Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Despre curul mare şi alb ca un uriaş caş,

de Făgăraş, al marelui judecător

Felix Veselovski de la Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie

Într-o frumoasă seară de vară, toate jurnalele de la toate televiziunile din eterna şi fasci­nan­ta Românie au început cu o scenă în care marele judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sparge cu pietre ferestrele de la casele vecinilor, înjură, face spume la gură şi, ca o încununare a parangheliei, judecătorul de la suprema Curte îşi dă pantalonii jos, apoi şi chiloţii albi şi lungi şi întoarce spre camerele de luat vederi un cur mare şi albicios, ca un caş uriaş, de la o stână din Făgăraş.

Aceasta e scena crudă, aceasta e ipoteza, am putea spune. Dar, începând din acea seară, toate televiziunile au difuzat în direct o lună încheiată, emisiuni-dezbateri, un fel de lung prilej de a trage concluzii.

Astfel, analistul politic Ion Chipurilescu găseşte că este vorba de o victorie clară a libe­ra­lismului asupra social-democraţiei. Se va vedea acest lucru şi mai limpede la viitoarele a­legeri. Gestul judecătorului de la cea mai înaltă instanţă din stat, gest comis la marginea propriei sale grădini, arată cât se poate de grăitor că e vorba de o manifestare a dreptului de proprietate, principiu liberal de netăgăduit. În concluzie, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a optat deja pentru doctrina liberală, tendinţă care va influenţa decisiv electoratul, la început pe cel urban, mai apoi şi pe cel rural.

Dar analistul şi strategul militar Ştefan Predan crede că este vorba de un prim, chiar da­că discret, protest la recenta integrare a României în NATO. Curul exhibat al înaltului ju­de­cător de la Înalta Curte nu trebuie luat ca un simplu scandal între vecini.El trebuie interpretat mai profund, semnificaţia gestului fiind, deci, alta, ea trimite la procesul de globalizare şi la noua politică de alianţe militare la care Europa de Est reacţionează cu oarecare reticenţă. E ceea ce a demonstrat scena din grădina de flori şi legume a marelui judecător.

La o dezbatere televizată a apărut şi doamna Simina Gogu-Constantinescu, secretar de stat în Ministerul Justiţiei. Blonda şi sobra doamnă e senină, e liniştită, e lucidă. Cu echilibru şi logică de fier explică faptul că, potrivit Constituţiei, dar şi legii legitimei apărări, ca şi conform a trei articole şi cinci aliniate din Codul Civil, ieşirea judecătorului nu trebuie con­dam­nată. El se afla cu o jumătate de metru în interiorul proprietăţii sale, proprietate care e in­violabilă şi protejată plus garantată de noile legi ale ţării, iar ceea ce s-a întâmplat în grădina dintre cele două imobile private nu e altceva decât o manifestare firească, în condiţiile de­mo­craţiei, a liberei iniţiative private. Dacă ar fi fost în sala de judecată... Dar n-a fost.

În schimb, analistul economic Ionuţ Mănescu opinează că incidentul cu marele ju­decător exhibiţionist, aparent exhibiţionist, nu are nimic aleatoriu în el. Păi, e întâmplător că acesta a avut loc doar la două zile după publicarea acordului stand by cu Fondul Monetar Internaţional? La ce ne putem aştepta? Se preconizează că board-ul Fondului Monetar In­ter­naţional de la Washington va semna un aranjament de supraveghere preventivă – precantionary – a macroeconomiei româneşti cu tot ce implică aceasta: deficit de cont curent, deficit bugetar, inflaţie, credite neperformante, reforme restructurale urmărite punct cu punct... Iată dar influenţa covârşitoare a juridicului asupra economicului.

Iar psihologul Sergiu Milescu crede că.

În schimb, doctorul în pedagogie Cristian Diletant zice că.

