Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Proze

la revedere

– Şi pot să intru vă rog? Ştiu că este dificil să obţin viza dar e dreptul meu să încerc, da înţeleg că foarte puţini reuşesc să primească acest fel de viză dar eu vreau să vorbesc cu cei ca­re se ocupă cu aşa ceva, nu cu portarul. Mulţumesc.

– Da, am toate actele în regulă, da vorbesc destul de bine engleza, pe cît timp, doi ani şi gata asta e cea mai lungă perioadă, chiar dacă nu stau doi ani dar să am viză, că doar n-am stat o noapte trează ca să vin aici şi să cer viză pe trei zile că atît îmi ia să mă duc şi să mă în­torc.

– Vă rog să veniţi la ora trei după paşaport, îmi zice tipa din spatele geamului an­ti­glonţ. La ambasada uk totul era super păzit de cînd avuseseră loc atentatele de la world trade center.

De fapt de cine se păzeau? De noi cei de afară printre care în ziua aceea mă nu­mărasem şi eu, şi îmi promisesem că nu voi mai încerca să mă umilesc eu pe mine atît de mult niciodată. A trebuit să ne trezim la cinci dimineaţa, să mergem să ne scriem pe o listă pe care erau deja trecuţi destul de mulţi oameni, să aşteptăm ca în jurul orei nouă să vină un in­divid plin de importanţă care făcea parte din gardienii publici, apărătorii locului, împărţea bo­nuri de ordine şi făcea crize sporind neliniştea celor din jur. Oricum, ca românul fericit că totul s-a terminat cu bine, am ajuns, după două zile de umilinţe şi nesomn acasă, cu pa­şa­portul ştampilat şi gata de plecare. Au mai urmat cîteva zile şi iata-mă într-o dimineaţă de mai plecînd spre bucureşti cu microbuzul pe serpentine la aeroportul minune de unde urma să iau zborul minune către ţara lui papură vodă dă fărst.

Ca orice tînără fără experienţă am ascultat tot felul de sfaturi despre călătoria cu a­vionul de la tot felul de oameni care nu mai călătoriseră cu avionul dar ştiau ba fiindcă vă­zu­seră în filmele americane la teveu sau aveau rude sau cunoştinţe care aveau rude sau cu­noş­tinţe care călătoriseră cu avionul. Cercul meu de prieteni era format din oameni care se zbă­teau cu greu să –şi croiască o viaţă aici (ceea ce îmi doream şi eu după doar puţină aventură). Aşadar, am fost anunţată că mîncarea din avion se plăteşte, asta în cazul fericit în care o voi primi şi sfătuită să întreb mai întîi cît costă, ca să nu mă fac de rîs la sfîrşit, sau şi mai rău să nu am cu ce plăti şi multe alte ciudăţenii de felul acestora.

Urc în avion, după ce o doamnă de la unul din ghişee m-a insultat, alt gardian m-a în­trebat cîţi bani am, ca să îmi ceară probabil, dar puteam să-i dau vreo 10.000 de lei dacă ţi­nea neapărat.

Avionul, fantastic, vrei să pui picior peste picior? Nu poţi. Vrei să te întorci puţin mai la dreapta? Ai grijă că vecina poate abia şi-a pus dinţii şi dacă-i scoţi, n-au dentist aici. Stăteam pe scaune cîte trei şi mirosea a aer închis, eu nu prea înţeleg de ce nu ai voie să deschizi geamul în timpul zborului, e curent sau ce? Apoi doi bătrînei s-au aşezat lîngă mine. Capetele lor îmi ajung pînă la nivelul ochilor, găsesc obositor să mă uit spre ei. Vorbesc nemţeşte, nu în­ţeleg nimic. Cînd s-au aşezat lîngă mine mi-au zis „hello”. Sînt slăbuţi şi nu prea guralivi. Mi­ros a colonie din aia de care se găsea la noi imediat după revoluţie, adusă din import.

Eu cerusem loc la geam ca să mă zgîiesc, credeam că pot vedea un oraş să împuşc şi eu doi iepuri dintr-o lovitură, să zic că l-am văzut cînd eu nici măcar n-am coborît din avion.

– Am vizitat toată europa de-a lungul ei. Şi ce-ai văzut? Crestele unor munţi şi norii de deasupra olandei, sînt altfel decît cei de la noi, mai pufoşi. Am văzut şi amsterdamul, erau nişte galoşi cool în aeroport.

