Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Modelul ardelean

Elveţia est-europeană, modelul convieţuirii paşnice, împreună de secole – slo­ga­ne politice, fraze jurnalistice ori un model trăit din plin? Răspunsul este cu atît mai greu cu cît este mai uşor: modelul ardelean există de nişte veacuri bune, dar dacă n-ar e­xista şi mulţimea oamenilor care poartă în măduva oaselor acest model, atunci ar fi doar nişte cuvinte sterile, virtuale, la urma urmei o farsă a istoriei.

Karschti Albert e unul dintre aceia care au acest model ardelen în codul ge­netic: tată german, mamă unguroaică, şcolile făcute în limba română, poezii scrise în ma­ghiară. Nu se consideră scriitor de carieră, nu se declară geniu neînţeles, nu vrea să fie consacrat în literatura „cultă” – doar la o anumită vîrstă, stabilit departe de me­lea­gurile natale, a simţit nevoia „să dea în vileag” tot ce crede el de spus despre viaţă, des­pre om, despre modelul ardelean – trăit la sute de kilometri distanţă. În cartea sa Karschti nu joacă vreun rol, nu are maniere de artist – e pur şi simplu sincer. Şi această sin­ceritate profundă, intrinsecă, face ca volumul său „Crucea îndoielii” ( Editura Lite­rator – Oradea, 2oo1) să devină o carte de referinţă în privinţa modelului ardelean – model simţit, trăit – şi de ce nu – recomandat celor de aici sau din altă parte.

Karschti Albert

Mărturisiri

Mă consider un ardelean înnăscut. Satul de unde se trage mama se numeşte Bölön şi e undeva pe malul Oltului. Localitatea unde s-a născut tata purta numele de Nieder-Eidisch şi se află pe lîngă Mureş. Eu m-am născut în Valea Jiului.

Şcolile mi le-am început cu clasa primară  în limba română, după care pînă la clasa a doua de gimnaziu am fost la şcoală germană, ca la urmă să termin patru clase de gimnaziu şi cei patru  ani de liceu industrial în limba maghiară. Vorbesc, citesc şi scriu în trei limbi ar­de­leneşti.

Strămoşii mei provin din două popoare, unul venit dinspre răsărit, de undeva din Asia, în Ardeal, celălalt dinspre apus, de pe lîngă Rin. Secuii stau de vreo mie de ani aici, în par­tea asta a bazinului carpatin, iar saşii de opt sute de ani s-au stabilit în Ardeal. Sunt fiul a două naţiuni, fiul a două naţiuni transilvane. Şi sunt mîndru de originea mea. Cele două po­poare ardeleneşti au luptat pe acest pămînt, au luptat pentru existenţa lor şi pentru glia unde au vrut să trăiască. Acum satul natal al mamei se numeşte Belin, al tatălui Ideciul de Jos. De mai mult de optzeci de ani, în urma unui război nenorocit, au fost botezate astfel.

Din întîlnirea celor două popoare venite de departe şi ajunşi aici, în bazinul carpatin, partea Europei unde au migrat sute de popoare, din întîlnirea lor cu băştinaşii o convieţuire paşnică şi prosperă de-a lungul veacurilor. Cele două popoare au dăruit mult Ardealului, au fă­cut mult ca Transilvania să devină o regiune civilizată a Europei. Acum, la sfîrşitul secolului XX. – în furia urei naţionaliste – unii ar vrea să pună sub semnul întrebării această contri­buţie.

Şi eu sunt „produsul” acestei convieţuiri, am moştenit caracteristicile acestor două po­poare: de la secui simplitatea, gîndirea mai întortocheată, perseverenţa căpoasă şi intrinsecă, iar de la nemţi munca migăloasă şi conştiinciozitatea.

Am venit pe lume urlînd supărat, cum am aflat mai tîrziu de la bunica secuică, şi înainte de termenul aşteptat. Acest fapt mi-a determinat mersul vieţii. Ce-aş mai putea spune despre mine?

– Nu sunt tipul concurentului, mai ales nu în sens fizic. Pe teren intelectual în schimb con­curez cu plăcere cu alţii.

– Cel mai bine mă simt singur, mă-nţeleg bine cu mine.

