Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

„Erau de brutală degradare a vieţii în România ceauşistă. Impasul traumatic în care se afla autorul nu avea, deci, în context, nimic excepţional, în afara unei memorii recurente, reinviind alte episoade opresive din existenţa sa, a familiei sale şi a celor cu premize similare.”

(Din „Nota preliminară” a autorului, publicată în Familia)

XIII. Antisemitism în România socialistă

Leon Volovici: Nu te-am întrebat nimic despre antisemitism; chestiunea, însă că n-o pu­tem evita şi poate că nici nu tebuie. Destul o evită alţii, stimulînd-o totodată discret, cred. Pro­blema te-a preocupat, ai şi fost printre puţinii scriitori evrei (singurul?), care au ripostat în scris, cu toate riscurile, la atacurile antisemite din presă.

Ce forme crezi că ia acum antisemitismul în mediul (să-i zicem) intelectual? Cum îţi explici persistenţa unor reacţii antisemite triviale şi rudimentare în particular, confuz „ideolo­gice” în scrisul unor publicişti şi chiar scriitori? Dar simptomele (evidente) ale unui antise­mi­tism „oficial” cum ţi le explici?

Norman Manea: Deloc nu-mi face plăcere să revin la „răul sînt ceilalţi”. Chiar cînd există justificare pentru asemenea revenire.

Aş fi preferat să le fie lăsat, în sfîrşit, evreilor răgazul de a-şi pune în valoare — în con­diţii de securitate exterioară — simţul lor autocritic. Sînt puţine popoare, cred, înzestrate cu un atît de violent apetit de autoinculpare. N-ar fi nevoie să ni se transfere stupidele şi absurdele deformări de care abuzează mistica antisemită, ne-am descoperi singuri neputinţe şi e­rori, le-am condamna, probabil, cum puţini  au tăria s-o facă. Marea  epocă a profeţilor ridică tra­gismul iudaic la esenţă. Fără impuls străin, fără provocarea pornită din mizeria ostilităţii. Conştiinţa precarităţii omenşti pune în chestiune însăşi condiţia vieţuirii şi supravieţuirii pe pă­mînt. În comparaţie cu dilemele reale ale spiritului, atît de proprii „nervului tragic” al e­vre­ilor, antisemitismul, oricîte suferinţe ar provoca, rămîne o jalnică provocare. Venită, s-ar zi­ce, dinspre periferia existenţei. O emisie tulbure, persistentă, schimonosind chipul unui semen care ne urîţeşte şi abrutizează pe toţi, într-o planetară oglindă a comuniunii răului.

Ce anume polarizează atîtea instincte joase? Prin ce „provocăm” explozia atîtor mize­rii amînate, fermentate, înveninate? Este oare în noi ceva „excesiv” care solicită ostilitatea? Scriitorul israelian A.B. Jehoshua scria că evreii ar avea ceva ce trezeşte „demenţa celorlalte po­poare”...

Demenţa nemţilor, ruşilor, arabilor, polonezilor, spaniolilor? „Poate că iudaitatea noastră în întregime are ceva excepţional” spune Jehoshua. În ce fel este diversitatea iudaică „altfel” decît cea care separă pe chinez de belgian şi pe turc de englez şi pe indian de suedez? Sîn­tem, mereu, ai unor condiţii limită, excepţionale? De aici, oare, acel ceva „excesiv”, în contracţia panicii şi în frenezia detentei? Chiar şi în aparenţele de calm, de logică perfectă, de re­ce indiferenţă. În solidaritate, în aşteptare, în emoţie?

Mai niciodată nu ni se dă răgazul de a ne judeca singuri, fără a trebui, în prealabil, să ne apărăm împotriva denaturărilor care ne batjocoresc atît calităţile cît şi defectele.

Antisemitismul a fost numit „socialismul proştilor” cu mult înainte ca socialismul „real” să-şi asume şi această prostie.

Dar democraţia, Vestul? Iată, am fost atent la reacţia occidentală faţă de evenimentele din Liban, din vara trecută, cînd s-a produs sinistrul masacru interarab de la Sabra şi Shatila (din neglijenţa şi poate cu îngăduinţa unor organe militare israeliene).

Oroarea noastră, ca evrei, nu poate fi comparată cu „iritarea” atîtor ţări, deloc nevino­vate de altfel, în ceea ce s-a întîmplat cu frumoasa ţară a Libanului. (Franţa, de pildă, are o da­torie de onoare, neachitată nici azi, faţă de Liban). După reacţia de revoltă faţă de asasinii care încercaseră să răzbune, prin oribila lor crimă, asasinarea proaspătului lor preşedinte li­banez (asasinat despre care presa a relatat laconic) a urmat fireasca revoltă faţă de militarii is­ra­elieni care nu împiedicaseră măcelul.

Este greu să judeci de departe asemenea fapte. Este greu să judecăm noi, de aici, ce ar tre­bui să facă israelienii într-un stat tot mai asediat de indiferenţa lumii, ca într-un alt ghetou, cum este greu să înţeleagă ei, într-o ţară liberă, ce gîndim şi trăim noi, zi de zi, aici unde trăim. Există, totuşi, criteriul etic. Un criteriu fundamental iudaic... În acele zile ale verii, oroarea e­vre­ilor faţă de sinistra crimă şi faţă de eventuala complicitate israeliană părea teribilă. S-a ma­ni­festat, ca atare, acolo unde s-a putut manifesta  sau a tulburat profund sufletele celor ce nu a­veau cum să se manifeste.

Dar n-apuci bine să-ţi limpezeşti atitudinea, refuzul, indignarea, cînd toate sînt deja în­toarse pe dos, prin felul cum sînt puse accentele şi manipulată informaţia. Relatarea luptelor din Beirut uza de termeni ca „Holocaust”, „exterminare”... cu evidentă încărcătură emoţională. Nu se auziseră asemenea cuvinte nici cînd a fost vorba de genocidul din Iran, din Afganistan, din Cambodgia. Se transforma, cum spunea Jean Daniel, în Nouvel Obser­va­teur un adevăr oribil, într-un adevăr monstruos şi insuportabil... Şi nu pentru prima dată. Tot în Nouvel Observateur am citit  un ultim interviu al lui Mendes-France, omul care deloc nu putea fi bănuit de sentimente pro-israeliene, deşi era evreu. Consecventul socialist se ve­dea obligat să amintească lumii care măsluia, din nou, adevărul şi se lăsa cu plăcere înşelată, că războiul din Algeria a costat un milion de vieţi. El s-a referit, apoi, la masacrarea kurzilor, la acel „septembrie negru” dezlănţuit la graniţa israeliană, la masacrul palestinienilor de către sirieni la Tall-el-Zattar sau de către iordanieni. Evenimente teribile, faţă de care presa franceză s-a ferit să utilizeze termeni-limită, rezervaţi doar nazismului (holocaust, exterminare, ma­sa­cru etc.).