Vine şi vremea să mîncăm, apare un tip care ne arătase mai devreme pe unde să ne aruncăm în caz de defecţiuni la motor, cu mîncare. Eu olandeză nu vorbesc aşa că sîntem în im­pas, nu ştiu cum să-l întreb cît costă mîncarea mai bine o iau că vad că nimeni nu întreabă şi mai apoi văd eu. O cutiuţă mică, ca un penar din alea de care aveam cînd eram mică. O deschid, înăutru cutiuţe şi mai mici fiecare cu cîte ceva în ea, au şi o prăjiturică. Bătrînul mă întreabă:

– Nu-i aşa că nu o mănînci? ce mai putem zice, eu cam salivam după hîrtia aia cu gust de cacao dar i-am dat-o şi aşa avea prea multe e-uri, că aşa am auzit eu. Totuşi sînt foarte in­teresată de gustul acestor mîncăruri sau ce-or fi. Doar am plecat în recunoaştere, să văd, să stu­diez, să iau notiţe, doar voi scrie o carte despre asta, nu?

Aşadar văzîndu-i pe vecinii mei cum balotează tot ce au în faţă încep şi eu să mănînc sa­lata, salata cu liguriţele şi furculiţele din plastic apoi le pun toate în punga pe care o extrag din buzunăraşul scaunului din faţa mea, reciclabilă, şi aştept să vină cineva să o ia. Apoi primim cafea, biscuiţi, suc şi aşteptăm să aterizăm în amsterdam.

Amsterdam, poarta nu mai ştiu ce număr, să mă uit pe bilet, g dar să mă uit. Că în ţară la noi mă gîndeam să întreb pe cineva, că aşa faci la noi cînd nu ştii cu ce treoleu să mergi îi intrebi pe cei din staţie.

– Nu vă supăraţi, nu ştiţi cît e ceasul?

– Nu ştiu, îmi pare rău, nu sînt de pe aici.

Norocul meu a fost că în faţa mea am găsit un panou cu teve-uri multe şi nu a mai tre­buit să mai întreb pe nimeni. Glonţ la panou să văd pe unde să o iau. Citesc pe teveu, mă orientez în timp şi spaţiu şi plec spre indicatorul care îmi zicea porţile g şi f, cu geantă şi beletul după mine, ştiam că nu am prea mult timp aşa încît m-am gîndit chiar că un picuţ de sprint n-ar fi rău dată fiind situaţia. Mă îndrept către poarta cu pricina, zborul anunţat. Stau pu­ţin jos, urc apoi în avion. Ei, aici parcă mai puteai respira doar două locuri pe rînd şi o com­panie mai plăcută, un prim contact cu civilizaţia şi oamenii acelei civilizaţii pe care doream eu s-o descopăr, un englez cu 200 de coşuri şi tot atîtea kilograme se aşează lîngă mine. Mă înghesui lîngă geam dîndu-mi seama că îmi va fi greu să respir în locul pe care îl ocup Tre­buia să fiu atentă cînd a arătat stewardesa unde se ascund măştile de oxigen.

Ok, îmi zic eu sperînd că sticul îşi făcuse efectul şi nu miroseam după atîta drum cu mi­crobuzul, cu avionul, cu scările rulante prin aeroportul cu galoşi din lemn, nu de alta dar nu-mi doream ca prima impresie pe care acest popor, care face baie seara, şi-o face despre mi­ne să fie una negativă. Pentru mine contează tare mult prima impresie dacă m-a văzut unul, m-au văzut toţi, şi nu vreau să adîncesc groapa dintre cele două popoare cucerite ambele la un moment dat în istorie de romani prin nefolosirea unui stic dă astea corespunzătoare nor­melor stricte ale uniunii europene. Acestea fiind zise, sandvişul deja mîncat eu las măsuţa ri­di­cată aşteptînd felul doi şi îmi rîd în sinea mea văzindu-i pe ceilalţi cum îşi string măsuţele din faţa lor. La un moment dat ni se comunică că acest zbor, care nu a durat mai mult de o ju­mătate de oră, se va sfîrşi în cîteva minute, atunci, roşie pînă în vîrful urechilor, îmi strîng mă­suţa din faţa mea.

– Oare ce fel de nehalită m-or fi crezut oamenii ăştia, îmi zic eu în gînd. Treabă naşpa, eu îmi propusesem să fac totul perfect şi uite cum o dau în bară la final.