– Nu sunt un mîndru nebunatic, dar dacă simt că am dreptate sunt mîndru de asta, şi cu greu fac compromisuri.

– Elementul meu vital este gîndirea, chiar meditaţia, respectiv mentalitatea realistă.

– Cel mai tare mi-e frică de neschimbare. Detest tot ce e îmbîcsit, tot ce nu poate fi schimbat şi îmbunătăţit, aceste lucruri îmi sunt duşmanii şi mi-e frică de ele.

– De aceea am părăsit ţara de baştină, Ardealul, fiindcă am vrut să rămîn ceea ce sunt şi nu ceea ce a vrut să facă din mine o dictatură idioată şi naţionalismul tîmpit.

Ce vreau să mai spun despre mine:

– Nu aparţin niciunei biserici creştine, nu sunt nici islamist, nici budist. Sunt un om simplu, care gîndeşte. Un om care analizează raţional lumea din jur, timp în care încearcă – în limita posibilităţilor- să fie perfect din punctul de vedere al umanismului.

– În această lume a hipercomunicaţiilor nu ascult şi nu mă uit decît la ce se dă între do­uă calupuri publicitare. Dacă abundă reclama, nu ascult şi nu mă uit la nimic. Închid to­tul, de aceea există butonul de comandă, această descoperire benefică a gîndirii omeneşti.

– Patru date, trei evenimente şi o concluzie din viaţa mea: 193o. Atunci a-nceput to­tul; 1953. Prima mea eroare; 1980. Atunci a avut loc cea mai mare îndrăzneală a mea; 2000. Pot declara: „Acolo e patria mea unde sunt înţeles.”

Interviu cu mine-însumi

– Ce fel de om te consideri?

– Nu sunt nici tipul luptătorului, nici al concurentului ( care îşi face reclamă). Nu mă în­căpăţânez să concurez pe terenul  forţei cu alţii. Mai degrabă pe teren intelectual, deci în gîn­dire încerc să mă măsor cu semenii mei.

După părerea mea cu intelectul ajungi mai departe decît cu forţa brută sau cu violenţa. Sunt convins de adevărul înţelepciunii poporului, adică: mintea primează forţei. De alt­minteri pe terenul gîndirii mă consider un perfecţionist critic. Nici vorbă să mă cred perfect, dar în limita posibilităţilor încerc să fiu ca atare.

– Ce ai putea spune despre tine, cum te caracterizezi?

– Nu mă consider prea deştept, cu atît mai puţin genial! Dar nu sunt nici prost, nici idiot. Îmî folosesc mintea, ca gînditor nu-mi plac nici situaţiile absurde, nici legendele ori mi­turile. În orice caut realitatea raţională, şi chiar lupt pentru ea. Toate acestea n-au nimic a fa­ce cu genialitatea, pur şi simplu este instinctul omului raţional.

– De ce ţi-e frică cel mai mult?

– De veştile proaste şi de faptele răuvoitoare.

– Ţi-e frică de moarte?

– De moarte nu, numai de ce-o anticipează.

– Eşti mulţumit cu viaţa ta?

– Cînd mă uit la nepoţii mei, atunci da.

– Dacă te-ai naşte din nou, ţi-ai forma altfel viaţa?

– Cred că da. Aş face totul altfel!

– Ce-ţi place cel mai mult?

– Contradicţiile. Totdeauna se iveşte ceva nou, ceva bun din ele.

– Ce fel de veste te-ar bucura cel mai tare?

– Moartea dictatorilor, a conducătorilor fără scrupule, a şefilor.

– Ce consideri cel mai important în viaţa ta?

– Cel mai important lucru e înţelegerea. Dar e condiţionată de pace, toleranţă, a­pre­cie­rea reciprocă. Cine e capabil de toate astea, a cîştigat lozul cel mare al vieţii.

– Ideile tale de bază?

– 1 A respecta părerea altora, dar a discuta despre ea, dacă nu coincide cu a mea. 2 A nu exagera în nimic, a cunoaşte măsura în toate. 3 Nu doar a trăi, ci şi a-i lăsa şi pe alţii să tră­iască... Deci a trăi astfel încât să poate trăi şi alţii. 4 Să aibă toată lumea dreptul la fericire.

