Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Ryszard Krynicki

Lumea încă există

nimic nu se întâmplă

zilnic aştepţi să ţi se repartizeze o locuinţă

te trezeşti şi lumea încă există

te întorci de la muncă şi lumea încă există

citeşti în ziar

că chinezii au descoperit oase care pot

revoluţiona ştiinţa

şi să înlăture teoria lui Darwin

te culci să dormi şi-aţipeşti

fără să auzi toate ultimele ştiri

dormi nu visezi ceva

te trezeşti oasele tale nu revoluţionează ştiinţa

mergi la muncă pe strada Armata Roşie

lumea încă exisită nimic nu s-a schimbat

pe partea stângă a străzii

cea în direcţia pe care te mişti

împreună cu toată ţara

pe partea stângă a ţării

pe partea ce-atârnă a străzii

vezi lozinca

cel mai mare ţel al străzii e omul

pe dreapa

lozinca cel mai mare ţel……

mai jos nu poţi citi

şi mai jos cad picături de apă din avioane

fulgi de zăpadă

nimic nu s-a schimbat

maşinile înfig în asfalt

litera tainică and

timpul se scurge pe loc precum curentul electric

iar copilul tău întorcându-se de la grădiniţă

ştie deja că scopul suprem este etc.

Poezia vie

                                                            Lui Henryk Waniek

Poezia - i

ca o transfuzie de sânge în activitatea inimii:

cu toate că donatorii de mult au murit

în accidente neaşteptate, sângele lor

trăieşte - pe arterele altora circulă,

să-nvioreaze buze străine.

Eşti

Eşti singura mea patrie.

Eşti singura mea patrei, tăcere

în care sunt cuprinse toate

cuvintele spuse degeaba;

norii muţi,

respiraţiile, privirile,

porumbelul poştaş cu scrisoarea

dispărut fără vreo veste;

eşti patria mea, linişte,

ce strigi

cu limbi de moarte;

ca tăciunii,

care au pierdut totul în flăcările

ce se mistuiau,

ca dezertorul

prins în apropierea lagărului

cu toate că nu mai sunt un copil

şi nici deţinutul tău,

ştiu că exilat chiar

voi rămâne în tine, vorbire

şi tu vei fi în mine

ca o limbă umflată: inimă

care cât timp mă ţii în viaţă

cât timp nu

Adam Zagajewski

Jalba tânărului de odinioară

Pentru prima dată am plâns

după ce Stalin a murit

dictatorilor nu le lipsesc bomboane

pentru copii

Sfântul Stanislaw Kostka

avea un camarad de joacă

Iată cum arăta viaţa pe scurt:

mergeam la manifestaţii

scandam aerul ce-l respiram

mă afundam în râul prieteniei

cu ochii închişi votam

Sunt miop

puteam deveni un intelectual

Sicriul lui Stalin a fost purtat prin Moscova

străzile îşi schimbau atunci numele

şi plecau prin ţări străine

În brutării se vindeau portrete

Pe Tadeusz Kosciuszko puteai

primi o jumătate de pachet de unt

Strigam

dar tot mai prost vocea mi-o auzeam

La douăzeci de ani mi-am pierdut credinţa

dar am reuşit să mă ascund

Aceasta era viaţa mea

De pasăre împăiată ce învaţa să zboare

Comunicat

Dacă trăieşti într-un stat cu deficite,

în care numărul mare de cuvântări

egalează toate ambiguităţile,

în care grădinile botanice şi spaţiile verzi

sunt modele de vorbire corectă

iar hrana preferată a populaţiei

sunt porumbeii păcii, dacă locuieşti în ţara

în care trandafirii ard, străzile sunt tot mai repezi,

oraşul se apleacă ca floarea soarelui

şi în unanimitate cresc pădurile,

unde fiecare individ poartă cu el fotografia sa

şi numele celor morţi, unde se recunoaşte

religia ironică a amintirilor şi credinţa dublă,

scrie-mi: colecţionez vederi,

mă interesează muzica, pictura,

filatelia, sportul şi poezia.