O domnişoară  strigă că dacă e cineva din afara spaţiului ue să ridice mîna ca să ne dea un formular, eu deja puţin galbenă ridic mîna fără să mă vadă decît individul cu coşuri de lîngă mine care mă întrebă if I need one of those, I dau din cap că nu şi gata, nu, ce mai pu­team zice dacă nici măcar să ridic mîna nu pot...

În sfîrşit coborîm, poate totuşi nu era reprezentativ individul şi mă îndrept către poarta pe care scrie Others, acolo sînt eu. Completez un formular care îmi cere să spun ce culoare are pielea mea, albă sau east european albă tic pă ăsta din urmă, dacă ar fi vreo diferenţă, că da­că eşti chinez eşti galben, dacă eşti negru eşti negru dar est european alb? Noi sîntem mai su­periori decît alţii nu? Şi tocmai un consătean de-al lor a zis-o.

– Unde mergeţi? mă întreabă doamna neagră de origine engleză care îmi verfică pa­şaportul.

Asta mă întreb şi eu uneori dar mai ales în ultima oră.

– Adresa nu e scrisă corect îmi zice ea.

Păi nu ştiu cum e corect, ce eu am mai fost vreodată aici ca să ştiu cum scrii adresa, la noi e simplu. Ca să expediezi o scrisoare trebuie să scrii numele şi strada, blocul, apartamentul, oraşul, iar dacă greşeşti, poate ai noroc să ajungă la vreo vecină drăguţă care să te caute mai pe seară să ţi-o aducă, sau poştaşul să-şi dea seama de eroarea expeditorului. Dacă nu, data viitoare sigur poşta le-a încurcat.

 În fine, mă lasă să trec că am viză şi îmi zice s-o iau pe la stînga ei. Da, aici trebuie să am grijă că totul e pe dos. Afară îi aştept pe cei care trebuie să mă ia de la aeroport. Plouă. Eu ştiam că anglia e ploioasă dar n-au bălţi ce păcat că mergeam la o tură de înot. Dar uite-i, au venit să mă ia.

Prima mea zi în ţara lui papură vodă dă first. Tocmai mi s-a rupt valiza.

încă n-ai văzut nimic

– Hei, ce faci Tira?, cum îţi prieşte viaţa în londra? Eu am ajuns ieri şi te sun acum re­pede, repede să-mi zici cînd ne întîlnim să-mi povesteşti ce faci şi ce magazine să vizităm. Eu mă gîndeam să mergem şi la muzee ştiu că tu nu prea eşti cu astea dar eu vreau să văd cel pu­ţin acum cît am chef şi energie.

– Auzi tu Mimi, nu mai turui atîta că mă enervezi taci să îţi zic eu ce mai e nou, ne ve­dem mîine la zece. Vezi să nu uiţi că aici trebuie să te îmbraci ca lumea, să nu mă faci de rîs. Iei busul de la tine de acolo din ghetou şi vii te aştept în faţa magazinului john lewis de pe oxford street, îl nimereşti tu cumva.

– Ok, hasta mańana, îi zic eu şi închid.

Debusolată?  Sigur, ce fac eu în oraşul ăsta mare în afară de cumpărături, că la alea sînt  sau nu. Bine, pînă atunci să dau o raită.

– Hei, am plecat să mă uit prin prejur pe aici!

– Ok. Îmi răspund gazdele mele drăguţe, dar nu prea ai multe lucruri de văzut.

Nu-i nimic bine măcar că vorbesc limba lor, altfel nu ştiu cum m-aş fi înţeles cu gaz­dele mele. Dar sînt drăguţi cred că şi ei mă studiază să vadă dacă am pielea mai puţin albă de­­cît a lor, normal, doar stau la soare de cînd aveam trei ani, e normal să fiu mai colorată, ei au aici o mare, de ce nu se duc şi ei?

Se pare că locuiesc într-un cartier de negri şi vînzători, toţi indieni din india. Fain, o stra­­dă cu restaurante, pub-uri şi un supermarket. Uite un fel de teatru afiş anunţă pentru seara aceasta un spectacol în care se vor cînta melodiile lui f. mercury. Cine? Cred şi eu. Un a­fi­şînd cu un cîntăreţ pictat care aducea a solistul grupului Queen încearcă să ademenească tre­­cătorii, nici măcar din curiozitate nu m-a ademenit. Oricum, ar fi timpul să mă întorc, e seară şi nu vreau să nu mai deosebesc om de întuneric, norocul meu că eu mă văd. E comic să fii negru şi să stai într-o casă neagră dacă eşti alb ar trebui să stai într-o casă  albă iar indie­nii într-o casă maro de ce? Vă zic eu mai încolo...