Mendes-France spune, apoi, textual: „Da, există în Franţa un fond de antisemitism la­tent, de rasism în general. Ba are loc un spasm, ba este fondul mai mult sau mai puţin camuflat, silenţios. Dar acesta este fondul. De-ar fi să dispară într-o zi, va fi nevoie de mult timp”. Pu­­tem avea încredere în cuvintele, spuse puţin înaintea morţii, de acest francez socialist pentru care iudaitatea sa sau a altora nu reprezenta o preocupare esenţială. Ceea ce spune despre Fran­ţa se aplică şi altor locuri, mai mult sau mai puţin filo-franceze.

Ancheta comisiei Kahane asupra masacrului din taberele de la Beirut a confirmat o au­toexigenţă morală demnă de orice reală tradiţie democratică. În plină stare de război, în­con­­jurată de vecini ostili şi de o întreagă lume isterizată (sau, în cel mai bun caz, indiferentă) o ţară „orientală”, nu Anglia sau America sau chiar democraţiile scandinave, sau orice alte ţări realmente democratice, are curajul să-şi condamne guvernul, ministrul de război, pentru că n-au împiedicat masacrarea adversarilor armatei sale de către o terţă forţă, aceasta nici mă­car un aliat declarat... Nici asemenea dovadă n-a convins însă, sînt sigur, decît pe cei puţini, ori­cum convinşi. Nici o dovadă nu este destul de puternică pentru a spulbera mitizarea, falsul, complicitatea instinctuală cu minciuna.

Nu defectele sau erorile noastre, de noi înşine repudiate cu violenţă, servesc antise­min­ţilor, ci gravele lor orbiri... Suspiciunea, subiectivitatea sînt, în definitiv, omeneşti şi nu lip­sesc nici evreilor, nici celorlalţi oameni. Ele nu trebuie neapărat confundate cu grotesca „fi­­xaţie” antisemită. Această fixaţie este, însă, milenară, să nu uităm. Consecinţele ei s-au do­ve­­dit monstruoase, incomparabile.

Un amic, român şi creştin, îmi povestea acum cîţiva ani că în biroul unei mari bibli­o­­­teci unde lucrase exista un tînăr, altminteri rezervat şi aparent timid, care nu se putea abţine să nu înjure continuu evreii. O făcea zilnic, în prezenţa unei colege, despre care toţi ştiau că e evreică. Fostă ilegalistă, fostă, cîndva, o mare promisiune a matematicii, respectabila doamnă era acum aproape oarbă. Un caz cu totul aparte, şi din alt punct de vedere: nu profitase, cu nimic, în anii postbelici, de vechea ei opţiune comunistă. Se retrăsese, bolnavă şi resemnată, într-un obscur post tăcut, unde se comporta cu excesivă decenţă. Nici grosolanele ieşiri ale tînărului coleg nu le sancţiona cum s-ar fi cuvenit. Excedat, amicul meu l-a luat într-o zi deoparte pe furiosul antisemit şi l-a întrebat de ce nu ţine seama de vîrsta şi situaţia acelei fe­mei, care s-ar putea simţi jignită de ieşirile lui, ca să nu mai spunem că ar putea să-l şi de­nunţe, pur şi simplu, autorităţilor (pe atunci autorităţile reacţionau la asemenea situaţii...). „Îi urăsc pe jidani”, s-a explicat tînărul. Curios asupra motivaţiilor tînărului, amicul meu l-a în­trebat unde s-a născut. A aflat că junele cruciat provenea dintr-un sat oltenesc. „Erau evrei în sat?” Ursuz, bătăiosul a recunoscut că nu, nu văzuse niciodată în satul lui vreun evreu. A­tunci unde, la liceu? Nu, nici acolo... Amicul meu s-a enervat de-a binelea. „Şi mai zici că eşti antisemit! De ce, domnule? Înţeleg să fiu eu antisemit. Am trăit într-un cartier plin de evrei, mi-au fost colegi de clasă, m-am bătut cu ei în curtea şcolii şi pe maidane, mi-au fost rivali la pre­miu şi la fete, ne-am aruncat în cap călimări şi tot felul de drăcii. Dar ne scriem şi astăzi scri­sori, oricît de departe au plecat... Auzi, cine e antisemit!”, a încheiat revoltat logicianul, un democrat care, într-adevăr, numai de antisemitism n-ar putea fi bănuit.

Antisemitismul românesc? Are o istorie bogată, desigur.

Actualitatea comunică firesc cu deloc neglijabile antecedente. Cuvintele lui Mendes-France sînt valabile şi pentru România şi puteau la fel de bine fi semnate de Sebastian, chiar da­că, la acordarea independenţei şi ulterior, Franţa era aceea care, alături de alte puteri eu­ro­pene civilizate, punea României condiţia să acorde drepturi egale evreilor. Cerere  deloc plă­cută, se pare, pentru parlamentul României, unde au avut loc intense dezbateri pentru res­pingerea cererii şi unde s-a făcut tot posibilul pentru a se amîna sau a se ocoli îndeplinirea o­bligaţiei semnate. (În legătură cu aceasta există, se pare, o notaţie în jurnalul lui Maiorescu despre dificilele sale controverse cu Eminescu privind buclucaşul articol...) Ba, încă în 1875, cînd pentru prima dată România încheia, în pofida protestelor Porţii şi ale altor puteri, pri­ma sa convenţie comercială suverană şi anume cu Austro-Ungaria, la insistenţa părţii române s-a adăugat într-un protocol final prevederea că Austro-Ungaria recunoaşte dreptul României de a aplica legile sale xeno şi iudeofobe şi faţă de  evreii austro-ungari din ţară. Aşadar, contra­zicîndu-şi propriile legi, care stabileau egalitatea tuturor cetăţenilor, Austro-Ungaria fusese convinsă de proaspătul partener să semneze un protocol despre care ministrul de externe Boe­rescu afirma: „ceea ce am făcut noi cu art.1 a fost nu de a rezolva, ci de a se recunoaşte de cealaltă înaltă putere contractantă o stare legală a israeliţilor din ţară, adică a se recunoaşte toate restricţiunile cîte sînt admise prin legile existente contra israeliţilor de la noi, în genere, fie străini fie pămînteni”.