Expertul în servicii secrete Radu Gogoncea spune însă că acţiunea judecătorului Felix Veselovski e la fel de periculoasă pentru România capitalistă precum a fost trădarea genera­lului de securitate Ion Mihai Pacepa pentru România socialistă. Să nu se creadă cumva că aşa-zisul exhibiţionism al importantului judecător de la instanţa supremă n-a fost monitori­zat şi analizat de principalele servicii secrete occidentale, ca şi de lojile masonice şi din Est şi din Vest. Se impun, în concluzie, schimbări de coduri şi de structuri umane şi logistice în ser­viciile de informaţii ale ministerelor Justiţiei şi Internelor.

Analistul politic Costică Herghelegiu opinează că.

Dar analistul militar Romulus Cacoţeanu ne atenţionează că.

În schimb, despre curul mare al judecătorului Felix Veselovski doctorul în drept Rodi­ca Doljeanu zice că.

Istoricul Ion Caracaleanu din Corabia a dedicat o emisiune de o oră întreagă jude­că­to­rului Felix Veselovski şi faptelor lui de vitejie. În Dacia romană nu ar fi putut avea loc un asemenea gest din motive de solemnitate a celor care împărţeau dreptatea. În Transilvania sub Austro-Ungaria de asemenea era exclus aşa ceva, din considerente de lipsă de umor a u­nui sistem dictatorial. După ce a trecut în revistă pe larg toate sistemele juridice de pe milenarul nostru teritoriu, istoricul Ion Caracaleanu din Corabia şi trăitor la Bucureşti, cartier Berceni, conchide că e vorba de naşterea unui precedent căruia promite să-i dedice un studiu de 317 pagini şi 33 de planşe color şi alb-negru.

La o televiziune, în altă seară, analistul politic Jean Marijean zice că.

La o altă televiziune, în altă seară, sociologul Teo Pistoleanu opinează că.

Dar şi analistul economic Gabriel Economu găseşte că arătarea curului de către ju­de­că­torul Felix Veselovski înseamnă că.

Psihologi, pedagogi, profesori, doctori afirmă că.

Aşa a ajuns curul mare şi alb, ca un uriaş caş de la o stână din Făgăraş, al judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subiect perpetuu de talk-show şi tot aşa va deveni su­biect de teză de doctorat în drept. Aşa influenţează juridicul economicul, aşa influenţează el socialul. Nu se ştie încă, cercetătorii în domeniu încă nu s-au pronunţat, încă nu s-au hotărât, dar se pare că juridicul va influenţa şi clima globului terestru. Ne putem trezi ca gestul judecătorului Felix Veselovski să aducă un ger de minus concizeci şi trei de grade Celsius peste mai pu­ţin de o sută de ani. Brrr!

Divorţul cu dar sau sângele tânăr al ticăloşiei

Evenimentul monden al toamnei, al frumoasei toamne cu lumină de miere, a fost di­vorţul patronilor de la televiziunea locală, Cristina şi Marinel Albuţ. Ei nu şi-au aranjat un di­vorţ de catifea în biroul judecătorului, dar nici unul public, cum se poartă, cu împărţirea ca­selor, mobilei, aragazului şi chiloţilor în văzul lumii. Nu, ei l-au anunţat pe post şi-au organizat o petrecere cu toate personalităţile judeţului, o petrecere cu dar. Şi-au zis că dacă tot n-au făcut o nuntă cu dar în adevăratul înţeles al cuvântului, măcar divorţul să fie cu strigături. Dar care este povestea cuplului ?

