îngeri a­dunau crengile de ulm şi paltin, smulse de vânt. Era răcoare. Dar Eva avea sufletul tulburat. Sta pe verandă şi se îndemna să aibă curaj.

— Ce-i?, o întrebă, absent, cu gândul cine ştie unde, Adam.

— Tu ştii că eu am o tăietură adâncă, aici, la încheietură?

— Da? De un’ să ştiu. Eu n-am. Cât de adânc eşti tăiată?

— Foarte adânc. Am căutat cu degetele şi n-am dat de capătul ranei.

— Vezi, ţi-am spus să nu alergi printre hăţişurile cu mă­cieşi. Te-ai zgârâiat...

S-a întors apoi, Adam, la treaba lui - împletea o ro­gojină.

4.

S-a dus Adam în faţa Domnului şi a zis:

— Doamne, Eva a început să pună întrebări.

— Când? Încearcă să-ţi aduci aminte dacă te în­trea­bă dimineaţa, înainte de micul de­jun sau seara, înspre asfinţit.

S-a gândit Adam. După un ceas, fuga în faţa Domnului.

— Spre asfinţit, Tată!

Dumnezeu s-a încruntat de s-au ivit norii înspre munţii cei semeţi, din pustie. Adam s-a ales cu prima lui cu­tă pe frunte. Trei zile a avut febră.

5.

Toată ziua s-au bronzat, în preajma cascadei celei noi. Trupurile lor bronzate trezeau in­vidia animalelor. Mai cu seamă, şarpele sâsâia, dându-se important. Pro­fită de faptul că Adam trebuia să dovedească o oarecare diaree, din cauza lubeniţei mâncată, ieri, după asfinţit. Se încolăci, la un metru de Eva.

— De ce eşti tu altfel decât Adam?

— Dar nu sunt altfel decât el! Suntem făcuţi de a­celaşi Tată.

Râse şarpele, apoi se încolăci pe trunchiul unui ju­gastru.

Când veni Adam, fu privit de-o altă Evă.

A fost, prima privire de femeie sub soarele ce căuta linia purpurie a orizontului.

6.

Nu se ştie cum, Adam şi Eva au ajuns în preajma Po­mului Interzis. Poate doar ră­tă­ceau, plictisiţi din cauza a­celei după-amiezi cu totul banale, poate, dinadins. Eva fă­cuse astfel încât să ajungă acolo. Nimeni nu va şti vreodată.

— Acesta e Pomul Interzis, a spus Adam, indicând cu degetul spre măr.

— Avem voie doar să-l privim.

— Da. Hai să mergem în serele cu ferigi.

Când să o ia din loc, cu totul neaşteptat, Eva a în­trebat:

— Ce e acela “interzis”?

Zâmbetul ei viclean l-a făcut pe Adam să tresară. As­tfel s-a născut îngrijorarea bărbă­tească. În acelaşi timp cu laşitatea.

7.

Adam îşi făcea siesta. Doi papagali se hârjoneau, la nici zece metri, în păpurişul he­leş­teului. Norii albi de­se­nau un cer paşnic. Câteva resturi infime îi rămăseseră între dinţi. Îl e­nerva pentru că unghiile nu puteau rezolva deranjul.

Doi pui de crocodil leneveau pe nisipul fin, uscat ca sarea. Tocmai atunci Eva ieşi din o­daie.

Adam o văzu:

— Ce propui să facem diseară?, fu întrebat.

Consternat, era să cadă din hamac. Nimeni, nicio­dată nu-l iscodi cu privire la clipa ce va veni.

Se abţinu, dar îi mai aruncă o privire. A fost pri­ma din şirul infinit al privirilor piezişe.

III

1.

Lucifer bântuia pe Câmpiile Elizee. Nu avea stare, ceva îl imboldea, ca şi când o misie obscură îşi aştepta îm­pli­nirea. O văzu pe Eva. Îşi aranja părul.

— Bună seara, intră în vorbă îngerul

— Bună seara, îi răspunse.

Lucifer se aşeză lângă ea, în iarba invadată de menta sălbatecă. Poate parfumul acela i-a dat curaj, a în­tins mâna şi a smuls un fir creţ din smocul pubian al fe­meii neprihănite.

— Au! Ce faci?

— Nimic. Dar astfel sunt sigur că nu mă vei uita ni­ciodată. Vor trece mileniile şi flocul acesta îmi va fi ză­log preţios.

Apoi plecă, într-ale lui. Mai avea cu şarpele o vor­bă-două. Adam tocmai aprindea feli­na­rul.

2.

Eva se scălda, de-o oră bună. Asfinţitul începea să ră­corească iezerul. Pielea Evei era pli­nă de stropi cristalini. Lucifer o pândea dintre nişte tufe de pipirig.

— Îţi place să înoţi?, o întrebă.

— Da. E minunat.

— Adam?

— Repară acoperişul. Stuful a fost ciuruit de mierle.

