Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Babel

Era pe când nopţile miroseau a neputinţă şi pe sub ferestre mai treceau Oamenii-lingură. Aşa-i numeam, de-acolo, de sus, de pe acoperiş. Ni se părea că, întorcându-se frânţi, în­doiţi de la jumătatea trupului metalic, Oamenii-lingură adunau stropi de rouă încărcată de mi­racolul chimic, ce se petrecea undeva în spatele pădurii. Când Oamenii-Lingură se scufun­dau molcom în supele lor domestice, porneam şi noi spre ultima întâlnire. Aşa ne plăcea să cre­dem. Lumina adormea în spatele liceului şi eu îmi aşteptam tovarăşii de tribulaţii crepus­cu­lare. Era linişte. Şi chiar şi aceasta se păcălea pe sine, negându-se în galopul purecilor din ra­dioul de sub mine. Era radioul doamnei D. D de la duminică. În timpul săptămânii doamna D era moartă. Duminica învia şi odată cu ea se trezea la viată şi radioul ei. Deci era du­mi­nică. Ei tot nu veneau. Întârziau de fiecare dată. Veneau prea târziu şi plecau la fel de târziu. Gândacul pe care îl chinuiam sub palma mea de câteva secole parcă se robotizase. L-am elibe­rat şi l-am aruncat în vânt. Mi-a zburat înapoi în palmă şi m-am gândit: mi se pare cunoscut. Triumfam când îl plezneam în clasele mici pe bubosul ăla, până am crescut amândoi. El mai mult – eu mai deloc. Dar nu de asta mi-a amintit…

Radioul doamnei D bolborosea ceva despre furie. Asta îmi plăcea. Furia apelor… Me­mo­ria apelor… asta nu mai îmi plăcea. Îmi imaginam cu greu apa jucând Memory cu valul. Fu­ria mi-o puteam imagina. Vedeam Oamenii-lingură si Femeile-libelulă ieşind din fabrici şi înotând spre casele lor de pe Olt sau de pe Mureş şi mă întrebam dacă în fiecare casă care plu­teşte pe vreun râu s-au strâns câte o pereche de dobitoace: doi purici, doi acarieni, doi pa­raziţi, doi oameni. De acelaşi sex. Şi râdeam.

Sub mine zgomotul creştea şi asemenea lavei a năvălit P prin trapa din acoperiş.

– S-a trezit baba?

Ne-am imaginat-o amândoi palidă, scuipând în dreapta şi în stânga cu un ţăruş în i­nimă. Dar duminica era o bomboană de femeie. Câteodată chiar ne întrebam dacă nu cumva sub noi locuieşte de fapt un radio imens cu inscripţii ruseşti, suprapopulat de purici high-tech şi capitalişti.

Dau din cap şi îi fac loc lângă mine.

– N-au venit ăştia? vorbi P.

– E încă devreme.

– Pe dracu’ e devreme! Ce fac ăştia toată noaptea?!

Dau din umeri.

Radioul a tăcut brusc. Liniştea ne durea. Era perversă. P. se ţinea să nu urle la ea.

– Nu mai pot!

– Ce nu mai poţi? îl întreb.

– Aici, în oraşul ăsta! Nu mai pot! Mă sufocă. Mă strânge din toate părţile. Ştii că nu rezist…

– Tu stai într-o garsonieră, i-am răspuns.

– Da, dar… dar e a mea. Oraşul ăsta nu! Morţii mă-si! Nici tu nu mă înţelegi!

Eu râd zgomotos şi ecoul se izbeşte de vârful copacului din stânga şi oboseşte. Cade-n curte. P. mă înjură şi-şi aprinde o ţigară.

– Vrei să pleci? îl întreb.

– Îhî.

– Şi cu facultatea ce faci?

– Exact! Cu ea – fără ea, aceeaşi tocană de peşte!

– Şi s-a dus cu „domnul doctor P”? Ce bine suna!

– Bine pe dracu’! „Fraierul ăla de P, fără loc de muncă, care locuieşte la 35 de ani cu mă-sa şi o bagă la nebuni cu teoriile lui sociale”! Asta îţi place?

– Gata şi cu “ teoriile sociale”?

– Ga…ta! Gata! Gata cu tot! Gata cu P!

– Şi-acum?

– Acum… Acum sunt T!

Râd şi mai tare. P îşi aruncă chiştocul, mă înjură, şi îşi mai aprinde o ţigară.

