Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Diplomaţia culturală.

Din activitatea lui Emil Cioran

Promovarea fenomenului cultural românesc în exterior, prin componenta sa istorică, a valorilor tradiţionale, şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei de azi e o prioritate în e­fortul de racordare a ţării la sistemul global de valori.

Imaginea unei ţări se formează oricum, cu sau fără voia celor de la putere sau a oame­ni­lor de rând şi e important ca acest proces să nu fie lăsat la voia întâmplării1 Instituţii au existat înainte, există si azi, iar pe lângă ele se mai pot înfiinţa si altele provocarea  constă în a construi instituţii funcţionale2. Organizarea pe baze moderne a Institutului Cultural Ro­mân, după modele consacrate în ţările cu tradiţie în domeniu este condiţia necesară dar nu şi suficientă în ce priveşte reprezentarea culturală a ţării şi aşezarea ei pe baze noi3.

Imaginea României în exterior, prin promovarea componentelor diverse ale fe­no­me­nului cultural, nu este o preocupare nouă a diplomaţiei româneşti. O găsim şi în perioada in­terbelică când în România funcţiona un Departament, ulterior un Minister al Propagandei Naţionale, în sarcina căruia se afla misiunea de elaborare si coordonare a strategiei de creare a imaginii externe a ţării. În această perioadă se pun bazele instituţiilor considerate şi azi fundament al diplomaţiei culturale româneşti: Academia di Romania din Roma, respectiv Şcoala de la Fontenay aux Roses de lângă Paris.

Cercetând fondul de arhivă al Ministerului Propagandei Naţionale (1921-1944) în ten­tativa de a face un studiu asupra tehnicilor si strategiilor de reprezentare culturală a Ro­mâniei, (demers probabil util problematicii cu care se confruntă diplomaţia culturală ro­mâ­nească de azi), am găsit un raport al lui Emil Cioran adresat ministrului propagandei na­ţionale, Nichifor Crainic. La data respectivă (30 aprilie 1941) în condiţiile istorice dureroase cu­noscute pentru România, Emil Cioran era atasat cultural al legaţiei României de pe lângă Guvernul de la Vichy. Din discuţiile cu alţi colegi cercetători am înţeles că documentul în sine a mai fost cercetat dar din cunostinţele noastre, până acum nu a fost făcut public, deci in­tegrat circuitului stiinţific de specialitate.

Am fost impresionaţi de actualitatea abordării si similitudinea cu problemele de structură cu care se confruntă reprezentarea culturală românească de azi în străinatate. Compa­ra­tis­mul în cercetarea istorică e o metodă tentantă (poate inevitabilă), dar având limitele sale tre­buie utilizat cu precauţie. Momentul istoric si abordările anului 1941 sunt diferite de cele de azi. Totusi considerăm că Raportul lui Emil Cioran, pe lângă valoarea istorică documentară incontestabilă, are şi o valoare practică, utilă momentului actual.

*

Vichy 30 Aprilie 1941

Domnule Ministru

Ca urmare a circularei No.1 din 11 Aprilie, avem onoarea a vă prezenta următoarele:

1. Propaganda românească în Franţa aşa cum a fost făcută în ultimii ani, a fost gresit con­cepută, şi judecând după rezultatele ei din ultimii ani, ineficientă.

În latură teoretică ea s-a redus la aceeasi penibilă insistenţă asupra latinităţii noastre pe care nici un francez nu o contestă, dar căreia nu-i acordă nimeni importanţa din manifes­tările noastre oficiale. O propagandă nu se poate face cu idei vagi şi cu formulări granduente. În loc să se arate în ce constă efortul specific al României, curentele de idei care s-au născut după razboi pentru a o individualiza, n-au scos la iveală decât elementele comune cu Occidentul ca şi când prin aceasta am suscita mai usor interesul intelectualilor francezi. În această pri­vinţă îmi permit să dau un exemplu:

Acum doi ani Dl. Henry Coroin, profesor la Hautes Études, bibliotecar la Naţională, mare cunoscător al culturii bizantine, aflător actualmente la Constantinopol, m-a rugat să-i re­comand un student român, cunoscător al ortodoxiei şi capabil să citească texte grecesti, deoarece a găsit în Biblioteca Naţională inedite de mistică bizantină ce ne-ar putea interesa. Mi-a fost imposibil să găsesc unul singur. Între cei 10-15 doctoranzi de la Sorbona nici unul nu trata un subiect de cultură românească. Voi trimite mai târziu Ministerului Propagandei o listă cu subiectul tezelor de doctorat trecute sau înscrise de studenţii români. Se va vedea at­unci ce probleme sterile şi complect detaşate de cercul de idei de la noi se dezbat în Franţa. Statul acordând burse este obligat să controleze activitatea intelectuală a beneficiarilor. A­proape toţi ceilalţi studenţi străini fac teze referitoare la stări şi probleme din ţara lor. Sub su­ges­tia unui fals Occidentalism noi ne-am specializat în a adăuga banalităţi unor probleme e­pu­izate de inteligenţele calificate.

Pe un francez nu îl interesează ce crede un român despre Nietzche sau Bergson ci ex­punerea sistematică a unor aspecte caracteristice ţării noastre. Aceasta însă nu s-a făcut. Pe plan universitar ne-am dovedit absenţi.

2. România n-are la Paris o casă de cultură română, care ar putea suplini în mod o­no­rabil lipsa unui Institut. Noi ce-am făcut: Am înfiinţat o Scoală română la Fontenay aux Roses la 10 km de Paris unde nu merge nici un francez si nici un străin în afară bineînţeles de cei câţiva bursieri. Ministerul Propagandei, în înţelegere cu Ministerul Educaţiei de care depinde această scoală, ar trebui să facă orice sacrificii materiale pentru a o muta la Paris. În felul acesta s-ar putea organiza conferinţe despre România într-un cadru mai corespunzător.

Nu este, cred, inutil să amintesc de o încercare de propagandă complect ratată. Fostul ministru la Paris Dl. R. Franasovici dorind o strângere a relaţiilor între studenţii francezi şi români, a pus la dispoziţia acestora anumite fonduri. Ele au fost valorificate prin agape. Se in­vitau la masă studenţi care veneau pentru plăceri gastronomice, discuţiile nu se potriveau cu cadrul. Cu totul altfel s-ar prezenta lucrurile dacă Scoala română mutată la Paris ar organiza recepţii si ar impune un accent serios trataţiilor. Celelalte ţări aşa fac propagandă. Noi in­vităm pe francezi la restaurant, în loc să le oferim condiţiile unei apropieri intime, şi să ne fa­cem respectaţi în mediul nostru. Nu cu baluri si mese ne vom salva noi din starea de obiect de exerciţiu al ironiei galice.

Scoala română din Franţa care ar fi trebuit să fie punctul esenţial de sprijin al propa­gandei noastre fiindcă faţada ei intelectuală ar fi înlăturat intenţia propagandistică inevitabil je­nantă, n-a fost decât o instituţie moartă, complect în afara de gândul unei eficienţe spirituale şi naţionale. Rog a fi considerată această constatare ca un protest. Cred că mă fac inter­pre­tul tuturor celor care au cunoscut-o şi în aceeasi măsură au fost revoltaţi de o stare de lu­cruri intolerabilă.

