Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Miros de halva proaspătă

Lidia! Neasemuita Lidia! Ii simt mirosul pielii prin zonă, mireasma ei de halva proas­pă­tă. Ne întâlnim rar, poate o dată la cinci ani. Ne-am despărţit cu mai mulţi ani în urmă, peste numărul degetelor de la mâini şi de la picioare. Prima mea iubire. Dar dacă e pe o rază de o sută de metri, îi detectez prezenţa. Iniţial îi percep aroma. Apoi stomacul mi se răsuceşte ca un cocoş decapitat. Nu greşesc: iat-o! De fiecare dată îmi povesteşte viaţa, în picioare, pe ne­răsuflate. Niciodată n-are timp de-un suc. Iat-o! Mă vede. Ii ghicesc nechezatul apoi îmi flu­tură din mână. Râsul ei cărnos, gâlgâit, nesimţit, promiţător. Cu care te bagă în orgasm, apoi la balamuc. E superîncântată că mă vede, dar din nefericire e plină de treabă. Ca de obicei! Copilul ei cel mare e în spital, aproape mutilat. Ea presupune că e răzbunarea Dobitocului, adică fostul ei soţ. Aceiaşi ochi: când neastâmpăraţi, jucăuşi ca doi pinguini, când langu­roşi de ţi se taie maioneza, când sfârâind de nerăbdare. L-a găsit în scară, snopit în bătaie. Le­şinat sub cutiile poştale, murat într-o baltă de sânge. Cu mâinile încleştate pe borsetă şi cu bu­za ruptă. Incredibil! De sub rochia cu buline mari, de culoare fisticului, sânii împing violent ţesătura ce stă să crape. Poţi jura că nu-s răscopţi. Că bulbii maronii nu şi-au pierdut gustul de vin fiert şi nici izul acrişor, răcoros. A sunat salvarea care a venit hăt târziu, a sunat po­liţia şi i-au venit doi beţivani.L-a cărat în casă plângând. Umplându-se de sânge ca un măcelar – până şi- n gură! Dar ce gură! Gura pentru care eu am vândut casa. Si care, mă uit, e încă proaspătă şi zemoasă, umbrită doar de borul pălăriei. Buza de sus, aiurea bosumflată, e, to­tuşi, favorita lui. Dar nici pe cea de jos n-ar scoate-o din joc, cea răsfrântă cumva şcolăreşte, parcă de la ros prea mult creionul. Abia la spital au constatat dezastrul. Mai multe fracturi cra­niene, dantura spartă, o arcadă explodată, o ureche aproape smulsă şi trei coaste rupte. Asta partea mai gravă. Mizilicurile, cum ar fi smocuri de păr smulse, nu intră la socoteală. Dar ea era mulţumită că scăpase cu viaţă. Nu se mai sătura să-i palpeze cu privirea pulpele fer­me, clipocind la încheieturi, genunchii gingaşi şi degetele caraghioase de la picioare, ca nişte viermi dolofani cu tichii roşii. Ii savura aerul de cochetă zăpăcită, având mereu sentimentul că timpul îşi rupsese dinţii în corpul ei. Ii studia bărbia calmă şi nasul răsfăţat. Acum ea trebuie să plece repede să facă rost de o pungă cu sânge. Ăştia din spital n-aveau nimic: niş­te calici! Pa, pa! Se răsuceşte şi dispare. Abia apuc să-i mai văd fundul, dând colţul în tangaj galeş. Incă mă uit în urma ei. Dâra de miros de halva proaspătă s-a destrămat. N-a mai ră­mas decât mirarea vânzătoarei de la chioşcul de pâine, că un zdrenţăros are ce vorbi atâtea cu o doamnă aşa bine.

Socoteli

Il urmăream din ochi de mai multă vreme. Inainta cam cu zece metri intr-un sfert de oră, nu mai mult. In felul lui, era un spectacol; unul care îţi tăia pofta de viaţă. Dintre toţii bă­trânii care, încă de la prima oră, pe răcoare, foşgăiau ca gândacii, el era cel mai ciudat. Tre­mura din toate încheieturile, ca şi cum antenuţele sale secrete reperau iminenţa unor nori negri sub formă de talpă de bocanc. Picioarele îi săltau nestăpânit şi ritmic doi-trei centi­metri, acompaniate de zvâcnetul bastonului. Dacă îl vedeai pentru prima dată, îl puteai foarte uşor bănui că-i abţiguit şi-i arde de-o sârbă autistă.