Cît de gravă era pentru evreii de aici această acoladă a discriminării datorată unei mari puteri nu mai e nevoie să spunem... Dar la votarea în Cameră, Kogălniceanu, Ion Brătianu şi alţii au ripostat vehement contra concesiilor comerciale făcute habsburgilor, iar gu­vernul a demisionat. Astfel de episoade nu pot fi înţelese fără a ţine seama de problemele  real­mente complexe ale absorbirii „străinilor”, numeroşi şi activi, dar şi de numeroasele atitu­dini tolerante şi ospitaliere, în vremea începuturilor modernizării României. Tot aşa, nu­me­roasele suferinţe din perioada anterioară, cînd evreii chemaţi de Domni pentru a înviora co­merţul şi a întemeia tîrguri aveau curînd de suportat ura boierilor, adversitatea localnicilor şi chiar tirania capricioasă a Domnilor... Trebuiesc cercetate în contextul lor istoric complicat; ferite de simplificările unor concluzii tendenţioase, de o parte sau alta. Merită să cităm şi două opinii de pe la începutul secolului nostru. Prima aparţine criticului literar Dobrogeanu-Gherea, evreu internaţionalist şi socialist, fără „fidelităţi” sau excese iudaice, naturali­zat nu doar prin actele tardiv acceptate de autorităţile române. ci mai ales prin spiritualitate, con­firmată ulterior şi în evoluţia descendenţilor familiei sale. În memorabila scrisoare către Korolenko (în care există şi extraordinarul pasaj privind moartea lui Caragiale), Gherea scrie, re­feritor la specificul antisemitismului romînesc, prudent a-şi realiza ţelurile fără mult zgomot: „şi asta nu pentru că la noi ar fi puţini antisemiţi şi nu ar exista o adevărată mişcare an­ti­semită. Vai nu, la noi ei sînt în număr mai mare chiar decît la voi. Mai mult decît atît, în­treaga intelectualitate românească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, al răposatului Caragiale şi a încă doi-trei oameni mai puţin mari), toţi pe capete sînt antisemiţi şi sînt pătrunşi de spiritul antisemit. (...) Cu toate că toate partidele noastre politice sînt anti­se­mite, totuşi nici unul dintre ele nu a permis şi nu permite procese prea zgomotoase şi de ră­sunet contra evreilor sau pogromuri în genul celor ruseşti”. Gherea explică astfel situaţia: „tac­tica tăcerii, a mascării, a acalmării”... şi încheie sarcastic: „iată de ce nouă aici nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreieşti; de neivirea lor au grijă înşişi guvernanţii noştri. La noi suprimarea evreilor şi a drepturilor lor politice şi cetăţeneşti se petrece într-o to­tală tăcere şi linişte. Gălăgia nu se permite”.

Merită să ne întrebăm cît şi ce s-a schimbat de-atunci... Iată şi ce scrie Tudor Arghezi în 1918 despre situaţia evreului: „Numai în România dreptul de patrie i-a fost refuzat. Evreul tre­buia să fie tolerat într-atît cît ochii lui nu vedeau, cît creierul lui nu funcţiona, cît nu se exprima în legătură cu chestiunile publice. Buzele lui erau datoare vieţii un vecinic zîmbet de recunoştinţă şi cuvinte de admiraţie pentru tot ce pornea în ierarhia socială de la ipistat în sus. Atitudinea lui trebuia să exprime prin încovoieri şi ondulaţii fericirea negrăită de a citi pe d.Cuza adresîndu-i mîngîierea de «jidan» şi graţiozităţile obişnuite unei şcoli politice, ca­re pretinde a fi condensarea superioară a culturii naţionale”... Marele poet — care deloc n-a fost scutit, ulterior, de păcatele oportunismului, incluzînd şi incidentale, aproape ne­ve­ro­si­mile, dar utile ieşiri antisemite — exprimă, cred, obiectiv, cu inteligenţa şi expresivitatea sa in­con­fundabile, o realitate despre care avem dreptul să ne întrebăm dacă şi cît s-a schimbat.

Procesul antisemitismului românesc nu în primul rînd noi trebuie să-l facem.

Ar trebui să fie, mai ales, treaba altora... Ar fi a noastră doar în măsura (foarte relativă, foarte incertă, foarte ambiguă...) în care am fi recunoscuţi ca „români”...

Dacă aş fi preferat să nu fiu pe post de victimă-reclamant („Răul sînt ceilalţi”) — nici ro­lul de „analist” al procesului, nu mie, şi nu nouă, ci altora ar fi să revină. Unor spirite „pur” ro­mâneşti? Care să aibă tăria de a dezvălui răul dureros şi capacităţile de redresare morală a ţării. Poporul român nu poate fi iubit fără a fi scrutat critic. Critica este adevărata (iubitoare) do­rinţă de mai bine.

Dar nici acum, nici altă dată, nu s-au prea înghesuit mult aşteptaţii   să analizeze obiectiv chestiunea.

Acum mai bine de un an, cînd preşedintele actual al Uniunii Scriitorilor mi-a repetat, cu un stîngaci aer complice, unele liniştitoare cuvinte rostite de şeful statului cu ocazia fastuoaselor sărbătoriri ale zilei sale de naştere, referitoare, paradoxal, şi la „lupta contra naţiona­lis­mului, a antisemitismului”, i-am replicat prompt, neputîndu-mi stăpîni iritarea: „De ce-mi spui mie toate astea? Nu mie mi se adresează... Nu eu sînt naţionalist sau antisemit. Antise­mitismul nu este problema evreilor, ci a celorlalţi”.

Scriitorii s-au manifestat nu doar în rău, ca în mahalaua lui Eugen Barbu şi a „Săptă­mînii”, ci şi în bine. Să nu uităm cererea a 1/3 din Consiliul Uniunii Scriitorilor de convicare a unei şedinţe extraordinare pentru discutarea exceselor naţionaliste şi antisemite din presă. Era, probabil, şi o firească dorinţă de a stimula ecoul „internaţional” contra huliga­nilor oficiali, ştiindu-se că evreii şi „problema evreiască” stîrnesc, prompt, o anume rumoare în presa lumii. Nu se poate vorbi însă de o reală atitudine consecventă, organizată şi colectivă în acest sens, nici de proteste individuale semnificative. Lumea se limitează, pînă la urmă, să vocifereze la o cafeluţă sau în receptorul vreunui amic. Ce ar putea face?