Cristina Gâscă şi Marinel Albuţ s-au cunoscut, cum le place să spună,în jungla tranzi­ţiei. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o maşină de îngheţată cu cacao, iar el, lângă ea, o­cupa alt metru pătrat  cu o tarabă de ziare. Într-o dimineaţă, ea s-a extins pe teritoriul lui ; mai mult, tot ea a ţipat la el, că face ce vrea, să nu-i atragă atenţia, că-i şi dă cu ceva în cap. Coup de foudre! Marinel a avut o revelaţie. Fata asta durdulie şi cu faţa ciupită toată de vărsat are mult tupeu, e o scroafă ! şi-a zis el cu admiraţie şi s-a îndrăgostit (în felul lui) de ea a­colo, pe trotuarul comercial. Tot acolo a şi cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. « Dar eu nu te iubesc, i-a răspuns Cristina. În plus, sunt şi cam nesimţită. Şi a dracului cât cuprinde ! » « Păi, tocmai de aia te vreau. Nici eu nu te iubesc. Dar noi nu suntem proşti, nu suntem unii din ăia care se căsătoresc pentru că nu pot trăi unul fără celălalt. Noi înţelegem că ne aflăm în jungla tranziţiei şi împreună vom reuşi să plecăm de aici, să-i belim pe mulţi şi să ajungem bo­gaţi!» Şi peste câteva luni chiar s-au îmbogăţit de pe urma unui joc de întrajutorare. O lună în­cheiată, oameni cu plase de bani stăteau cuminţi la uşa unei gherete de pe-un tăpşan de la mar­ginea oraşului şi le predau lor, cu toată modestia şi încrederea, agoniseala de-o viaţă pentru că voiau s-o înmulţească de zece ori în douăzeci şi şapte de zile, cum promiteau Cristina şi Marinel într-un regulament al circuitului. Dar după douăzeci şi şapte de zile, ei au închis ghe­reta şi-au plecat cu banii, echivalentul a vreo două milioane de dolari. Fiind vară, fiind ca­niculă, unde-şi puteau pierde urma dacă nu la Antaliya, pe litoralul turcesc, unde au trăit mo­dest, ca să zicem aşa, vreo şaizeci de zile, cu whisky, caviar, şampanie şi îngheţată cu cacao. A fost un fel de lună de miere. Ce bine se simţeau. Cât de mult nu se iubeau, dar cât de mult se tolerau reciproc. În nopţile caniculare chiar făceau sex, cum ar fi făcut gimnastică de în­viorare.

Au revenit în oraş când lucrurile s-au calmat, când pierzătorii la loteria jocului piramidal s-au retras defulaţi din Piaţa Prefecturii, când poliţiştii şi procurorii, amabili, le-au dat un semn că pot reveni în deplină siguranţă. S-au întors, deci, bronzaţi, înţoliţi şi aroganţi, că au înţeles încă de atunci că dacă nu eşti înţolit şi arogant ţi se duce dracului afacerea. Şi prima lor acţiune a fost să cumpere o televiziune leşinată, obedientă faţă de partidul de gu­ver­nă­mânt, faţă de toate personalităţile politico-administrative din judeţ. « Din televiziunea asta vom face bau-bau-l zonei, praf îi facem pe toţi », a schiţat Cristina programul postului. Şi, într-adevăr, de la senatori, deputaţi, până la prefect şi preşedinte al Consiliului Judeţean şi pâ­nă la cel mai mărunt director, cel de la Direcţia de control a cazanelor, nimeni n-a scăpat ne­terfelit. Iar rezultatele acestei politici editoriale au fost dintre cele mai bune: televiziunea a de­venit de temut, iar contractele de publicitate curgeau gârlă. L-au filmat cu camera ascunsă pe preşedintele Consiliului Judeţean în timp ce făcea sex cu directoarea blondă a unei di­recţii descentralizate a statului. Cu caseta asta, nedifuzată pe post, au câştigat primul contract de o sută de mii de dolari. La fel l-au filmat pe senatorul principalului partid de opoziţie, de o­poziţie, dar bogat, ceea ce înseamnă că n-a fost nici o problemă ca un contract de o sută şaptezeci de mii de euro să intre în contul televiziunii cristino-marinele. Se ajunsese atât de de­parte încât se virau banii de publicitate şi nici nu se mai difuza reclama pe post.

