Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Europa, integrarea şi incestul

Indiscutabil, pentru moment, termenul de Integrare europeană acoperă fără proble­me ceea ce s-a petrecut până acum în Europa Occidentală: o cuplare a economiilor şi institu­ţii­lor, de la cele juridice, trecând prin cele educaţionale, în aşa fel încât Comunitatea Euro­pea­nă să funcţioneze sub cât mai multe aspecte ca un agregat.1 Integrarea se petrece sub spectrul exemplar al contramodelului american: am împrumutat de acolo empirismul liniar şi en­tuziasmul, o anume cultură a riscului şi dispoziţia de a transforma orice eşec în lecţie de is­torie. Nu ne putem obişnui (deocamdată) cu patriotismul intransigent, cu propensiunea pentru activismul fără temeiuri şi mobilizarea în masă fără o logică imediată.  Prea îndrăgos­tită de Descartes Europa nu poate renunţa la un anume aristocratism care îi conferă prima­tul în orizontul unei culturi rafinate a plăcerilor intelectului. Moştenirea înclinaţiilor imperiale pentru fast, opulenţă şi saturnalii indecente nu poate fi reprimată prin decrete sau de­cizii politice. Istoria Europei e flămândă chiar dacă poparele ei s-au ghiftuit cu pop-corn şi Coca-Cola. De aceea reţeta americană aplicată a la lettre în Europa pare o bombă cu ceas. Eu­ropa e în pericol nu fiindcă America ne-ar fi furnizat narcoticele ei, ci mai ales pentru că nu mai poate decide în privinţa dozajelor.

În ciuda tuturor ezitărilor Europa Unită riscă să devină un ecorşeu. Seamănă tot mai mult cu America, această maşinărie de fabricat cotidianitate comodă şi comoditate cotidia­nă. Şi acest imitatio nu e un act pur cultural, ci mai degrabă o tactică. „Ca să opreşti puterea, trebuie să te constitui tu însuţi într-o putere care o va echilibra pe cealaltă tot atât cât se va inspira din ea, se va edifica pe un soclu de valori comune. Pentru a concura Statele Unite, Eu­ropa va trebui să înceapă prin a le semăna într-un fel.”2 Pentru a reuşi europenii trebuie să rămână împreună. A rămâne împreună înseamnă a renunţa la orgolii regionale şi la indivi­du­alizare. În acest context un anume transfer de suveranitate e inevitabil. La fel cum ine­vitabile vor fi reacţiile de frustrare a partenerilor care vor transfera suveranitate fără a primi în schimb un bonus de prosperitate (adică tocmai motivaţia profundă care a generat decizia de­legării decizionale către Europa)

Pe de altă parte, termenul de Integrare asumă o serie de conotaţii reparatorii. „Conform lui Karl Deutsch, integrare înseamnă realizarea în sânul unui teritoriu, a unei comunităţi de instituţii şi practici suficient de puternice pentru a garanta pe termen lung schimbări paşnice în rândul populaţiei pe care o reprezeintă.”3 Integrarea e formula para-modernă de abolire a unui trecut conflictual şi incompatibil cu democraţia modernă şi dreptul comu­ni­tar. Europa de Est se bucură azi de mâna pe care o întind statele cu o istorie mare, foste im­perii. Motivele acestei deschideri nu sunt total transparente. Tradiţia imperială e corespondentul în plan social al celebrului complex oedipian. Vechile şi noile imperialisme sunt din­colo de măştile lor, mărci ale unui inconştient reprimat energic cu mari pierderi.

Europa de Est e în mod evident complexată. Suvenir ingrat, trecutul „roşu” (la fel cu cel nazist) e în egală măsură supus unui efort de revalorizare ce disimulează orice reper eroic şi naţional abandonând individul unui „postmodernism juridic”. În aceste condiţii Unifica­rea e, în termenii sociologului roman Pavel Câmpeanu, o continuă „dez-estizare”. Această ten­tativă primeşte acoperire teoretică suficientă odată cu propagarea teoriei federalismului eu­ropean, teorie care pleacă de la premisa slăbiciunii şi compromiterii statului-naţiune. Într-o formulă premonitorie aceste aspecte le-a surprins şi Jean Monnet „care afirma că Europa nu se va face decât cu preţul unei savante progresivităţi, plecând de la realizări pragmatice şi pre­cise, (…) pentru a construi în final o federaţie a statelor vestice”4. Estul descalificat prin ex­cesele „războiului rece”, funciar sovietizat şi definitiv compromis, dispare (politic şi cultural) prin disoluţie controlată. Trecutul naţional e epuizat de spectrul coşmarului roşu pentru care suntem, în măsuri diferite, vinovaţi fără excepţie. Anamneza poate fi, pentru orice estic, doar o ocazie pentru remuşcare. Integrarea implică exhibarea vinovăţiei (chiar şi pentru cei care pot asuma doar o culpă metafizică5) prin exces de „decenţă istorică”. Se recurge la un soi de tehnică de stimulare a regresiei care să permită reactivarea unui orizont infantil unde numai „cei ascultători” vor fi iertaţi şi vor primi „premii”, eventual câteva scuze în plus. Paternalismul curtenitor a occidentului are însă „calitatea” discutabilă de a interzice maturizarea „pro­te­jaţilor”.