Am luat, într-adevăr, public atitudine contra unor grosolane manifestări antisemite în presă. Nu eram, poate, cel mai potrivit. Sînt un evreu „asimilat” şi „neînregimentat” politic. N-am făcut niciodată caz de originea mea, dar nici n-am negat-o. Mi-am asumat-o, pur şi simplu, ca un dat, şi n-am pus-o în slujba cuiva. Nici n-am acceptat, însă, să fie considerată deficienţă sau vină. Nu cred că aş reacţiona altfel nici dacă ar fi vorba de alte minorităţi, na­ţi­o­na­le, politice, culturale, sau de alt tip.

Anul trecut, în revista Flacăra, publicistul L. Kalustian a relevat unele manifestări anti­se­­mite ale unor mari scriitori români. Printre care — surprinzător – Sadoveanu şi Rebrea­nu, cu­noscuţi pentru simpatia faţă de cei asupriţi. În condiţiile actuale, din păcate, asemenea dez­văluiri nu au cum stîrni revolta, ci mai curînd oferă încă o justificare „majoră” instigării na­ţi­onaliste, care îşi află legitimare în valorile clasice ale culturii române. În serialul lui Kalusti­an urma să apară şi „episodul”, opus, Caragiale. scriitorul care în împrejurarea ce făcea obiectul relatărilor publicistului, ca şi în atîtea alte împrejurări, se dovedise un sarcastic şi consec­vent amic al evreilor. Textul — se pare, strălucit, şi cum putea fi altfel? — al lui Caragiale n-a mai fost însă lăsat să apară în publicaţia cultural-socialistă de azi.

„În genere, antisemitismul român este o stare de fapt. Din cînd în cînd se transformă în idee” spunea Sebastian.

Iată, putem compara— dacă nu şi substitui — cuvintele lui Sebastian, din urmă cu a­proa­pe cincizeci de ani, cu cele recente ale lui Mendes-France, deşi România de atunci deloc nu era Franţa de azi, cu atît mai puţin România de azi nu este Franţa de azi, cu atît mai puţin Ro­mânia de azi nu este Franţa de azi.

Antisemitismul actual din România socialistă, chiar dacă răspunde unei tradiţii na­ţionale şi chiar internaţionale, are caracteristici, totuşi, speciale, care ţin de absurdul prezentului.

Populaţia evreiască este neînsemnată azi în România şi în continuă descreştere; evreii nu mai deţin de multă vreme poziţii administrative notabile sau situaţii economice avantajoase. Chiar cînd mai lucrăm ca inginer, apoi ca cercetător ştiinţific, acum peste 10 ani, evreii nu mai puteau, practic, ocupa, oricît de înzestraţi ar fi fost, o funcţie peste aceea, să zicem, de şef de serviciu. Mulţi colegi ingineri au plecat, poate, şi din cauza asta. Azi, nici şef de servi­ciu nu poţi ajunge, ca evreu.

Numeroasele texte antisemite apărute în presa ultimilor ani şi care continuă să apară, săp­tămânal, în diverse ziare şi reviste ar putea face obiectul unui masiv volum. Aş putea cita la nesfîrşit...

Dar pentru a comprima toate aceste răbufniri la un singur text, ne-am putea opri la mă­car un citat din deja celebrul editorial Idealuri al revistei Săptămîna din 5.IX.1980. Acest text nu este întîmplător, nu este o gafă, nici o eroare. Cea mai bună dovadă sînt încurajările o­ficiale care îl copleşesc de la o vreme pe autor. Textul exprimă cu pregnanţă actuala concepţie oficială, ca şi părerile sincere ale multora dintre cei ce gravitează, interesaţi, în jurul slo­ga­nurilor oficiale. În Scînteia n-ar fi putut apare, probabil, acest text, dar Scînteia nu l-a dezavuat, pentru că cei de acolo gîndesc la fel, deşi se exprimă mai prudent şi evită asemenea iz­buc­niri publice.

În acest articol s-a concentrat „esenţa” unei întregi mentalităţi, care poate fi regăsită, cu detalieri variate şi în forme dintre cele mai ciudate, într-o foarte bogată serie de intervenţii pu­blice din presa ultimilor ani. Deci:

„Noi, oamenii de cultură din România acestor ani eroici iubim partidul comunist nu nu­mai pentru noua viziune şi spiritul proaspăt pe care le-a întronat în evoluţia de ansamblu a societăţii româneşti, pentru ritmul electrizant în care au început toate să meargă spre bine, spre calitate şi optimizare, ci şi, în egală măsură, datorită curajului său cu adevărat revo­luţionar de a fi înţeles că o naţiune nu se poate edifica decît prin oamenii locurilor, care s-au născut aici de sute şi mii de ani şi care nu părăsesc frontul muncii cînd dau de greu. Partidul ştie toate astea şi multe altele, fapt care reprezintă temeilia politicii sale de cadre. El ştie, bunăoară, că onorurile cele mai înalte trebuie să le primească cei ce săvîrşesc fapte patrioti­ceşti, după cum spunea cronicarul, nu vizitatorii avizi de cîştig, dascălii de tarantelă democratică, înveşmîntaţi în tartanul lor rău mirositor, irozii străini intereselor acestei naţii, cei care zor­năie din pintenii trufiei şi-i ameţesc pe unii cu patriotismul lor gheşeftar. Noi n-avem ne­voie de leneviţi profeţi, de iude care nu au dimensiunea jertfei româneşti în sîngele lor uşor de cumpărat”...

Eliminînd accentele demagogice şi terminologia adaptată „partinic”, ca şi violenţa de limbaj, n-ar fi exclus să regăsim această concepţie, exprimată în forme mai lejere, glumeţe, a­parent tolerante, la mulţi dintre cei ce afişează o ţinută apretat „democrată”...

Citatul pe care l-am dat este reprezuentativ pentru toate categoriile antisemite oficiale sau nu, şi serveşte oficialitatea. Cel mai exact îi reprezintă acest text mai ales pe oficialii de astăzi...