Există un alt aspect al situaţiei şi care este destul de îngrijorător. Studenţii noştri care se află în Franţa de câţiva ani de zile au pierdut complect contactul cu cartea românească. Ex­plicaţia e foarte simplă. Singura bibliotecă românească este cea de la Fontenay aux Roses. Ea fiind departe de Paris, şi cărţile neîmprumutându-se acasă, nimeni nu o consultă. Mi-a fost dat să văd cazuri de uimitoare ignoranţă în materie de literatură română contemporană. Dacă am avea scoala română la Paris, românii s-ar putea întâlni acolo, nu în cafenele. Valoa­rea de circulaţie intelectuală şi deci propagandistică a studenţilor e redusă, atâta vreme cât nu sunt la curent cu valorile ţării lor. În toate societăţile intelectuale pe care le-am frecventat la Paris, am întâlnit unguri a căror misiune e precisă: să strecoare în discuţii problemele sau mai bine zis obsesiile lor. Pregătirea lor politică este mult mai omogenă şi mai concordantă de­cât a studenţilor noştri. Ar trebui ca fiecare student român aflător în străinătate să aibă toate publicaţiile de interes propagandistic în limba ţării respective, pentru a le răspândi printre profesori şi cunoscuţi. Este principiul german după care propaganda nu trebuie fă­cută pe plan diplomatic, ci pe linia publică prin infiltraţii progresive şi sistematice. Noi trebuie să profităm de momentul istoric şi psihologic al Franţei actuale, care dezamăgită de sine îşi extinde curiozitatea în afară, spre a se consola de propriile deficienţe şi a învălui prin infor­ma­ţie ireductibilele destinului său deficitar.

3. Avem nevoie ca o complectare a cărţii domnului Bazil Munteanu - practicată cu mult folos de germani, după cum am aflat la Berlin - de o antologie a literaturii române în lim­ba franceză. Cele care s-au făcut până acum sunt insuficiente. De o utilitate şi mai mare ar fi un studiu despre problema României, asa cum a fost ea dezbătută în ultimele două de­cenii, cu extrase din eseurile cele mai caracteristice. Căci este greu de explicat cu referinţe con­trolabile lumii occidentale că la noi s-a pus cu insistenţă problema României, în sensul ei istoric, aşa cum poate numai în Spania, Rusia şi în Germania s-a mai facut. A ne lamenta asupra provinciilor pierdute fără să arătăm că există o necesitate, o imanenţă a menirii noastre naţionale, un gând formativ la baza devenirii noastre, înseamnă a ne strădui în zadar în susţinerea unei teze nefundamentate teoretic. Atâta vreme cât vom avea la îndemână un material literar si ideologic care să ne justifice aspiraţiile, propaganda noastră va fi afectată de un caracter artificial şi steril. Francezii în special, infectaţi de spirit juridic, înclină repede a cre­de că România este un rezultat al tratatelor. De altfel autorii români nu au făcut altceva de­cât să le repete că noi suntem creaţia lui Napoleon al III lea şi alte asemenea absurdităţi.

Studenţii germani şi intelectualii în genere care erau trimisi de regimul naţional so­cialist în străinătate aveau misiuni determinate. Noi am neglijat complect această problemă. Până acum puteam avea operele fundamentale ale literaturii noastre traduse în franţuzeste, sau măcar studii despre ele. Cred că am putea utiliza pentru scopurile noastre profesorii mi­siu­nii franceze care s-au întors în Franţa şi care cunosc limba română. Totul depinde de fon­du­rile pe care Ministerul le poate pune la dispoziţie.

4. În privinţa asociaţiilor de prietenie franco-română, este evident că în zona ocupată ele nu s-ar putea constitui fără dificultate. Din acest motiv am hotărăt cu Dl. A. Dupront, fostul director al Institutului francez din Bucuresti, profesor actualmente la Montpellier şi în­sărcinat cu organizarea unei opere de colaborare intelectuală cu străinătatea, constituirea - în zona liberă - a unui Centre Roumain, căruia domnia sa i-ar da o mai mare proeminenţă de­cât celorlalte centre. În acelasi timp Dl. Dupront se oferă a ţine conferinţe la radio despre Ro­mânia. Dânsul m-a rugat de asemenea să comunic Ministerului starea de gravă lâncezire a Şcolii române si că e în interesul nostru să-i impunem alt ritm şi să-i extindem importanţa. Dacă n-avem un Institut în Franţa, măcar să extindem prestigiul şi utilitatea scolii. A o lăsa mai departe la Fontenay aux Roses înseamnă a cheltui bani în zadar. De asemenea, cu di­rec­ţia ei ar trebui însărcinat un intelectual pregătit în curent cu problemele actuale. Ministerul Pro­pagandei are tot interesul a interveni pe lângă Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru o grab­nică soluţionare a acestei probleme.