– Ce-au zis, vin azi?

– Nu ştiu, răspund. Aşa a rămas.

Radioul şi-a reînceput monologul şi, auzindu-l, începusem să ne simţim mai bine. Deodată însă tace.

– Ce dracu’…

– O fi obosit, îi tai vorba.

– Bă, auzi aici, dacă nu vin ăştia în zece minute, eu mă car. Şi-aşa nu prea mai văd rostul!

Tăceam. Mă simţeam jignit. Până la urmă eu fusesem cu ideea să ne întâlnim acolo în mod regulat şi să ne jucăm Jocul. Şi a funcţionat. P e însă primul care a dat drumul gându­lui pe care îl împărtăşeam cu toţii. Ruşinea se transforma cu paşi repezi în teamă.

– A funcţionat…

– Ei, a funcţionat! La mine nu, răspunde P aruncând o privire peste marginea aco­perişului. Hai, că-i vad.

– Şi-atunci de ce ai tot venit?

– Păi, şi ce era să fac, să dorm? Mă gândisem că poate mai aducem şi noi ceva fete. Dar nu! Cu filozoful din tine si cu homosexualii ăştia doi n-ai ce face. Şi a izbucnit violent în râs în timp ce Frank deschidea trapa. Frank era de un an în România. Venise din Germa­nia cu familia şi vrând-nevrând a trebuit să rămână. Nu prea ne-a interesat ce fac ai lui şi el aici şi, cu toate că ne aveam bine, din noaptea aceea nu am mai auzit nimic de el.

În urma lui urca cu greu şi Piticu. Avea, la cei douăzeci de ani ai săi, o înălţime de doi metri şi ceva şi peste o sută de kilograme. Sticlele de vin, vreo patru, ascunse pe la subţioară pă­reau minuscule pe lângă el. În sfârşit eram toţi. Mi-era greu acum, ştiind ce gândea P. Piticu a deschis cu o poftă nebună toate cele patru sticle, a înghiţit lacom vreo jumătate dintr-o Grasă şi abia apoi, trântind sticla în faţa noastră, a început:

– Te salut, P Iar eşti şucărit? Hai, bea si dă-i drumul.

Era rândul lui P să înceapă.

Cu toţii ne-am aprins o ţigară şi am tras câte o sticlă lângă noi. Doar Frank avea bri­chetă şi, din inerţie, când am aruncat toţi chibriturile peste marginea acoperişului, a aruncat şi el bricheta. Izbindu-se de balconul doamnei D, ne-am uitat sec unii la alţii şi-am pufnit în râs.

– Scheisse! râde Piticu.

– Da… Scheisse! răspunde Frank uitându-se în gol. Era a lui taică-meu.

– Lasă că-şi ia alta. Are bani, răspunde sec P.

– Taci şi dă-i drumul!

Ne-am lăsat pe spate şi tot ce se mai auzea era tutunul arzând sub dictatura plămânilor noştri şi valurile de vin lovind când buzele noastre, când fundurile sticlelor.

… era noapte… Focul lumina fiecare faţă aşezată în cerc…

Frank avea întotdeauna nevoie de mai mult timp.

… erau mulţi… aşezaţi în jurul Focului… printre femei şi bărbaţi copiii se jucau cu zeci de animale şi Focul era mare şi încălzea, se adunau acolo de secole şi secole, dar de data asta simţeau ceva ciudat…

P se gândeşte şi, ca să scape uşor, repetă:

… nu simţiseră aşa ceva până acum, simţiseră că animalele cu care se jucau în jurul lor nu mai erau munţi, nici tufişuri, nici copaci, doar beznă în Grădină şi şoaptele dansau pe Foc şi leii erau neliniştiţi, cuvintele adormeau şi toţi se urmăreau cu privirea, era acum greu să-şi aducă aminte de vremurile de demult şi se făcea frig şi tot mai frig şi animalele se uitau la oameni şi nu mai înţelegeau, se lăsau chemate, dar nu mai auzeau şi a rămas doar Omul acolo în Noapte lângă Foc şi aerul se răcea, era târziu, dar niciodată nu mai fusese atât de târziu şi frigul le lua copiii şi îi adâncea în somn şi Omul se uita la Om şi nu ştia să zică ce îl roade la degete şi la urechi erau limitele, erau marginile, se lăsau simţite şi ardeau conturul Omului, se speria, nu ştia ce-s limite, nu ştia durere, se căutau cu privirile, dar parcă nu se mai găseau, se ţineau de mână, dar parcă nu se mai simţeau şi Focul tot creştea şi Frigul creştea şi el şi venise Timpul şi Timpul se simţea, era acolo şi din afară Timpul s-a strecurat în Om şi Timpul a început să nască gânduri, temeri, frici ascunse şi idei cât boabele de grâu ce creşteau galopând în capul Omului şi capul creştea şi pieptul scădea şi Omul nu mai era de văzut şi Focul tot creştea, dar Frigul nu lăsa şi Omul s-a gândit să acopere Focul că Focul face Frig şi-au luat lopeţi şi au aruncat bălegar pe Foc şi Focul a tăcut, dar a mocnit sub mun­tele împuţit şi a fost întuneric şi Omul s-a liniştit şi s-au ridicat şi toţi în gloată au plecat bâj­bâind prin beznă până la marginea Grădinii şi acolo au dat de un Zid…

Linişte. Frank urmă:

– …Un Zid… repetă Frank… un Zid…

– Da, un Zid, strigă P. Mai departe!

Frank, cu glas moale: Nu pot…

– Cum nu poţi? ripostează P Ce-i după Zid?

– Nu ştiu! Nu ştiu! Nu ştiu! Gata!

Piticu se uita la mine mirat.

– Încearcă tu, îi zise lui P.

P se ridică şi se gândeşte.

– Morţii mă-si! Nu pot! Nu ştiu!

Tăceam. Nu ne puteam uita unii la alţii. Stelele se arătau goale pe cer. Cerul era plin de nuduri. Şi noi nu ne puteam duce, pentru prima oară, povestea la final.

– Piticule? întreb eu…

– Nu ştiu, bă, nu ştiu…

P şi-a aprins o ţigară şi a coborât prin trapă. Un minut mai târziu îl auzeam jos în cur­te, lângă măr, ţintind cu pietricele un burlan. Nimeni nu îndrăznea să zică nimic. Nu ne pri­veam în ochi şi pentru prima oară parcă nu ne cunoşteam.

Deodată l-am auzit pe P vorbind cu cineva. Frank se aplecă peste margine:

– E gagică-ta! Hai, Piticule, să-i lăsăm.

Piticul şi-a aruncat ţigara şi dădu pe gât încă o jumătate de sticlă de vin. Bolborosi ceva şi dispăru şi el prin trapă. Nu era „gagica” mea. Aşa le plăcea lor să zică. De emoţii nici nu mă puteam întreba ce caută acolo, la ora aceea şi în secunda următoare s-a aşezat lângă mine.

– Aţi terminat? m-a întrebat.

Tot ce-am putut spune a fost:

– Unde-s ăştia?

– Jos în curte. Chinuie o pisică.

– N-am putut.

– Hm… Cine?

– Noi… toţi… nici unul. N-am putut termina.

– M-am întrebat întotdeauna cum reuşiţi. Se zvonea prin cafenea că „refaceţi lumea” sau aşa ceva, doar prin cuvânt, şi-am vrut să văd şi eu.

– Ei bine, ai întârziat.

– Şi unde v-aţi oprit?

Până să fi terminat întrebarea am prins-o de gât şi am sărutat-o. Ea şi-a strâns braţele în jurul meu şi nu ne-am oprit din sărutat până când nu şi-a încolăcit picioarele în jurul şol­durilor mele. Şi stelele dansau deasupra noastră şi glasul celor de jos răsuna în dansul nostru umed. Apoi ne-am oprit. S-a îmbrăcat repede şi după ce i-am dezlipit un chiştoc presat de pe spate, mi-a zâmbit.

– … noi! am izbucnit.

– Ce noi?

– Ha! Noi… noi, în spatele Zidului! Ha!

M-am îmbrăcat din două mişcări şi am coborât împreună. Ceilalţi erau deja pe stradă. Le auzeam glasul. Când am ieşit din curte m-au strigat. Ne-am întors amândoi şi i-am privit. Erau departe şi îi auzeam bine. Dar nu mai înţelegeam ce spun. M-am uitat la ea. Apoi la ei. Era de parcă cineva ne-ar fi amestecat limbile. I-am privit timp de un minut în timp ce ei în­cer­cau să-mi explice ceva. Apoi am luat-o de mână şi am plecat.

Mirosea a vin şi a flori de măr.