Ajung acasă şi sînt invitată la cină cină cină. Păi eu sînt cam timidă şi n-aş vrea să stric cina de familie şi mă codesc dar nu pot refuza fiindcă dacă zic că nu mi-e foame rămîn flă­mîndă. Ce mîncăm? Cu singuranţă a doua oară nu mă vor mai prinde la masă oamenii a­ceştia.

– Cum e românia? E frumoasă.

– Da, şi avem şi dealuri şi munţi şi mare, ar fi frumos să veniţi în vizită, o să vă placă.

După ce povestesc despre românia, încerc să aflu mai multe despre londra.

– Cum e londra? o întreb pe gazdă al cărei nume e Nicola.

E înaltă, slabă, are părul maroniu şi ochii de aceeaşi culoare. Se îmbracă mereu cu ştrampi negri, groşi şi poartă o brăţară din aur la încheietura mîinii stîngi. Imaginea de fundal a telefonui ei este poza lui Carl, soţul ei.  

– Oricum e mult mai frumos în realitate decît în fotografii sau la teve.

– Da, zice Nicola, noi mergem de multe ori la greenwich că e aproape sau în parc cînd e cald, trebuie să mergi în centru să vizitezi trafalgar square muzee, cînd te întîlneşti cu prie­te­nii tăi să mergeţi pe malul tamisei.

Aşadar totul e pe văzute, aici se încheie oricum şi cina alcătuită din trei brocoli fierţi, sos şi o bucăţică de piept de pui. Cred că le-a fost frică să nu mă înec de m-au lăsat flămîndă. Oa­menii ăştia cum de sînt atît de graşi şi totuşi mănîncă aşa de puţin. Dar după cină ur­mea­ză punguliţele cu m&m’s. Mă scuz.

– Noapte bună, sînt obosită, merg să mă întind.

– Noapte bună dragă (cred că le sînt tare dragă de numa aşa mă strigă), somn uşor.

– Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.

La ei trebuie să mulţumeşti de cîteva ori asta aşa ca o formalitate, cred.

Hannah, fetiţa gazdei de şapte ani şi şaptezeci de kilograme aleargă în jos pe scări, se cam zguduie casa cu ea dar se pare că tocmai a fost reînnoită asigurarea pentru calamităţi na­tu­­rale, şi noi? Poate că ne vor aduna oasele şi cu asigurarea le vor lipi la loc. Scara e lată încît două persoane pot încape pe ea dar noi două nu încăpem aşa că o aştept să coboare, ne-am zîmbit, şi urc în camera mea doi pe doi pentru a cugeta la zilele ce au trecut şi cele ce vor ur­ma. Din nou parcă tună şi fulgeră, vine aia mică.

– Mimi, ţi-am adus ciocolată. Pa.

E ora nouă sînt deja aranjată, cobor încet pe scări şi gata de marea aventură care mi se deschide în faţă.

– Plec, anunţ gazdele, nu ştiu cînd mă întorc.

– Ok dar te rog ai grijă, unde mergi, te putem ajuta?

– Da, dacă aţi fi drăguţi să-mi spuneţi unde este staţia de autobuz.  

– Mergi în jos pe stradă şi acolo este, nu ai cum să o ratezi, nu uita, e pe partea stîngă.

Ies pe uşa care face clic în spatele meu şi mă îndrept încet către staţie. E o zi frumoasă de ianurarie, cerul e limpede, un vînticel adie uşor dar e călduţ, nici un pic de zăpadă nu a că­zut pînă acum. Cizmele mele cu toc se bucură şi ele de ziua însorită ce pare a se întinde în fa­ţa noastră. E o zi liniştită, fără prea multă agitaţie.

Trec pe lîngă o biserică, cel puţin asta cred că este. O mulţime de bărbaţi şi femei de cu­loarea ciocolatei vorbesc veseli la intrare. Femeile toate poartă haine largi, viu colorate în gal­ben verde, albastru intens, iar bărbaţii unii dintrei ei sînt îmbrăcaţi în cămăşi lungi din bumbac alb. Veselia lor este molipsitoare, se îndreaptă şi către mine, zîmbesc şi mă gîndesc de cît de puţin au ei nevoie să fie veseli. Cu zîmbetul pe buze mă îndrept către maşina de bi­lete, o cutie cît trei dex-uri cu cîteva butoane şi cu un vizor mic şi galben pe care apare scris fie­care bănuţ căruia îi dau drumul încet în cutia roşie. Primesc biletul după ce aud pir-pir, bîz-bîz, biip. Vine şi busul cu numărul 537. Urc. E destul de aglomerat. Deşi este atît de de­vreme, sîmbăta o groază de pasageri merg pe acelaşi drum cu mine. Plecăm. Mă aşez pe un loc la geam în partea stîngă să văd staţiile. Nu vreau să greşesc şi să cobor în altă parte.