Occidentul şi-a luat mult prea în serios rolul şi pretinde marţial şi impertinent rolul ta­tălui. Orice încercare a Estului (infantil şi complexat) de a aduce în discuţie acel trecut (unde spiritul dribla in extremis limbajul de lemn) e primită resentimentar şi caracterul trau­matizant al „violului” prezent e rejetat metodic într-un inconştient colectiv de factură socio-mar­ginală. „Dragostea” occidentului are un iz uşor incestuos. Nu se aud proteste pentru că mo­da a băgat pumnul în gură celor ce mai gândesc, iar proştii nu contează. Aparenţa de legi­ti­mi­tate a „dez-estizării” e acoperită exemplar prin discursuri despre o „economie cu finalitate umană” şi despre o cultură a demnităţii umane care ar avea întâietate asupra culturii a­gresive a profitului. Modelul e, în termenii săi grosieri, unul clasic. El are o fizionomie ma­nihe­istă şi trimite spre binecunoscuta ecuaţie a lui Otto Rank potrivit căreia eroicul reprezin­tă lupta luminii (Vestul civilizat) împotriva întunericului (Estul sălbatic). Estul totalitar trebuie lichidat din lume şi din istorie pentru a ridica în loc „noul Camelot”. Numai că pentru a produce solidaritate şi a stimula implicarea trebuie să existe pericole iminente şi duşmani re­dutabili. Duşmanul, ca figură generică, funcţionează ca un liant stabilizator, ca un instrument de reglaj comunitar menit să provoace „solidaritatea de criză”. Numai duşmanii articu­laţi creează destine durabile. „Iată de ce societăţile noastre, cu un fel de preştiinţă a fragilităţii lor, întreţin cu mare cheltuială la marginea lor minorităţi de gânditori, de agitatori de profe­sie care sunt parcă programaţi să vitupereze, adică să le reconstituie atacându-le.”6 Critica e­co­nomiei de piaţă e în europa modernă doar o formă agresivă de publicitate. Orice publicitate este implicit ideologică. Ea impune blazoane. Epoca imagocentrică pe care o parcurgem schimbă decisiv caracterul confruntării pe scena politică. „Epoca noastră a cunoscut patru schimbări fundamentale: 1) s-a schimbat ideea de informaţie: înainte, informaţia se cerea co­mentată, dezbătută, aprofundată, verificată; astăzi, sub impactul imaginii TV, a informa înseamnă a arăta, a înţelege înseamnă a vedea, şi nimic mai mult; 2) s-a schimbat conceptul de actualitate: actualitatea nu mai e ceva valoros în sine, ci ceea ce decide mass-media, în special televiziunea, că e valoros; celelalte mijloace mass-media (ziarele, de pildă) se supun televi­ziunii; 3) s-a schimbat timpul informaţiei şi al informării: dacă înainte o informaţie urma un drum nespus de lung de la faptul brut până la pagina de ziar, astăzi informaţia e ceva live: o ca­meră web, un computer, legătura la satelit, şi... voilŕ! (acest criteriu se aplică şi cărţilor de care vorbim acum, traduse, practic, „în timp real” în limba română); 4) s-a schimbat ideea de ve­ridicitate a informaţiei: acuma nu mai e adevărat ceea ce e dovedit, ci ceea ce poate fi re­pet­at.”7 În consecinţă „noul Camelot” nu mai poate fi cucerit cu arme convenţionale fiindcă nici războiul nu mai este ce era.