Mai absurd ca oricînd, şi totuşi posibil, faptul arată încă o dată că antisemitismul nu are nevoie de temeiuri raţionale, poate supravieţui şi acolo unde a dispărut şi ultimul evreu... Da­că activistul antisemit ar fi o „întîmplare”, o neplăcută excrescenţă accidentală şi neglijabilă, el ar rămîne un marginal... nu instalat într-un post central, de emisie nocivă. Asta do­ve­deş­te că este o necesitate, o nevoie socială de defulare şi diversiune.

A discuta azi despre antisemitismul românesc poate să pară o frivolitate! Ca şi cum vrei să stabileşti în ce măsură cei ce poartă ochelari au mai mult de suferit într-o închisoare de­cît ceilalţi... Fireşte, este dezavantajos ca, pe lîngă atîtea mizerii ale detenţiei, să mai porţi o­chelari sau să suferi de laringită sau de cord... dar ce mai contează asemenea adaosuri pe lîngă situaţia fundamentală a captivităţii. Nu trebuie să considerăm că sîntem cei mai sau singurii năpăstuiţi... Cu atît mai mult cu cît ni s-a oferit şi posibilitatea de a ieşi dintre ziduri! Dacă tot am rămas, însă, nu este lipsit de interes, poate, să vedem ce înseamnă, în plus, con­diţia de „a purta ochelari”, de a ţi se sparge ochelarii de către gardian sau a-ţi fi mînjiţi cu ex­cre­mente pe care să fii obligat să le lingi, sub vesela supraveghere a paznicilor.

Nedreptatea discriminării se însoţeşte şi de un „avantaj”, deloc neglijabil, într-o dictatură. Dacă evreii nu mai pot fi azi miniştri, directori, academicieni, generali (o foarte scurtă pe­rioadă, doar cîţiva ani, de altfel, au avut acces la astfel de poziţii) înseamnă implicit că evreii au fost împiedicaţi să se ticăloşească. Însăşi tentaţia este firesc diminuată. Punerea în lucru a de­fectelor apare nu doar nerentabilă, ci de-a dreptul inutilă.

Fireşte, drepturi egale înseamnă şi acest drept: dreptul la efecte. Nu e întîmplător că a­tunci cînd nu există acesta, nici celălalt, dreptul de a-ţi afirma calităţile, nu este deplin şi real. Iar faptul că „frustraţi” de şansa complicaţiilor, a pervertirii, demagogiei, vanităţii, am oferi mai puţine argumente pentru ostilitate... nu impresionează, bineînţeles, pe nimeni.

Nu e vorba însă, doar să nu fii general, ministru, director. E vorba să nu poţi, pur şi simplu, nici măcar să-ţi exerciţi profesiunea. Căci a-ţi practica profesiunea nu înseamnă doar să fii bun pentru obscuritatea unei munci corecte şi mărunte... care, pînă la urmă., plafonîndu-te, te şi descalifică.

Să luăm un exemplu din imediata apropiere. Cineva absolvă studiile superioare cu ex­celente rezultate, reuşeşte să se dedice profesiunii la care aspira. Avînd în vedere natura pro­fesiei, îşi completează pregătirea de chimist cu studii de istoria artei, pentru a corespunde cali­fi­cării depline în... restaurarea operelor de artă. Într-o perioadă de relativă liberalizare, benefi­ciază de un stagiu de instruire profesională în Franţa. Devine, în cîţiva ani, un specialist apreciat. Predă cursuri, urmează la rîndu-i cursuri, vizitează centre reputate în domeniu. Trece prin diversele etape şi zone ale profesiei. Este azi la vîrsta maturităţii profesionale, are deja o sta­bilitate, dacă nu şi o consacrare, îşi poate pune în valoare existenţa. Dar nefiind membru de partid şi fiind dintre cei „cu ochelari”, nu poate ocupa nici funcţia de şef de serviciu decît prin „delegaţie”, nu prin numire. La fiecare „restructurare”, revine pericolul eliminării din pro­fesie.

Ai recunoscut, desigur, cazul. Anul trecut, în vară, criteriul de concediere devenise ca­pi­tolul „rude în străinătate” (şi care evreu din România nu are astfel de rude?)

Prin miracol, Cella a fost „omisă” de la absurda selecţie. Iar acum, în aceste zile, se pre­găteşte intrarea în partid a unei colege mai tinere, care să-i poată lua locul... intrarea în partid devine decisivă pentru validarea profesională, inaccesibilă unui evreu, chiar dacă acesta ar mai avea chef de o astfel de tardivă excentricitate.

Sigur, s-ar fi putut întîmpla acelaşi lucru şi unui român, ne-membru de partid (sau chiar membru) cu o soră plecată din ţară. Dar pentru evreu, situaţia este inevitabilă. Am o­mis intenţionat şicanele cotidiene, climatul de suspiciune şi ostilitate, jignirile făţişe sau as­cunse, nenumăratele forme de blocaj crescut în cazul evreilor.

Iată, nu e vprba să fii ministru, academician, director. Nu mai e vorba de adversitatea şi consecvenţa cu care se încearcă marginalizarea şi treptata scoatere din cultură a scriitorilor, a oamenilor de artă şi litere... nu este decît cazul mediu tipic al cuiva care vrea doar să-şi exer­cite, la nivelul cuvenit, profesiunea.

Eventualele efemere moderaţii sau înăspriri nu semnalează vreo reală schimbare profundă. Sînt rezultatul unor momentane „aranjamente” cosmetice, în legătură cu interese ale cli­pei. Pe principiul, enunţat încă în 1900 (!) de un atît de profund spirit democrat precum C. Rădulescu-Motru: „chestiunea israelită va fi de-a pururi la noi o chestiune de compensaţie.”

Cît priveşte documentele oficiale, în acestea cuvîntul „evreu” se menţionează rar, şi a­tunci cu prudenţă calculată şi, parcă, şi cu o stînjenire nu foarte enigmatică, chiar cînd se referă la evenimente dintr-un trecut în care prezenţa evreiască a fost importantă.

La finele lui ianuarie, cu prilejul amplelor sărbătoriri aniversare, prilejuite de ziua naş­terii sale, şeful statului român s-a referit, în discursul festiv, şi la legăturile ce au existat, în timpul luptei ilegale, între comuniştii români, maghiari, germani, sîrbi...evrei. Se ştie bine că proporţia „naţională” de atunci între comunişti impunea alt clasament. De altfel, oratorul a pronunţat cuvîntul „evreu” cu destulă condesendenţă.