Trecem pe lîngă clădiri mohorîte şi străzi relativ murdare. Londra în sudul ei e destul de tristă. Clădirile şi oamenii, supermarketurile murdare mă fac să strîmb din nas, nu-mi place. 

Ocolim, trecem peste poduri, autobuzul opreşte destul de des în staţii, lumea urcă, co­boară, feţe diferite care privesc toate către un punct imaginar, ciment, maşini, oameni mo­ho­rîţi, acelaşi peisaj gri mi se perindă prin faţa ochilor vreme destul de îndelungată. Linişte, ni­meni nu vorbeşte decît dacă sună un telefon. Uneori se mai aude bîzîitul unui radio sau ca­setofon cu căşti al unui chinez sau japonez. Cred că ei sînt cei pasionaţi de tehnică. Oricum mie îmi e la fel de greu să deosebesc bîzitoarele astea cu baterii la fel de greu pe cît îmi este să deosebesc un chinez de un japonez.

Îmi amintesc cum odată la un barbeque organizat de nişte prieteni, la care a participat şi o familie de japonezi, aceştia din urmă au încercat să ne explice diferenţa fizică dintre un chinez şi un japonez.

– Aşadar zice el, japonezii au sprîncenele mai subţiri iar chinezii au sprîncenele mai groase. Dar, urmează el rîzînd, în zilele de azi e foarte dificil să ne dăm seama de această dife­ren­ţă deoarece atît femeile cît şi bărbaţii îşi pensează sprîncenele.

Eu personal nu am încercat nicicînd acest exerciţiu de deosebire, oricum ar fi fost cu to­tul nepoliticos să mă zgîiesc pentru un timp îndelungat la sprîncenele sărmanilor oameni.

Trecînd cu autobuzul mai departe, pe lîngă mall-uri dărăpănate şi pieţe cu vînzători du­bioşi, cu tarabe acoperite cu folii jerpelite, ajungem în apropierea podului de la westmins­ter. Dintr-o dată peisajul se schimbă, îmi apare în faţă clădirea gălbuie a caselor parlamentului. Mă fascinează culoarea, îmi place galbenul acela şi geamurile mici dar din nefericire nu pot vedea decît un pic din ea, partea stîngă a podului se află în restaurare pînă în anul 2007, mai am ceva de aşteptat. Mă muţumesc cu atît şi îmi îndrept privirea înainte deoarece auto­bu­zul s-a pus în mişcare, ocolim prin faţa caselor parlamentului o zonă unde sînt adunaţi cîţiva oameni, trişti, îmbrăcaţi necăjit şi aproape nemişcaţi. Cu toţii stau liniştiţi, cu pancarte în mîini şi pe lîngă ei exprimîndu-şi prin cuvintele scrise în diferite limbi nemulţumirile cu privire la războiul din irak sau la tony blair, restul nu l-am mai putut citi deoarece busul a trecut. 

Ne apropiem de oxford street, cel puţin aşa scrie pe harta din autobuz la care mă uit cu mare atenţie încercînd să ghicesc locul exact în care mă aflu. De afară îmi atrage privirea un afiş al unui teatru şi un pub pe a cărui uşă scrie că oferă două mese la preţul uneia şi nu am timp să mai citesc ce fel de băuturi.

În timp ce mă concentrez temeinic asupra hărţii din autobuz văd că tot mai multă lu­me coboară. Mă uit pe geam şi văd o plăcuţă pe o clădire, numele străzii, am ajuns.

Mă îndrept către ieşire. Cobor.

O iau înapoi către locul unde văzusem plăcuţa. Ajung la o interesecţie. Privesc în toate păr­ţile, poate zăresc magazinul iată-l mă îndrept către el. O văd şi pe Tira. Îi fac cu mîna.

– Haide, că abia am ajuns şi eu, am văzut nişte reduceri la un magazin mai jos să mer­gem poate găsim ceva fain.

– Ok.