5. În anul acesta se va ţine probabil la Lisabona un Congres al Occidentului, organizat în bună parte de intelectuali francezi, pentru a dezbate problemele generale de cultură şi a se determina fizionomia spirituală în momentul istoric pe care îl trăim. Dl. Valéry Radot, u­nul dintre iniţiatorii acestui congres, mi-a propus să iau parte ca reprezentant al României. Pâ­nă acum nu s-au fixat nici data si nici elementele precise ale discuţiei. S-ar putea ca evenimentele să-l amâne, instabilitatea situaţiei generale modificând cu fiecare zi datele, dacă nu na­tura problemelor.

Consilier cultural

Emil Cioran

Adresat Excelenţei Sale D-lui Profesor Nichifor Crainic, Ministrul Propagandei Na­ţi­onale4.

*

Nu ne-am propus să facem o analiză de amănunt a conţinutului acestui raport a­par­ţinând unui nume consacrat al culturii românesti, ci doar câteva remarci, din perspectiva di­plo­maţiei culturale de azi:

l O raportare la Ungaria (constantă de altfel în rapoartele atasaţilor culturali de atunci ca şi de acum) considerată model de eficienţă cu o prezenţă culturală remarcabilă.

l Ideea generală de a construi instituţii funcţionale, nu formale, de faţadă  întrucât o idee bună pusă în aplicare cu bani puţini are mai multe şanse să îşi atingă scopul decât o investiţie răsunătoare într-o idee plată.

l Renunţarea la acelasi mesaj repetat obsesiv. Reprezentanţii noştri diplomatici în ca­pi­talele lumii trebuie familiarizaţi cu cultura română de azi, nu cu o versiune repetă aceleaşi formule uzitate până la saturaţie (latinitate etc). Sunt de evitat  formule comode dar anacroni­ce, care creează inerţie, aceleaşi produse ornamentale,  de vitrină, ale culturii de faţadă… În ma­rile centre culturale e nevoie (atunci şi     acum) de evenimente noi, proaspete, pentru că piaţa acţiunilor culturale din aceste capitale e deja suprasaturată5.

l Diplomaţia culturală (atunci şi acum) ţine de valorile culturii şi civilizaţiei naţiunii   pe care o reprezintă. Aceste valori se pot promova în conexiune cu valorile şi     simbolurile cul­turale ale ţării de reşedinţă. Este mai usor pentru că opinia publică    din ţara respectivă este mai receptivă să cunoască ceva din ţara ta prin referire la  ceea ce ei cunosc. Aceasta pre­su­pune însă ca precondiţie cunoasterea propriilor valori. E problema de fond semnalată de Cioran si credem noi, actuală şi azi.

l Remarcăm preocuparea de a găsi formula, subtilă, naturală, constantă de a face

propagandă fără a fi în mod jenant propagandistic. Cioran face un apel subtil la    des­cen­tralizare (în spiritul timpului, prin raportare la un model propagandistic din   Germania to­talitară), în aşa fel încât cultura se va difuza  subtil şi va face diplomaţie prin sine. Ideea o în­ţelegem aplicabilă azi printr-o prezenţă  culturală constantă, promovată de actori individua­li independenţi, rolul misiunii culturale fiind cel de facilitator, acolo unde este nevoie.  Am a­dăuga aici necesitatea de stimulare a resurselor secundare, a mediilor cu potenţial financiar, tangente cu fenomenul cultural românesc, respectiv atragerea şi formarea unui corp de cu­nos­cători ai limbii române, vorbitori nativi de limbi ale marilor culturi.

NOTE:

1. Dan Jurcan, Despre Imaginea României, www.brandingromania.com.

2. ibid

3. ibid

4. Dosar Emil Cioran, Arhivele Naţionale — Sediul Central, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, colecţia Studii si Documentare, Dosar. 143 (1941), fila 2–9.

5. Mircea Vasilescu, Inerţia instituţională si paguba culturală — În amintirea lui Marian Papahagi, www.brandingromania.ro.