Ar fi aceasta motiv de supărare? Ar fi, oare, mai bine să fie puşi evreii în frunte, atunci cînd se vorbeşte de lupta ilegală a comuniştilor? Încă o justificare, nu-i aşa, celor care susţin că doar evreii i-au adus, de fapt, pe comunişti la putere, nu tratatele de la Yalta. Evreii care, du­pă ce au importat comunismul, cînd au văzut cum arată, de fapt, Paradisul, au fugit (cum ar fugi, oricînd, atîţia dintre neevrei)... O mistificare înlocuieşte convenabil o alta.

N-ar fi exclus să auzi pe cîte cineva susţinînd că actuala conducere a statului ar fi ma­ne­vrată de evrei (!!). Orice se poate da pe seama evreilor. Peste 20 de ani se va găsi cineva să de­monstreze că tot dezastrul actual a venit de la originea cuvîntului „ceauş”, care numeşte şi o funcţie pe lîngă sinagogă...

Ce înseamnă, de fapt, antisemitism, azi, în România? Ce s-ar putea reproşa singurului stat socialist care întreţine relaţii cu Israelul şi unde se perindă periodic tot felul de delegaţii de evrei americani şi chiar israelieni, unde şef-rabinul este deputat, iar la sediile comuni­tăţilor se poate cumpăra vin israelian, azimă, se împart ajutoare pentru nevoiaşi şi se organi­zează cursuri de ebraică şi Talmud Tora? Nu există, oare, şi un teatru evreiesc, subvenţionat de stat? Un teatru necesar mai mult ca vitrină pentru străinătate, de vreme ce actorii joacă în faţa a cam 10 persoane, în medie pentru fiecare spectacol?

Antisemitism?! Da, fireşte, în presă, mai ales cea zisă „culturală”. Dar ziarul neolegionar Săptămîna citează curent nume evreieşti ca Baranga sau Peltz şi foloseşte regulat  condeiul bun la toate al evreiului H.Zalis, frecvent colaborator şi al Revistei  Cultului Mozaic. Nu a lucrat tov.Victor Bîrlădeanu (apărătorul public evreu al lui Eugen Barbu) întîi la Scînteia, înainte de a se „retrage” spre aceeaşi Revistă a Cultului Mozaic? Nu publică, oare, frecvent, revista Luceafărul, despre a cărei coloratură nu văd cine ar mai avea dubii, traduce­rile, greu de spus cît de calificate, ale domnului Ezra-Al-Hasid, cumnatul şefului rabin? Şi chiar presa mai de sus... în plină violentă companie naţionalistă, acum vreo doi ani sau mai bine, n-au apărut principalele cotidiene de partid Scînteia şi România liberă în ziua aniversării naşterii lui Eminescu pe prima pagină, cu articole omagiale semnate de... de cine oare? De doi poeţi evrei! Tocmai ei, adică poeţii „români” cei mai potriviţi ocaziei, vezi bine... Ar tre­bui oare toate acestea să ne supere? De vreme ce, oricît de rar, mai este nevoie de un alibi, de vreme ce mai are cineva   interes să întreţină confuzia... există speranţă.

La mesele festive ale Comunităţii întîlneşti personalităţi culturale de „pur sînge” ro­mâ­nesc şi anume... antisemiţi notorii, aşezaţi la mare cinste. În revista Flacăra (fireşte, Flacăra lui Păunescu) scriitorul şi militarul Oliver Lustig şi-a rememorat public anii de la Auschwitz într-un lung serial care, oricît ar fi servit drept acoperire pentru rubrici vecine verzi, mai utile şi mai combative, l-a putut, totuşi, nu-i aşa, înjura în voie pe Hitler sau, mă rog, fantoma acestuia care, vorba aceea, poate încasa oricît, acum, cînd pulpanele ei largi, ciuruite de gloanţe oarbe, nu doar instigă, ci şi acoperă, zău aşa, destui discipoli. Cîţi publicişti evrei nu se răz­bo­ies­c, de altfel, foarte curajoşi azi cu Hitler, cu Franco, Salazar, Mussolini, şi nu suflă un cu­vînt despre infecţiile şi instigările naţionaliste abia mascate ale zilei de azi... Să ne plîngem pentru atîta lucru? Cum, adică, nu e bine că putem vorbi despre Holocaust, despre Auschwitz, că îl putem demasca iar şi iar pe sinistrul Adolf şi pe nu ştiu ce nou adept al său din R.F.G., din Anglia, Franţa sau chiar S.U.A.?

La finele anului trecut a apărut faimosul decret privind compensarea cheltuielilor  de şco­larizare de către cei ce doresc să emigreze. Plata se cere în dolari sau altă valută converti­bilă, deşi cheltuielile au fost făcute în lei şi deşi nimeni din România nu are drept să deţină va­lută.

Practic, această sumă (vreo 15-16 mii dolari pentru un absolvent de învăţămînt superior) necesară emigrării, închide definitiv poarta, oricum îngustă, a plecării din ţară. Curînd du­pă apariţia decretului Şeful Rabin s-a grăbit să precizeze (nu din iniţiativa sa, probabil) că această compensaţie nu-i priveşte pe evrei deoarece, după opinia autorităţilor, ei nu sînt con­si­deraţi emigranţi, ci oameni care pleacă în ţara lor, s-o reconstruiască.

Aceasta înseamnă că evreii nu sînt cetăţeni români! S-ar fi zvonit chiar că şeful Statului, Prteşedintele nostru, al tuturor, s-ar fi exprimat încă mai limpede: „sîntem pentru soluţia sionistă. Evreii să plece în Israel. Cei care rămîn, însă, trebuie să ştie că sînt musafiri”. Eşti in­vitat, pur şi simplu, să-ţi faci bagajul, să ieşi din închisoare, să te  duci în „lumea liberă”! Ba, chiar să-ţi găseşti o patrie. Asta este antisemitism? Nicidecum! Cum adică... ce ai mai pu­tea revendica?  Să răstorni orînduirea socialistă? Sau să modifici, cumva, mentalitatea xenofobă? Doar ţi s-a atras atenţia: dacă rămîi eşti un simplu musafir! De care, oricînd, gazdele ar fi bucuroase să se lipsească.

N-a trecut prea multă vreme şi s-a anunţat, totuşi, oficial că decretul priveşte în egală mă­sură pe români, germani, evrei şi orice alte naţionalişti. Ce se mai zvoneşte acum? Că, mă­car în ceea ce îi priveşte pe evrei, se va aranja... În definitiv, sînt puţini şi nedoriţi.