Focul

Sunt probabil un burghez oarecare

apărător al drepturilor persoanei, cuvântul

                                                                        libertate

îl înţeleg fără limitele extraordinare de clasă

naiv politic,

cu pregătire medie (momentele scurte de lumină

sunt hrana lui principală), mi-amintesc

apelul înflăcarat al focului acela care a uscat

buzele însetate ale gloatei şi-apoi a ars cărţile

şi-a întins scrumul pe pielea oraşului, am cântat

şi melodiile acelea, ştiu ce minunat este să alergi

împreună cu alţii, după aceea rămâi singur,

în gură am gust de cenuşă şi aud

glasul ironic al minciunilor, strigă corul

iar eu îmi pun mâinile în cap, sub degete

se ridică ţeasta patriei mele

un mal tare.

Versuri despre Polonia

Citesc versuri despre Polonia

scrise de poeţi străini. Nemţii şi ruşii

au nu numai carabine, ci şi

cerneală, tocuri, puţină inimă

şi multă imaginaţie.

Polonia în versurile lor aminteşte de rinocerul

scăpat de sub control 

care se hrăneşte cu lâna din goblenuri,

este frumoasă, slabă şi incomensurabilă. Nu ştiu

în ce constă mecanismul iluzionării

pe mine însă, un cititor treaz,

mă încântă ţara de basm,

lipsită de apărare,

în care se găsesc vulturii negri, împăraţi

flămânzi, Al Treilea Reich şi A Treia Romă.

Ştiri

Din oră în oră la radio se dau ştiri.

Spicherii ştiu totul: pare

A fi imposibil ca în fiecare ceas

Să se omoare, să se fure şi să se înşele.

Dar aşa e. Orele ca leii înfulecă

Rezervele vieţii. Realiatea-i  ca un

Pulovăr rupt în coate. Cine ascultă

Ştirile nu ştie că în apropiere

În grădina umedă după ploaie

Se plimbă o pisicuţă cenuşie

Care din joacă

Afundă cu picioarele-i tari iarba.

Râul

Din vers versuri, din melodie

melodii, din tablou tablouri,

întruna durează înmulţirea amicală

Pe celălat mal al râului

la distanţa unei existenţe,

trec soldaţii. Armata neagră,

armata roşie, armata verde,

curcubeul de fier. Pe mijlocul apei

line, valul rămâne indiferent.

6 iulie 1980

O mare putere, din grija pentru

propria securitate, ocupă o ţară

vecină. Milioane de emigranţi, printre care

şi femei, copii şi bătrâni, se aciuiază

în apropierea graniţei ţării lor.

Bărbaţii, înarmaţi cu puşti

din secolul al nouăsprezecelea,

pleacă în munţi să lupte cu invadatorul

ce caută să se apere.

Preşedintele unei alte mari puteri

zâmbeşte trist. Europenii dezbat

trei săptămâni evoluţia evenimentelor.

Tineretul german de stânga protestează

împotriva înarmărilor şi planifică

în caz de război crearea unor detaşamente

mici, rapide de autoapărare,

înarmate cu puşti din secolul al nouăsprezecelea.

Dirijorul american îndeamnă ca în ultimele zile

dinaintea sfârşitului lumii

să se asculte muzică de Beethoven. Un eminent

funcţionar dintr-o bancă prezintă la televiziune

benzi de magnetofon cu voci înregistate

ale morţilor. Morţii n-au prea mult de spus,

îşi prezintă numele, plâng sau ne salută

cu strigăte de pasăre, scurte ca nişte suspine.

Tu şi cu mine stăm în faţa unei ferestre deschise,

uitându-ne prin frunzele verzi închise ale unui arţar,

e duminică, plouă , râdem

de cunoştinţele largi ale ziariştilor şi de vanitatea politicienilor.

Suntem dezarmaţi şi liniştiţi,

ni se pare că înţelegem

mai mult ca alţii.

Înfrângerea

De-adevăratelea ştim să trăim doar din înfrângeri.

Prieteniile se aprofundează

dragostea cu grijă ridică capul.

Chiar şi lucrurile devin mai curate.

Aricii dansează prin aer

ei obişnuiţi prin văgăuni.