Aşa se face că luna trecută televiziunea soţilor Cristina şi Marinel Albuţ ajunsese la apogeul ei financiar şi la cele mai rafinate metode de şantaj. Iar familia proprietară avea deja câ­teva vile, mai multe maşini străine, terenuri şi acţiuni la firme prospere, musai la firme prospere. Dar tocmai atunci, Cristina a fost convocată într-o dimineaţă de managerul gene­ral Marinel în sala de consiliu. « Dragă Cristina, doamnă Gâscă, a întâmpinat-o solemn Marinel Albuţ, vine vremea în care se impune o schimbare. Trebuie să ne despărţim ! » Cristina cea brunetă şi cu capul ei mare, cu coafura afânată şi buzele extrem de senzuale, « răsfrânte a desfătare », vorba poetului, Cristina a simţit că-i cade tavanul în cap. Ea, femeia bărbată a o­raşului, cea care juca un judeţ întreg pe degete, şi-a pierdut, poate pentru prima oară, cumpătul. «Dragă Marinele, dar eu am început să te iubesc, am început să cred că nu mai pot trăi fără tine. Putem, spune tu, să trăim fără un şantaj mic pe zi şi fără unul barosan pe săp­tămână?» «Doamnă, nici pomeneală să renunţăm la şantaj, la viaţa noastră în belşug de la televiziune. Tu rămâi preşedinta televiziunii, eu manager general, tu iei vila din centru, de lângă Spitalul militar, eu pe cea din Nord, tu cabana de la munte, că-ţi place la ski, eu casa de vacanţă de la ţară, eu BMW-ul şi Mercedesul, tu Volswagenul şi Peugeot-ul. Şi eu am în­ceput să te iubesc, dar nu trebuie să dăm frâu liber sentimentelor. Trebuie să ne despărţim. Am cunoscut o fată mai tânără decât tine şi, nu te supăra, mai deşteaptă. E suplă, e blondă şi are picioare lungi. Şi e ticăloasă ceva ce nu s-a pomenit» «Şi ce, eu nu sunt?» «Ba da, şi noi sun­tem, dar ne-am cam lăsat pe tânjală, ca să zic aşa, ne-am cam culcat pe-o ureche. Avem ne­voie de sângele tânăr al ticăloşiei. Sângele ăsta îl are Daniela cea blondă. Vom lucra împre­u­nă mai cu spor. Ea va sparge uşile tuturor cabinetelor din judeţ cu clitorisul. Va intra în dormitoare, în cabane de protocol şi-n separeuri cu camera ascunsă după ea. Afacerea noastră va cunoaşte o nouă perioadă de prosperitate. Vom avea totul la picioare. Peste o săptămână vom da o petrecere cum n-a mai fost la Cornul Vânătorului. Astăzi trimitem deja invitaţiile. Uite cum le-am conceput: «Domnule prefect, Cristina Gâscă, preşedinta Televiziunii Vega, şi Marinel Albuţ, manager general, au onoarea să vă invite la divorţul lor. Masa, felicitările şi dansul au loc duminică,10 septembrie etc.»

În acea zi însorită de toamnă, petrecerea a fost deschisă cu dansul dintre Marinel şi Cris­tina. Marinel cel buzat, cu urechile clăpăuge şi barba ţepoasă, era pus la patru ace, iar Cristina era de-a dreptul strălucitoare, cu o rochie lucioasă, aurie. La un moment dat, a a­părut silueta Danielei, care l-a preluat simbolic pe managerul general Marinel din braţele Cristinei, aceasta fiind pentru prima oară docilă şi generoasă. Doi miniştri, trei senatori, cinci deputaţi, ptrefectul, preşedintele Consiliului Judeţean şi toţi directorii din teritoriu pri­veau cu respect impus, cu teamă şi cu duioşie, mai bine sau mai prost jucată. Pe terasa marelui restaurant, invitaţii de marcă dansau, mâncau caviar, beau şampanie, iar paparazzi de la te­leviziunea trioului Cristina-Daniela-Marinel filmau deja cu camera ascunsă. Ofensiva de toamnă începuse.