Asta ce-i, antisemitism? Şi dacă, poimîine, se precizează că, de fapt... sau că, în realitate... sau că, în perspectivă... sau că, în subtext... ş.a.m.d.? Unde mai e antisemitismul, în care din toate aceste rotaţii în jurul unui pivot elastic, găurit, pliabil, convertibil? Aici, la mijloc de rău şi bun, nimic nu e ireconciliabil, incompatibil.

M-am întors la finele anului '82 dintr-o călătorie în URSS. Printre oamenii pe care am avut prilejul să-i întîlnesc au fost şi cîţiva oameni de litere evrei. Obsesia antisemitismului subtil sau făţiş am întîlnit-o la toţi. Fie că era vorba de un vechi militant comunist important, de un literat oficial, dar fără partid („tovarăşi de drum”), de un bărbat încă tînăr, cu pre­o­­cupări filozofice, exasperat de aşteptarea momentului favorabil pentru emigrare sau de o fe­meie, de asemeni încă tînără, preocupată de viitorul fiului ei, elev deosebit de dotat, într-o lu­me în care deja este suspectat ca străin.

Indiscutabil, situaţia în URSS e mai grea. Suferinţele războiului au fost cumplite.

Majoritatea evreilor şi-au pierdut familia, unii datorită nemţilor, alţii datorită represiunii staliniste.

Mulţi au încercat asimilarea totală (nu e întîmplător că toţi cei trei bărbaţi   evrei au soţii creştine...) pentru a se pierde în marea masă multinaţională. N-au reuşit.

Plimbîndu-ne, într-o superbă duminică de decembrie, prin centrul Moscovei, un profesor universitar şi traducător mi-a povestit cum şi-a pierdut toată familia, exterminată de soldaţi români, în Basarabia. Căsătorit cu o rusoaică ne-evreică, a renunţat să dea fiicei sale nu­mele de Ida, cum ar fi dorit, în memoria micuţei surori omorîtă la 6 ani. A numit-o Lida, ca să n-aibă un nume „suspect”, să nu sufere din cauza asta. Acum îi părea rău. „Poate că şi su­fe­rin­ţa îşi are rostul ei. Nu ştiu dacă nu am greşit”. Apoi, la o cafea, mi-a povestit, melancolic, despre modul cum a încercat, tenace, senin, să-şi construiască o viaţă simplă, bazată pe secreta convingere că, şi fără el, ca evreu (se asimilase!) „dacă există o salvare pentru omenire, atunci există şi pentru poprul meu; una fără alta nu sînt posibile”.

Aşa mi-a spus, îngîndurat. Mi-au plăcut cuvintele. Mi se păreau un bun motto pentru cartea de memorii pe carte îşi propunea s-o scrie. „Nu, motto-ul va fi altul. Un vers dintr-o poezie pe care fiica mea mi-a scris-o la 8 ani: «Tatăl meu în copilărie/ A fost evreu...» Mi-am amintit ce îmi povestise cîndva un poet idiş, din Bucureşti. În clasa I-a, întrebată despre ocupaţia părinţilor, fiica sa răspunsese: „mama mea e doctoriţă, iar tata e evreu”...

Mi s-a relatat, în URSS, despre reacţia unor înalţi activişti de partid faţă de actualul na­ţionalism românesc, manifestat în literatura „protocronică” a unor scriitori instituţionali­zaţi. Da, se ştie că deşi se afişează drept comunişti, sînt oameni de dreapta, reacţionari. Da, este adevărat că ceilalţi, aşa-zişii liberali par potenţial, de stînga, chiar dacă nu comunişti. Înţelegem că dintotdeauna tradiţionalismul a fost în România de dreapta, iar avangardismul, li­beralismul, de stînga. Numai că, nouă naţionaliştii nu ni se par periculoşi. Aţi văzut în Polonia. Nişte mişcări marginale, extremiste. Avantajul cu naţionaliştii noştri este că ei nu pot al­cătui o internaţională! Naţionalismul bulgar, cu cel român, cu cel rus nu se poate înţelege. Pe­riculoşi sînt ăştialalţi, democraţii, europenii, liberalii, cosmopoliţii! Aţi văzut în Polonia. Pe­riculoşi sînt «europenii», «cosmopoliţi!»”

Iată, este miezul nopţii cînd scriu aceste rînduri. Noaptea de 1 spre 2 aprilie 1983. Ascult la radio ştirea despre un comunicat al agenţiei TASS semnat de şase personalităţi („ma­joritatea numelor sînt evreieşti”, precizează crainicul occidental) care cer „intensificarea pro­pagandei anti-sioniste în rîndul populaţiei”.

Mi-aduc aminte de o noapte sticloasă, la Moscova, cînd interlocutorul meu, un inte­lectual energic, abia trecut de 40 de ani, mă însoţea spre staţia de metrou. Îi cunoscusem fa­milia, răspunsesem cît am putut de limpede la avidele întrebări stîngace despre Israel, despre Ro­mânia, despre mine însumi. Îmi vorbise despre chinuitoarea sa aşteptare, despre ceea ce se întîmplase în 20 aprilie 1982 în Piaţa Puşkin. Un grup zgomotos de tineri în bluze negre  a­gitau pancarte şi strigau lozinci: „Jos intelectualii! Jos evreii! Trăiască Hitler!”. Da, era aniversarea zilei de naştere a lui Hitler. „Cum, nu ştiai? La 20 aprilie Hitler, la 21 aprilie Lenin”. Mi-era greu să cred. Orice, dar asta nu... Hitler, la Moscova ? Neverosimil. Înţeleg, Stalin... dar care cetăţean sovietic nu tresare înfuriat la uzul numelui odios al neamţului care a însîngerat Rusia?! Şi-apoi, o manifestaţie liberă, în centrul Moscovei?

Ehe, ricanează însoţitorul meu, cu o lună înainte se anunţase în şcoli ca elevii să nu treacă în 20 aprilie prin Piaţa Puşkin! Bineînţeles, miliţienii stăteau pe celălalt trotuar şi rî­deau. „Ştii ce aveau imprimat pe bluze acesşti huligani?” Filozoful nu aşteaptă  să-i răspund. „Pe bluze era imprimat: «copiii lui Andropov!». M-am oprit din mers. Nu mai înţelegeam nimic. Cum se poate? Şi cu ce scop? Diversiune, bineînţeles, dar...nu, nu pricep. „Diavolul în persoană! Ăsta e. Să ne arate că poate orice, orice”. Şi, şi? Ce a urmat? „Într-un tîrziu, a a­părut alt grup, care s-a luat la bătaie cu ăştia. Abia atunci, miliţienii au intervenit şi i-au încărcat pe toţi în camioane”.