Murray J. Edelman8 susţine că actul de imaginare a duşmanului (the enemy image) şi procesul de punere în act a unei psihoze sociale şi politice de beligeranţă au o morfologie per­suasivă precisă, reproductibilă în câteva stereotipii reprezentaţionale redutabile. Nu contează atât valaorea estetică a imago-producţiilor cât eficienţa lor publică. „Societatea noastră – susţine Michel Foucault– nu este cea a spectacolului, ci cea a supravegherii; sub marea su­prafaţă a imaginilor se investeşte corpul în profunzime; în spatele marii abstracţii a schimbului, se urmăreşte dresajul minuţios şi concret al forţelor utile; circuitele comunicării sunt su­porţii unui cumul şi ai unei centralizări a cunoaşterii; jocul semnelor defineşte ancorările pu­terii; frumoasa totalitate a individului nu este amputată, reprimată, alterată de ordinea noastră socială, ci individul este fabricat cu grijă după o întreagă tactică a forţelor şi corpurilor.”9 Ca orice vietate dependentă putere Europa  îşi ascunde slăbiciunile. Plină de complexe secrete şi presentimente terorizante ea reacţionează proiectiv: pune pe seama Americii lă­comia şi toate acele cruzimi la care participă cu secretă voluptate. Un exemplu în acest sens este asocierea  subiacentă care leagă consumatorismul şi comerţul modern de hoţie. Comer­ţul în calitatea sa de continuare a jafului cu mijloace paşnice întreţine remuşcările Vestului. Obsedată de „păcat” (la fel cum negustorul e urmărit în coşmarul său de trecutul de corsar) Europa civilizată a făcut o slăbiciune pentru perdanţi şi marginali. „Cultura scuzei” este ex­presia cea mai concretă a acestei obsesii.10 Marginalii nu greşesc şi nu ucid pentru că sunt struc­tural răi, ci fiindcă nu au fost ascultaţi şi nu li s-a acordat suficientă atenţie. Contextul şi lipsa de comunicare îi absolvă de o parte a vinovăţiei, parte transferată în seama celor care a­parţinând blocului naţiunilor opulente s-au mulţumit să privească lumea hedonic şi indivi­dualist. În mod cert această perspectivă nu face decât să agraveze suplimentar defazajul is­toric. „Cultura scuzei este mai ales o cultură a dispreţului: crezând că-i dezvinovăţeşte pe vinovaţi, îi infantilizează.”11 În acest fel figura paternalistă a occidentului nu face decât să inhibe i­niţiativa neofiţilor capitalismului aşa cum un tată excesiv dominator poate afecta iremediabil spiritul de independenţă a copiilor.

Integrarea se desfăşoară sub spectrul unei mentalităţi cantonate arogant în orizontul superstiţiei potrivit căreia doar reprezentanţii culturilor majore pot lua decizii juste. A fi, cultural vorbind, urmaşul lui Platon nu înseamnă cu necesitate a avea dreptate. Este nevoie în mod cert să depăşim împreună o serie de prejudecăţi. Acesta nu însemnă că proiectul Sta­telor Unite ale Europei ar trebui stopat. În fapt există un acord implicit asupra acestui aspect de vreme ce, în ciuda tuturor propunerilor de reformare a proiectului nu există nici o alterna­tivă semnificativă de blocare totală sau de înlocuire a lui. Fiecare tentativă de contestare a me­canismelor integrării nu urmăresc decât o repoziţionare a contestatarului în aşa fel încât a­cesta să poată profita mai bine de ea. Căci Integrarea este o chestiune de demnitate naţiona­lă dar, nu în ultimul rând, o afacere mai mult sau mai puţin profitabilă…

La ce bun o Uniune Europeană ? Qui prodest ?