Noi, amoralii

În restaurantul de la parterul cabanei de lux de la altitudinea de 1511 metri, la orele 3:00 din noapte, masa festivă era pe terminate. Pe platourile de pe mese mai zăceau ici-colo câ­teva pişcoturi, câte un şniţel, vreun peşte mâncat pe jumătate, pete de icre şi de muştar, apoi pahare cu diferite băuturi lăsate pe jumătate pline sau poate că pe jumătate goale. Câţiva din veteranii partidului, cei mai rezistenţi la alcool şi nesomn, mai discutau în mici gru­puri despre recentul succes în alegeri al partidului. „Am luat cam totul în judeţ, zicea tânărul şi proaspătul consilier local Cosmin Mitoman, zicea el în termeni fotbalistici. Noi şi Dinamo. Câini roşii până la moarte!” Şi mai sorbea o gură de şampanie trezită din cupă.

Într-un colţ, deputatul Gavrilă Mihuţ, supranumit dictator micuţ, preşedinte al orga­ni­zaţiei judeţene, bea câte o înghiţitură dintr-un pahar de coniac şi privea pierdut spre o ma­să, parcă în gol. Dar nu, nu privea în gol, ci o pătrundea cu privirea pe-o femeie planturoasă care mânca alene, studiat, dintr-o mare felie de tort cu multă frişcă.

„Vă place, dom` preşedinte?” îl întrerupe din visare economistul Aurelian Cordoş, trezorierul partidului.

„Hm! E bună rău! Uite ce ţâţe are şi ce decolteu generos. Şi ştie putoarea că e bună, are conştiinţa propriei valori, ca să zic aşa. Că uite cum îi merg ochii, cum îi alunecă. Are pe dracu-n ea, ce mai! E bună rău! încheie oftând recitarea Cântării cântărilor, ediţia 2004, pre­şedintele judeţean al partidului şi mai trage o înghiţitură de coniac, parcă spre a-i mai trece nă­duful.

„E nevastă-mea, dom` preşedinte! O vreţi?”

„Ei, drăcia dracului! Domnule, te rog să mă ierţi! N-am ştiut neam... Ce înseamnă ca oa­menii din partid să nu se cunoască mai îndeaproape... Oricum, iartă-mă şi ia-o ca pe un compliment, ai o soţie frumoasă...”

„Nu trebuie să vă scuzaţi. Chiar o vreţi?”

„Cum s-o iau?... Nevasta dumitale?... Domnule, eşti sigur? Nu se poate!...”

„Haideţi, dom` preşedinte, nu trebuie să vă faceţi atâtea probleme. Noi, amoralii, nu tre­buie să avem astfel de scrupule. Sunt sigur că dumneavoastră sunteţi om de onoare şi că veţi avea grijă să avansez în partid, cine ştie, preşedinte la municipiu sau un loc eligibil la ur­mă­toarele alegeri... Deci, nu vă faceţi probleme, luaţi-o sus, în cameră, dacă o vreţi!...”

Era ora patru şi jumătate în zori când deputatul Gavrilă Mihuţ – dictator micuţ – urca scările din lemn de stejar lustruit ale cabanei însoţit de planturoasa doamnă Cordoş. Domnul Aurelian Cordoş îi petrecea cu o privire duios părintească de la masa din colţ, unde – împreună cu şeful cabanei – trebuia să tragă linie şi să adune sau să scadă, să vadă cât a costat toată paranghelia prilejuită de câştigarea alegerilor. „Asta e, îşi zicea el, trezorierul nu ştie de odihnă, nici de somn, el trebuie să aibă grijă ca de ochii din cap de banii partidului... Că, mai devreme sau mai târziu, şi partidul va avea grijă de promovarea trezorierului...”

Prin larga fereastră a restaurantului de la parterul cabanei pătrundea răcoarea zorilor de vară, o răcoare puturoasă dimpreună cu ciripitul păsărilor matinale.