Tremură frunzele plopilor

Numai vîntul stă pe loc

Figurile întunecate ale duşmanilor se desprind

de fundalul luminos al speranţei. Creşte

bărbăţia. Ei, vorbim despre ei, noi, despre sine,

tu despre mine. Ceaiul amar are gustul

proverbelor biblice. De nu ne-ar

surprinde victoria.

Convorbirea cu Frideric Nietzsche

Mult Stimate Domnule Frideric

mi se pare că vă văd, aşa -

pe terasa sanatoriului, în zori -

când ceaţa se lasă şi cântecul

în aer l-aruncă gâtlejurile păsărilor.

Scund, cu capul ca arcuit ca o ghiulea,

scrieţi o nouă carte

şi-o energie miraculoasă pluteşte în jur:

pare-mi-se că vă văd gândurile dansând

ca nişte armate mari.

Ştiţi că a murit bruneta Anna Frank

colegii şi colegele ei,

cei de-o vârstă, şi colegele colegilor ei

şi verii ei.

Vreau să vă întreb: ce-i cuvântul şi ce-i

claritatea, de ce cuvintele ard

chiar după o sută de ani, cu toate că pământul

e aşa de sumbru.

E clar că nu-i nici o legătură între străluminare

şi durerea întunecată sau crimă,

Există cel puţin două regate,

dacă nu mai multe.

Dacă însă Dumnezeu nu există şi nici o forţă

nu cimentează diferitele elemente,

atunci ce sunt cuvintele şi din ce se trag ele

ca lumină interioară?

Şi de unde vine bucuria? Încotro merge nimicnicia?

Unde locuieşte iertarea?

De ce visurile mici dispar spre dimineaţă

iar cele mari cresc?

Stanislaw Baranczak

Ceea ce-i vers de neconceput

Ceea ce-i vers de neconceput

în cadrul oval al stadionului, în care

înghesuiţi

(cap lângă cap)

asurziţi

de zgomotul victorios comun şi de teama

cea de toate zilele;

ceea ce-i vers de nescris

în ritmul sacadat al marşului, al cărui pas

de defilare

(picior lângă picior)

bucăţi bucăţi se

ridică fiecare gând nu prea în regulă;

ceea ce-i vers inexprimabil

în ţipătul somnoros al ecranului, în faţa căruia

ne petrecem

(umăr la umăr)

fiecare seară

atât de repede cât creşte plodul sub inimă;

ceea ce-i vers de nepublicat

în rana deschisă a ziarului de dimineaţă,

care repetă

(cuvânt cu cuvânt)

zi de zi

aceeaşi hemoragie matinală, cu toate că-i noapte;

ceea ce-i vers, sau altfel:

ceea ce-i vină de neiertat,

devine credinţă de nerespins,

devin cunoştinţe de neasimilat.

devine privire de neorbit

Bărbaţii aceia, atât de puternici

Bărbaţii aceia, atât de puternici, prezentaţi mereu

ceva mai de jos luaţi de către cameramani

ce-i prind de jos, ca să le arate talpa grea,

pentru a mă strivi, nu

ca să se ridice pe scara avionului, ca să ridice mâna spre mine,

                                                                        nu, gloata să o salute

cea care flutură steguleţele,

ei care condamnarea la moarte mi-o semnează,

nu doar un acord comercial

a cărui cerneală e suptă cu sugativa,

ei, atât de curajoşi, care stau cu fruntea ridicată

în autoturismul deschis, vizitând bărbăteşte

campania de recoltare a cerealelor, punând talpa

în brazdă intră cu ea în pământ, ei

cei cu braţul tare, făcut să bată cu el în tribună

şi să mângâie pe umeri

recunoscători pentru plecăciuni, cu medaliile

doar ce-au fost prinse pe costumele negre,

mereu

aşa de mult te-ai temut de ei,

ai fost atât de mic

în faţa lor, cocoţaţi mai sus ca tine

pe scări, la microfoane, în tribune,

şi-i suficient ca pentru o clipă

să nu te mai temi, să spunem:

să începi să te temi mai puţin,

pentru a te convinge că ei tocmai

sunt cei care se tem cel mai mult

In româneşte de

Nicolae MAREŞ