bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

PROZA

 

Diana MOȚ

Declarație de avere

De când văzuse la televizor că aleșii poporului cer românilor declarații de avere, în­vă­ță­toarea Eliza Filipide nu mai avea liniște, iar de somn nici că mai putea fi vorba. Mai nou, se simțea un oarecare soi de evazionist fiscal. Îl medita pe fiul patronului de la aprozarul din colț, căruia, pentru câteva kilograme de morcovi și alte legume pe lună, îi suporta mofturi pen­tru care, altădată, pedpsea o clasă întreagă. Dar asta era...Dacă voia la fiecare sfârșit de săp­­tămână o ciorbiță cu carne, lega și șireturi, ștergea și nasuri, și chiar accepta să fie tutui­tă...

În fiecare noapte, după ce făcea un duș, învățătoarea Eliza Filipide se privea lung în o­glindă, uneori mustrător, alteori cuprinsă de milă. Simțea de fiecare dată că oglinda o absoarbe, vrând parcă s-o târască în trecut, în urmă cu aproape treizeci și ceva de ani, când e­levii o primeau în clasă cu respect. Acum, constatase că a cere respect înseamnă a fi depășit, a nu mai fi „cool”, iar a da temă de casă era egal cu a stresa și a traumatiza elevii care preferau să aleagă calea aurolacului.

Declarația de avere o înnebunea pe Eliza Filipide. Nu știa cu ce să înceapă. Trebuia oa­re să declare și hainele soțului decedat cu șase ani în urmă și pe care încă le păstra în du­lap?Simțea că își pierde mințile, iar farmaciile nu mai eliberau calmante fără rețetă. Gândul că în cămară avea peste cincisprezece borcane cu zacuscă, o storcea de vlagă. Dacă ar declara nu­mai cinci ? Lumea va începe s-o arate cu degetul iar cei de la Direcția Financiară cu siguranță vor bănui că e ceva necurat la mijloc. Cum o învățătoare, cu o așa pensie mică, și-a permis cincisprezece borcane cu zacuscă pentru iarnă ?

Se urî pentru că se lăcomise să meargă în sud, la o verișoară, de unde adusese zece ki­lo­grame de fasole boabe. Se tot gândea s-o arunce pe geam noaptea, când toți dorm, dar AȘTIA ( ?) erau deștepți și ar fi putut analiza unghiul din care a căzut fasolea. Ar fi fost, cu si­guranță, descoperită.

Se îngălbeni de spaimă la gândul că are prea multe poșete. De unde, s-ar pune întreba­rea? Dacă ar mărturisi că le are ade la Margareta Trofin, care imediat după 1989 plecase în State la fiul ei, poate apar alte complicații, gândi Eliza Filipide epuizată.

Cert e că niciodată nu știuse că e atât de bogată. De fiecare dată avea senzația că mai are puțin și moare de foame, dar iată că acum, pusă în fața faptului împlinit, vedea că lu­cru­ri­le nu stau chiar așa.

Se gândi că mai simplu ar fi să întocmească un tabel, simplu dar foarte concret. Ceva de genul : obiect, bucăți, perioada achiziționării. Doamne, nu, nu-și putu înăbuși un strigăt. S-ar da singură în vileag. Ar fi prea multe. Ar fi, pe lângă hainele soțului, cele cincisprezece bor­cane cu zacuscă, și un bax cu hârtie igienică ( + încă unul în beci), două sticle cu zeamă de varză, de la o cumnată, o mașină de cusut fără pedală ( știa ea că mai bine ar fi aruncat-o), un televizor alb negru, cu sonor, dar fără imagine ( pe care îl ținea în bucătărie pe post de ra­dio).

Pentru Eliza Filipide era deja prea mult. Asta îi trebuia pentru ultimii ani din viață ? Să fie târâtă prin tribunale ?! Unde mai pui că un fost elev, din prima promoție, era grefier.

Când își aducea aminte câte lucruri mai are, simțea că leșină. Atâtea fuste, patru umbrele, patru perechi de cizme, plus o pereche de adidași vechi, de la vecina plecată în A­me­rica. Ce era de făcut ? În primă instanță îi veni în gând să se predea. Să mărturisească tot. Să recunoască și existența celor două veioze fără abajur și fir. Să admită și că a cumpărat de la ruși două mochete (la preț redus, e drept, că erau pătate cu cafea).

Dar mai rămâneau atâtea...Peredele, scaune, un pat, o canapea...Cum le va justifica ? Cert e că nu era ușor să fii bogat. Da, da, hotărât lucru, bogăția era o dilemă, suspină Eliza Fi­lipide.

Își puse mâna sub cap și lăsă capul ușor pe pernă...Tresări și-și aduse aminte că era o pernă pe care n-o trecuse pe tabelul de averi. Blestemă toate cadourile și toate cumpărăturile...

Învățătoarea oftă și mușcă dintr-un măr...O lacrimăi se prelinse ușor și, fără să reali­ze­ze, învățătoatea o mestecă împreună cu coaja rumenă a fructului. Închise ochii și se lăsă cu­prinsă de visare...

Doar visul îi mai rămăsese. Și lacrima...Tot mai era o speranță, atâta vreme cât nu erau im­pozitate visele și  lacrimile. Se mai putea face ceva din moment ce plânsul și suspinul nu tre­buiau declarate. Le știa ale ei, numai ale ei...

 

                                                              Diana Teodora Slăbilă,

                                                              Psiholog