 Aşa cum arătam, Unificarea are o componentă ritualică gândită într-o logică reparatorie şi totodată un act de tip „justiţie restaurativă”. Unitatea confreriei propune o fizionomie a socialităţii de tip nou, răscumpără greşelile trecutului după modelul repartiţiei sacrificiale. Acest mecanism de factură mitho-sacrală e reiterat în termeni moderni de logica de spill-over (a angrenajelor) din teoria funcţionalistă. În fapt întreg procesul de extindere a Uniunii şi in­te­grarea se realizează prin voinţa politică. În practica imediată de construcţie comunitară acest lucru pare să se verifice. Care sunt raţiunile intime ale procesului rămâne pentru mo­ment în dezbatere. În principiu, cei care au dau celor lipsiţi. Are loc exorcizarea, sublimarea prin răscumpărare a vinovăţiei Occidentului. Acestă ipoteză e compatibilă cu orice obiecţie for­mulată din direcţie realistă sau neorealistă.12 În orice caz teoriile cele mai influente azi în­clină să crediteze o împărţire a puterii viitorului stat european între statele naţiune şi instituţiile comunitare. Această viziune împrumută indiscutabil ceva din graţia şi măreţia mi­turilor fondatoare. Prezentul cere să fie reinvestit cu acel prestigiu capabil să reitereze figura regalităţii sacre a originilor. Din păcate deciziile punctuale sunt de fiecare dată grevate de pre­o­cuparea pentru echilibrarea bugetelor. Şi cu cât se vorbeşte mai puţin despre acest aspect cu atât mai important va deveni el în orice fel de ecuaţie destinală pentru Europa. Europa nu tre­buie unificată, ci doar „egalizată respiratoriu” Unificarea ascunde sub semnul deficitului de suport doctrinar o problematică mai complicată şi mai dureroasă decât ingratitudinile şi ireverenţele de care ar în stare această „turmă de mizerabili” tuşaţi ireversibil de jumătate de secol de comunism. Şi în orice caz nici un fel de unificare nu poate fi concepută la modul realist sub imperativul „dez-estizării”. Europa de est poate fi un partener activ pentru noile structuri comunitare şi trebuie considerat ca atare.

Diagnoza clasică a declinului civilizaţiei Occidentale (Untergang)13 merită indiscu­tabil o relectură nouă operată în lumina dinamicii spectrului politic din ultimii ani. Avem în vedere aici repoziţionarea fermă Americii pe scena politică mondială (administraţia Bush pare artizanul noii arhitecturi) şi recrudescenţa terorismului islamic dincolo de lumea orien­tală.14 Discuţia despre declinul sau renaşterea Europei trebuie să înceapă prin  lămurirea a ceea ce poate însemna cultura europeană pentru o epocă profund marcată de consumato­rism, terorism şi înstrăinare. Nici o decizie politică nu poate compensa lipsa unor repere co­mune capabile să fundamenteze o reală solidaritate europeană. Noi „vrem o Europă unită, dar nu putem depăşi nivelul unor operaţiuni de infrastructură. Ne lipseşte viziunea, marea idee restauratoare, marele simbol întemeietor. Ceea ce riscăm să obţinem este o splendidă cochilie vidă, o Europă arătoasă, dar fără interioritate.”15

 Note:

1. În mod explicit, integrarea europeană a fost gândită şi promovată de actorii de pe scena vest-europeană, după semnarea Tratatului de la Roma, în înţelesul de the creation and maintenance of intense and diversi­fied patterns of interaction among previously autonomous units. These patterns may be partly economic in cha­rac­ter; partly social, partly political: definitions of political integration all imply accompanying high levels of eco­no­mic and social integration.

2. Bruckner, Pascal, Mizeria prosperităţii. Religia economismului şi duşmanii săi, trad. rom. Vasile Zincenco, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 68

3. după 3 Ivan, Adrian, Perspective ale construcţiei europene, Ed. Eikon, Cluj, 2003, p. 20

4 Ivan, Adrian, idem, p. 17

5. Am folosit termenul în accepţiunea dată acestuia de Karl Japers

6. Bruckner, Pascal, idem, p. 83

7. Marga A., Filosofia unificării europene

8. Edelman, M. J. Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988 cap. 4, The Construction and Uses of Political Enemies

9. Marga A., Filosofia unificării europene,

10. Ea devine aproape isterie colectivă atunci când vorbim despre minorităţi sexuale, minorităţi etnice sau problema cânilor comunitari.

11. Bruckner, Pascal, idem, p. 79

12. Potrivit lui Merton Kelstrup societatea internaţională e caracterizată de anarhie. Pe acest fond statele acceptă delegările de suveranitate către instituţii comunitare, dar numai pentru a face faţă unor presiuni, unor a­versiuni, într-un cuvât pentru a-şi proteja interesele. Interguvernamentalismul (ca expresie a realismului) sublinia­ză faptul că interesele naţionale prevalează în stadiul ultim al deciziei prin jocul unanimităţii.

13. Spengler, Osvald, Declinul Occidentului: Contururile unei morfologii a istoriei universale (1923)

14. Evenimentele recente din Londra confirmă dureros o temere mai veche a aliaţilor europeni a NATO

15. Pleşu, A., idem