Il urmăream de departe, decupându-l uneori cu greu din încrucişarea de mâini şi pi­cioare, din încăierarea de corpuri ce asaltau tarabele. Pătrunjel, mărar, roşii, castraveţi – totul in­tra în sacoşele cu burta goală, steaguri de luptă flendurite. Ajunse în bucătării, totul era ros, feliat, mursecat, mărunţit, mestecat, supt până la ultima vitamină. Cei mai aprigi erau bă­trânii. Vânătorii neobosiţi de vitamine. Intre gingiile lor albicioase îşi găsea sfârşitul, zvâr­co­lindu-se, şi ultimul firicel de lobodă. Primăvara, parcă înnebuneau. Cu umerii osoşi, cu figurile translucide, cu ochii abrutizaţi de iarnă se călcau pe picioare, se împingeau unul în altul, gladiatori devitalizaţi şi moşmondiţi. Unii chiar se ciupeau sau se înjurau printre dinţi. Erau răi şi neputincioşi. Mâinile lor descuamate pipăiau totul, întorceau marfa pe toate fe­ţele, verificau expert robusteţea fructului, scormoneau. Apoi strâmbau din nas. Ţuguiau bu­zele ofilite. Zâmbeau şiret. Se târguiau zile întregi, până verdeţea prindea să se vestjească, până fructele dădeau în putrefacţie şi erau vândute mai ieftin. Înhăţau vitamina cu mâini tremurătoare, o ascundeau şi zâmbeau triumfători. Îşi frecau lăbuţele de satisfacţie.

Spre vară, se mai linişteau. Ieşeau doar pe răcoare. La prima oră, invadau piaţa.Tatonând, amuşinând. Cu oarecare politeţe. Unii chiar cu discreţie. Pe la unşpe ju­mate, o goarnă imperceptibilă pentru un novice dar clară pentru ei suna retragerea. Mai reveneau pe la patru jumate, învioraţi după somnul de amiază. Cei mai şireţi apăreau pe la şase, poate prindeau ceva marfă deteriorată peste zi. Cu care vânzătorii nu mai aveau chef să se în­toarcă acasă. Dar în acest an parcă erau mai răi ca altă dată. Deşi primăvara era pe trecute, încă li se auzea mârâitul. Precipitarea mâinilor cotrobăind nu se atenuase. Disperarea pentru legăturile de verdeaţă încă le împăienjenea privirea. Vocabularul era buruienos.

Omul meu e gata să intre intr-o pescărie. Balena de pe geam stă cu botul căscat să în­ghită o cutie de conserve. E în buza magazinului. Dar asta înseamnă că peste două trei mi­nute va păşi, ţopăind involuntar, înăuntru. Acum îl văd cât se poate de bine. Din barbă, un firicel de salivă se prelinge pe gulerul cămăşii – opera unui păianjen anemic. O bătrână nă­du­şită dă să iasă. Ar avea loc să treacă pe lângă el, dar preferă să aştepte.. „Hai, ghiujule, hai!“ îl îndeamnă pe jumătate în glumă femeia. Omul meu înaintează în ritmul lui obişnuit. Poate chiar face eforturi să se grăbească, nu-mi dau seama. Bătrâna nu lasă sacoşele din mână. Prinde a năduşi şi mai tare. „Moartea te cauta pe-acasă şi...“, dă drumul unui refren răsuflat. Bă­tranul îi aruncă o privire scămoşată. „Hai, mişcă-ţi hoitul, boşorog împuţit“, îşi pierde ea răb­darea. Firicelul de salivă se îngroaşă. Femeia s-ar putea strecura acum pe lângă el, dar aşteaptă să se facă mai mult loc. Ori poate doar îi face plăcere să-l porcăiască. „Dacă ai mânca o oală de fasole, te-ai învârti ca prâsnelul“. Femeia râde din toată inima, plăcut surprinsă de pro­pria creativitate. Bătrânul se opreşte, săltând pe loc. Face eforturi vizibile. Pe firul de salivă co­boară bulbuci. Femeia îşi face loc pe lângă el şi iese. „Te-n pizda mă-tii!“, gâjâie el în cele din urmă.

Da, sunt răi în acest an. Probabil că vitaminele vor fi puţine. Va fi secetă. Sigur va fi se­cetă. Instinctul nu-i înşală. Din treaba asta s-ar putea câştiga bani frumoşi.