Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Cenzura istoriei în România comunistă

Ion Zainea, Cenzura istoriei, istoria cenzurată.

Documente (1966-1972), Editura Universităţii din Oradea,

Oradea, 2006, 321 p.

 De-a lungul timpului istoria a fost de prea multe ori o anexă a puterii politice. În lu­mea contemporană, mai ales în regimurile totalitare, această realitate a fost una cât se poate de evidentă. Controlul asupra scrierii istoriei a fost o preocupare constantă a acestor regimuri po­litice.

România nu a făcut notă discordantă, ba chiar a excelat din acest punct de vedere, pu­terea politică talonând îndeaproape istoriografia română de-a lungul celor aproape cinci de­cenii totalitare. În general, istoriografia română este de acord cu ideea conform căreia în tot acest interval de timp a existat totuşi o paranteză relaxantă din punct de vedere ideologic, suprapusă anilor 1965-1971, perioadă în care în scrisul istoric s-a manifestat o oarecare libera­li­zare.

În realitate, aşa cum au menţionat deja o serie de istorici, lucrurile necesită o abordare mai nuanţată, deoarece aşa cum o demonstrează şi cartea universitarului orădean Ion Zainea, cenzura chiar dacă a luat alte forme conceptuale nu a fost mai puţin prezentă. Perioada a fost liberală prin comparaţie cu anii ‘50 şi atât. În rest scrierea istoriei a fost atent contro­lată, subiectele dezvoltate de istorici fiind exclusiv cele agreate sau tolerate de regim. Recupe­ra­rea secvenţială, politizantă şi ideologizantă a trecutului istoric a creat posibilitatea abordării u­nor subiecte tabu până atunci, în contextul revalorizării unor teme de istorie naţională, dând o oarecare impresie de relaxare. În fapt au fost recuperate numai acele teme istorice ca­re puteau fi utile legitimării regimului într-un moment sau altul, în funcţie de evoluţia po­li­ti­că. O serie de slujitori ai lui Clio profitând de această deschidere au abordat cu sârg şi en­tu­ziasm acest nou tip de istorie, unii din bună credinţă alţii din cel mai pur arivism cu pu­tinţă, devenind parte a istoriografiei legitimante al noului conţinut ideologic al  regimului po­litic de la Bucureşti creionat încă de la începutul anilor ‘60.

Lucrarea profesorului Ion Zainea este extrem de explicită din acest punct de vedere evi­denţiind cât se poate de clar faptul că istoria, scrisul istoric a rămas la fel de cenzurat în a­ceastă perioadă. Un studiu introductiv bine articulat care aduce în prim plan elementele cons­ti­tutive ale cenzurii comuniste în perioada 1966-1972 constată consecinţele nefaste avute de instituţia cenzurii asupra istoriografiei româneşti în această aşa zisă perioadă liberală a culturii române. Încheierea la care ajunge autorul cărţii este una aparent surprinzătoare şi în con­tradicţie cu ceea ce de regulă se cunoaşte despre aşa numita paranteză recuperatoare isto­rio­grafică circumscrisă anilor 1965-1971. În anii respectivi, spune Ion Zainea „a crescut simţitor numărul studiilor, articolelor şi lucrările editoriale de istorie care nu au primit bun de ti­par“2. Aserţiunea este argumentată din plin în miezul lucrării, este vorba despre corpusul de do­cumente3, unde pagină de pagină sunt aduse noi mărturii asupra modului extrem de rigu­ros în care cenzorii eliminau pasajele considerate nepotrivite din punct de vedere ideologic.

Cartea profesorului Ion Zainea, Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente (1966-1972) este prima contribuţie agregată din istoriografia română care ne dezvăluie negru pe alb mecanismul cenzurii din România, făcând lumină asupra modului în care funcţiona. Do­cumentele prezentate în carte evidenţiază extrem de clar existenţa acestei realităţi. În plus, ea se constituie într-un argument irefutabil în faţa celor care susţin fără rezerve ideea liberalis­mului fără echivoc care ar fi domnit atunci în mişcarea istoriografică românească, dovedindu-le contrariul sau măcar obligaţia de a-şi nuanţa interpretările.

În fine, lucrarea vine să susţină o evidenţă care pare tot mai mult descifrabilă pe mă­sură ce ne îndepărtăm de 1989. În România comunistă nimic nu a scăpat cenzurii şi contro­lului ideologic. Au existat numai ani în care aparent acestea au fost mai puţin vizibile, fiind însă cu atât mai persuasive. Istoriografia se încadrează aceloraşi tipare. Laţul cenzurii a fost la fel de prezent în întreaga perioada comunistă, diferită a fost numai lungimea lui.