Lucifer se apropie şi îi mângâie pântecele ud. Cu de­getul arătător al mâinii drepte de­se­nă ceva. Se uită în o­chii Evei şi simţi că i se tulbură condiţia îngerească. Eva se întoarse. În a­murg, litera P era atât de vizibilă pe acea piele paradisiacă. Până se culcă, o crustă solzoasă se in­sta­lă sub sâni, pe conturul desenat de Lucifer.

3.

Cinară în tăcere. O ploaie măruntă se porni, ca din senin. Adam se bucura. Va putea dormi mai lesne, că­ci nu va fi o noapte apăsătoare.

De niciunde, se ivi Lucifer. Se aşeză pe al treilea sca­un, ce, dacă e să fim logici, nici nu existase până la a­pariţia lui.

— Ce faci, Adame?

— Nimic.

Lucifer dispăruse cam la fel cum se ivise. O buf­niţă câsca larg ochii, în pinul cel falnic.

— Oooooo!, se auzi, ca un şuier.

Eva se uita la Adam. La ceva anume din Adam!

— Ooooooo!, repetă Eva.

Când văzu, la rându-i, Adam izbucni:

— Nu-mi plac vizitele îngerilor. Mai ales seara.

Mădularul lui, semeţ, despicat, pleşuv, se iţea că­tre Eva. Amândoi au avut o noapte albă. Din nesomnul Evei s-a născut melancolia. Din veghea lui Adam, spaima.

4.

— N-am văzut pe faţa raiului un neghiob mai ma­re, zise Lucifer, arătând cu capul spre Adam, ce sădea nişte tufe de iasomie.

— Crezi?, îl ispiti, rânjind, şarpele

— Nesmintit! Nu ştiu de ce trebuinţă i-a fost Dom­nu­lui.

— Dar Eva?

— O splendoare, târâturo! O minunăţie...

— Ştiu că Atotputernicul însuşi a fost îmbujorat când a isprăvit-o.

— Crezi că a făcut-o pentru Adam?

— Dar pentru cine, Lucifer?

— Ei, pentru cine! Întortocheate sunt plăcerile Dom­nului...

Şarpele a fugit îngrozit, în hohotele îngerului. Aşa s-a născut bârfa, în absenţa intimă a femeii.

5.

Eva mânca dintr-un piersic fructe zemoase , cu un gust dumnezeiesc. Adam, mai încolo, scobea într-un tei o copaie pentru rufe. Lucifer se aplecă spre urechea Evei, în timp ce cu unghia îi admonesta, delicat, şoldul.

— Mă laşi să  muşc şi eu?

Tresări. Simţi apoi palma îngerului pe şoldul fra­ged. O furnica, tulbure, pe suflet.

Îi dete.

— Ce bun e!, spuse Lucifer cu mulţumire.

— Mă bucur că-ţi place, spuse şi Eva, destul de alb.

— Şi pentru că eşti atât de generoasă, trebuie să-ţi spun că altceva este cu mult mai dulce decât fructul acesta.

Curioasă, privind spre Adam ce era prea cufundat în lucru pentru a vedea urzeala lor, Eva îl întrebă, din pri­viri.

Atingându-i pântecele motov, Lucifer îngăimă, in­trând în rut:

— Păcatul, păcatul...

Soarele scăpăta, lungind umbrele.

6.

O zi ca oricare alta. Paradisul îşi etala frumuseţea, gra­ţia, armonia. Căprioarele păş­teau, muflonii ciu­guleau, cerbii boncăneau. Tocmai asta îl plictisea. Se sim­ţea nefericit, pradă unui colţ de rai care nu-l ispitea.

Vagabonda, când, în sfârşit, Lucifer a zărit o tufă de trandafiri, cu trei boboci ofiliţi. Simţi că renaşte. Îi ve­nea să chiuie, iar aripile i-au devenit fluorescente.

După ce s-a desfătat, cam o jumătate de oră, în gră­dinile serafimilor, dinspre Apus, a des­coperit un arici le­şinat. A simţit, iarăşi, cum îi bate inima, cum bucuria îl inundă şi e gata să-l laude pe Domnul!

Nefericit destin, chiar în Paradis să fii împotriva firii.

7.

Lucifer trăgea un pui de somn, lângă nişte sconcşi, pe o grămadă de gunoi, lângă gardul cel mai în­depărtat al raiului, dincolo de văgăunile ce vor fi, mai târ­ziu, căile de acces către Infern.

Obosit. Ar fi plecat oriunde, ar fi făcut orice, nu­mai să nu fie obligat să clameze per­fec­ţiunea, iubirea, co­muniunea. Nu se poate să nu se ivească, de undeva, o cât de mică o­cazie, gândi cel ce odată fusese preferatul Atot­puternicului.

Trist, se gândea că se face seară şi trebuie să mear­gă la Apel. Sfântul Petru îl privea cu acei ochi buni, care-l scoteau din pepeni. Se săltă în două picioare, fără a se folosi de aripi. Îl o­ripilau. Când se şterse de resturi, pe spate şi întoarse privirile, constată un lucru cu totul ini­maginabil. Undeva jos, începea să-i crească un fel de co­diţă, în prelungirea a ceea ce anatomiştii de mai târziu vor numi şira spinării.

Era salvat...