– Crezul tău?

– Cred în dispariţie, în circuitul etern al materiei şi în schimbare. Esenţa crezului meu e indoiala continuă.

– Dacă ai spune ceva despre convingerea ta...

– De nişte ani buni convieţuiesc cu convingerea mea şi pot spune că ne înţelegem foarte bine. Nici nu am de gînd să mă despart de ea, sau s-o schimb în altceva. Nici pe alţii nu vreau să-i conving sau să-i convertesc. Toată lumea trebuie să-şi recunoască singur con­vin­ge­rea, pornind de la sine şi contemplînd în mod critic mediul înconjurător. Asta-i esenţa tu­turor descoperirilor. În acest fel poate deveni convingerea crez sau filozofie.

– Care este temperamentul tău de bază?

– Nu-mi place nici cerul complet înnorat, dar nici cel foarte senin. Îmi place cînd trec nişte nori, nişte nori mari şi albi pe cerul albastru. Să se alterneze luminile cu umbra.

– Cum stai cu norocul?

– Noroc din ăla mare de tot n-am avut în viaţă. Doar nişte noroace micuţe au intrat pe la mine-n casă, care în fine m-au făcut fericit.

– Ce părere ai despre loto şi celelalte jocuri de noroc?

– Le consider o înşelăciune mascată, fiindcă în speranţa unui cîştig milioane de oameni plătesc doar ca unii să cîştige milioane.

– Care e relaţia ta cu semenii tăi?

– Acceptă pe fiecare aşa cum e, încearcă să te acomodezi. Oamenii se acomodează greu.

– Te-a înşelat încrederea în oameni?

– M-am înşelat în mine, nu în încrederea în oameni. Am avut încredere mai mare în ei, decît în mine, am aşteptat mai mult de la ei, decît de la mine însumi.

– De cine ţi-e mai mare frică, de cel deştept sau de cel prost?

– Nu ştiu la ce trebuie să ţii mai mult, la nebunia imensă sau la deşteptăciunea cea mare? Amîndouă pot fi periculoase.

– Ce părere ai despre rugăciune?

– Ca despre meditaţie. Oamenii au nevoie de ele. Cine se roagă sau meditează n-are timp de altceva. N-are timp de cele rele.

– De obicei te rogi?

– În copilărie m-am rugat mult. Ca om matur, m-am lăsat şi în loc de rugăciune prefer meditaţia. Majoritatea oamenilor se roagă la Dumnezeu sau la vreun sfînt, deşi nu ştiu un­de se găsesc, niciodată nu s-au întîlnit cu ei. În schimb eu cînd meditez ştiu cui mă adresez. Res­pectivul stă cuibărit în creierul meu, îmi poartă gîndurile, suntem în dialog continuu.

– Ce poţi spune despre singurătate?

– Îmi place singurătatea, chiar dacă astfel mă găsesc singur. Singurătatea e perechea mea fidelă, mă lasă să meditez, de aceea nu mă simt niciodată singuratic.

– Ce-ţi place mai mult, schimbările sau neschimbatul?

– Numai schimbările îmi plac, consider că sunt lucrurile cele mai bune şi frumoase în viaţă.

– Care este senzaţia cea mai puternică a vieţii tale de pînă acum?

– Am avut două. Prima s-a-ntîmplat cînd în 1941 de Crăciun am trecut graniţa ro­mâno-maghiară şi păşind pe teritoriu maghiar bunica mea s-a aplecat şi a sărutat pămîntul. A doua am avut-o în octombrie 1980 când am coborît din trenul dinspre Bucureşti şi prima dată în viaţa mea am călcat pe pămînt nemţesc.

– Părerea ta despre stat?

– Această formaţiune artcificială  devine benefică doar atunci când cetăţenii nu simt că există.

– Ce părere ai despre dezvoltarea infinită?

– Detest şi dezaprob dezvoltarea care face un simplu robot din individ.

– Părerea ta despre religie?