M-a obsedat povestea. Am încercat să verific, întrebînd pe unii-alţii ce este adevărat. Bălbîiala, ezitarea, stînjeneala cu care mi se răspundea mi-a dat a înţelege că da, fusese ceva... a­dică fusese, probabil, chiar aşa. M-a obsedat îndelung felul în care, după o pauză lungă, şi-a încheiat evreul moscovit relatarea: „Fascismul occidental nu mai există, să ştii. Fascismul oc­cidental nu mai există de mult...” El există în Est, se subînţelegea.

Din URSS, unde antisemitismul ia formele cele mai brutale şi, în acelaşi timp, cele mai perfide (ceea ce nu împiedică atîţia savanţi, violonişti, artişti evrei să fie în fruntea ierar­hiei culturale, onorate de regim), nu se poate pleca în Israel. Nici nu se poate încerca, pur şi simplu, depunerea unei cereri de plecare. Plecarea cere o luptă deschisă, deşi „ilegală”, ex­trem de dură. ani de zile. Grevă, închisoare, demonstraţii etc. Posibilităţile Uniunii Sovietice de şantaj antisemit sînt, se pare, uriaşe, nu doar prin manipularea şi ajutorarea statelor arabe, ci şi prin atitudinea faţă de importanţa  populaţie evreiască din URSS.

Iată, reproşurile — nu puţine— ce s-ar putea formula în privinţa situaţiei de la noi do­bîndesc, dintr-o dată, alte accente şi altă perspectivă, comparate cu URSS. Ceea ce nu în­seamnă că România n-are particularităţi demne de tot hazul şi de tot necazul, şi în această ches­tiune.

Astăzi, în România n-ar fi posibil ca un evreu să facă public, fără a suporta grave şi ime­diate consecinţe, declaraţii de tot felul celei ce şi-a asumat-o zilele acestea utlimul su­pravieţuitor al conducerii răscoalei din Varşovia. Membru, astăzi, al sindicatului Solidaritatea — supravieţuitorul refuză să participe la comemorarea evenimentului, pentru a nu oferi nici un fel, actualei conduceri militare a statului, posibilitatea de a manipula împrejurarea, de a o ajusta „cosmetic”.

Chiar dacă e vorba de atitudinea unei singure persoane (devenită, însă, simbol, de vre­me ce e vorba de ultimul supravieţuitor) ea este chiar confirmarea spiritului acelei răscoale. O răscoală fără şansă de izbîndă. Un mod nu doar de a sfida, prin curaj şi demnitate, su­premaţia forţei, ci şi de a atrage atenţia întregii lumi asupra responsabilităţilor pe care din nou le evită...

Demonstraţia nu ţintea, atunci, neapărat, umilirea nemţilor, cum nici azi nu cred că are în vedere doar înfruntarea administraţiei cazone, comuniste, ci avertizarea lumii. Cu atît mai superbă, astăzi, apare această solidaritate cu însuşi poporul polonez, cu cît — cum bine se ştie — răsculaţii de acum 40 de ani au luptat singuri, fără ajutor din partea rezistenţei po­lo­neze, care n-a răspuns decît rareori la apelurile de colaborare şi sprijin venite din partea e­roicei răscoale sinucigaşe a evreilor.

În România n-ar fi posibilă — nici azi — cum n-a fost nici în perioada „liberalizării” de du­pă 1965, nici în cea „obsedantă”, dogmatică (şi, cum cred unii, „la cheremul jidanilor”) de după insturarea regimului comunist — apariţia unei cărţi cum este aceea pe care mi-ai arătat-o, de curînd, datorată unui prestigios critic literar contemporan polonez, Artur Sandauer, care face procesul de un secol al antisemitismului intelectualităţii poloneze şi afirmă că unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai ultimei jumătăţi de veac este Bruno Schulz. (Cum a reac­ţionat, de pildă, revista Săptămîna cînd am citat într-un articol numele lui Schulz nu este mai puţin semnificativ decît cum a reacţionat faţă de pomenirea numelui lui Blecher...)

Cartea criticului polonez evreu a apărut azi, în Polonia, în plină dictatură militară, fur­nizînd destule noi motive de antisemitism în reprimarea mişcării sindicale independente. A apărut nu într-una din numeroasele edituri ilegale, ci într-o editură de stat!

Zilele acestea am văzut spectacolul Naţionalului bucureştean cu piesa Zbor deasupra u­nui cuib de cuci... Sînt deja 7 ani de cînd vizionasem filmul, la Tel Aviv, într-o sală de mare capacitate, cu un public amestecat şi zgomots, care a amuţit după primul sfert de oră şi a ur­mărit apoi secvenţele într-o desăvîrşită  tăcere şi concentrare. Cheia în care percepeam eu filmul era, fireşte, alta decît a unui spectator nefamiliarizat cu ceea ce ne-am obişnuit a numi „u­niversul concentraţionar”... Pentru că nu doar despre un spital pshiatric este vorba în acea po­veste trecută din roman în teatru şi în cinema, ci de ceea ce trăim zilnic, în toate formele or­ganizate ale depersonalizării, ale anihilării individului. M-a frapat de data aceasta o replică a Indianului către McMurphy, eroul piesei lui Dale Wasserman după romanul lui Ken Kessey. Şeful Bromden („Indianul”) renunţă la surdomuţenia în care se ascundea pentru a stabili, în sfîrşit, un dialog real şi o eventuală solidaritate umană. El îi spune, la un moment dat, prietenului său McMurphy: „Dacă tu nu eşti puternic, cum să fiu eu?”. Hăituitul minoritar sintetizează o acută şi mereu actuală problemă generală, în drama individului şi a colecti­vităţii.

Iată, aşadar, răscoala din Varşovia, sindicatul Solidaritatea, solitarul Marek Edelman... Iată, Transnistria, emigraţia română în Israel, Comunitatea Evreilor şi Azilul de bătrînii A­ma­lia şi Dr. M. Rosen... Iată, represiunea antisemită sovietică, demnitarii sovietici de origine e­vreiască, eroica rezistenţă iudaică în URSS. Etc. etc.