– Cîndva a avut omul nevoie de religie. De atunci s-au schimbat multe în lume. Religia a desfigurat adoraţia Dumnezeului, a zeilor naturali. Oamenii au făcut din religie un in­stru­ment discriminatoriu şi de multe ori fanatizant al puterii. În legătură cu acestea eu declar ur­mătoarele: 1 Inclin mai degrabă spre politeism. Orice (şi binele şi răul) are un Dumnezeu. 2 Religia mea este ştiinţa şi nu habotnicia. 3 A şti şi a înţelege ceva este un imperativ mai mare pentru mine, decît credinţa în mituri şi legende.

– Părerea ta despre facerea lumii din Biblie?

– Ori mai mulţi zei au făcut lumea, Binele şi Răul, ori Unicul Dumnezeu a făcut bine dis­pus universul, cu om cu tot. Cînd a văzut ce a făcut, i-a părut rău. A abandonat omul în a­ceastă lume, să continue el. Să vedem unde duce înţelepciunea omenească?!

– Îţi place muzica?

– Da. După părerea mea muzica reprezintă cea mai înaltă treaptă a genialităţii şi a fanteziei umane. Muzica este cea mai aproape de concepţia umanistă printre toate cele create de gîn­direa umană, de creierul omenesc. Muzica pentru mine înseamnă linişte, meditaţie profundă şi deconectare. Muzica bună nu numai mă distrează, dar mă pune pe gînduri, mă-n­deamnă la meditaţie. Asemenea tuturor celor create de gîndirea umană şi muzica este expusă la schimbări, la deformări, la exagerări. Scopul muzicii nu este producerea zgomotului – ceea ce este adresat celor cu capul gol, ci inducerea celor mai nobile şi mai profunde sentimente u­mane. Altfel zis: muzica este cadoul zeilor!

– Duşmani ai?

– Chiar mai mulţi! Timpul, care zboară necruţător; Prostia, care demolează  tot ce e bun; Primitivismul, care nu poate înţelege nimic; Politicienii, care vor gîndurile şi banii mei; Preoţii, care încearcă să-mi amaneteze sufletul; Viaţa, care produce condamnaţi la moarte; Clima, care e imprevizibilă.

– Care este instrumentul cel mai important în civilizaţia industrială modernă?

– Butonul de comandă. Cu ele poţi porni sau opri tot ce-ţi place: cele bune, utile şi fru­moase; respectiv ce nu-ţi place: cele rele, inutile şi meschine.

– De ce ai putea să te lipseşti în primul rînd din lumea mediei electronice?

– De reclamele proaste şi idioate la radio şi televiziune. Agresivitatea lor a trecut pragul critic de durere al  bunului simţ. (...)

– Ce părere ai, în general, despre politicieni?

– Politicianul ar trebui să trăiască sute de ani să vadă cum pică sistemul politic şi ideo­lo­gic în care el credea şi îl închipuia cel bun şi etern, şi cum îi ia locul o altă ideologie, respectiv politică, detestată şi prigonită de el. Victoria ideologiei ( de multe ori filozofiei) noi produce „moartea” sigură a celei anterioare.

– Care ar fi senzaţia cea mai mare din viaţa prezentă?

– Poate dacă aş mai apuca vizita extratereştrilor pe planeta noastră.Dar m-aş mulţumi şi dacă dictatorii, conducătorii şi generalii şi-ar da seama că violenţa, supremaţia, fanatizarea, idio­tizarea, deci manipularea oamenilor în politică şi sistem social, nu pot fi un instrument. Vio­lenţa nu rezolvă niciodată problemele şi nu duce niciodată la bine.

– Dacă medicii ţi-ar diagnostiza o boală incurabilă şi ţi-ar da încă vreun an ce ai consi­dera mai important să faci?

– M-aş face terorist şi aş lupta contra celor ce vor să rezolve situaţiile conflictuale cu sînge şi distrugere.

– Ai obiceiul să te plîngi?

– Nu. Dar dacă m-aş apuca, aş scrie o carte întitulată Prostiile mele. Prima parte ar fi ve­selă şi îngăduitoare, iar a doua „tragedie”.

– Ai fost vreodată gelos?

– Da. Pe viaţă, care oferă mai multe favoruri altora, şi pe timp, care m-a înşelat deja de mai multe ori.