Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

"Recunosc, sunt amant. Dar nu amantul

soţiei domniei voastre"

Reacţiile la dezvăluirile pe bandă rulantă ale „dosariadei" au căpătat deja o nuanţă misticoidă. Moaşele acestei false naşteri morale se joacă, de la Cotroceni, de-a nuanţele. A-cum interesează nu doar politicienii şi gazetarii, ci şi preoţii, dascălii, sportivii, oamenii de cultură. Slujitori ai Domnului cer îngăduinţă şi-l confundă pe Sfîntul Petru cu un biet ar­hivar al Paradisului. Cîte un scriitor mărturiseşte păcatul amiciţiei exagerate cu poliţia po­litică, explicîndu-ni-o din perspectiva egoistoriei, a istoriei mari şi a istoriei de budoar. Parado­xal, obişnuiţi cu faptul că o ştire bombă de azi e un fîs de presă mîine, doar gazetarii au spus franc „da, dom'le, am colaborat", fără să încarce prea mult paleta cu griuri obositoare.

Nu cred în justificări. Nu cred, de exemplu, în explicaţiile lui Carol Sebastian: ame­ninţările „voalate" l-au făcut să cedeze şi a început să-l toarne pe Andrei Bodiu*. Trebuie să ai în tine doza de laşitate, de murdărie morală ca un securist să te abordeze. E ca pe stradă. Curvele se simt de departe. Doar la ele te duci şi întrebi „cît?". Pe celelalte femei, chiar îmbră­cate mai ţipător, doar le urmăreşti cu privirea. Şi-atît...

De fapt, sunt convins că în cazul colaborării cu securitatea consimţeai înainte de a ţi se propune să colaborezi. Transpiraţia îţi mirosea de la bun început a turnătorie. Aşteptai să ţi se propună ceva, sperai să ţi se propună oarece. Cînd securistul te întreba dacă n-ai vrea să ajuţi o ţîră „organele" respirai uşurat. Mă întreb, aşadar: cît a căutat Securitatea colabora­tori, turnători, şi cît au căutat turnătorii Securitatea. In România, nu Securitatea avea nevoie de turnători, ci turnătorii din naştere aveau vevoie de Securitate. E greu de acceptat, dar asta e. Mii de români n-ar fi avut ce face dacă n-ar fi existat băieţii cu ochi albaştri. Tocmai de aceea scuzele sunt penibile. Mulţi dintre noi visau şi ei să aibă, de la un moment dat încolo, ochi albaştri. Habar nu am dacă asta ţine de estetică ori de morală.

In urmă cu exact zece ani, într-un text publicat în Dilema, botezat Talciocul do­sarelor, Andrei Pleşu nota, referindu-se la zecile de pagini de urmărire din dosarul său de se­curitate: „Aş avea, totuşi, o singură exigenţă, strict profesională. Textele sunt transcrise de ofiţeri sau subofiţeri care stau prost cînd cu gramatica sau cu limbile (şi numele) străine, cînd cu auzul. Ele sunt pline de inadvertenţe. [...] Rog, deci, pe toţi cei care vor hotărî, unilateral, să publice pagini nemuritoare din dosarul meu, să mi le trimită întîi la corectat." Pe Pleşu îl indispunea „gramatica securităţii". Simţea un disconfort bonom cînd, în pagini răzleţe din propriul dosar tipărite cine ştie pe unde, apăreau nume scrise aiurea sau informaţii brefiate absurd. Din păcate, gramatica securităţii a supravieţuit instituţiei. Gramatica securităţii e o gramatică profesionistă, mereu promiţătoare pentru o haită întreagă de foşti securişti, fii de securişti, informatori şi scursuri. In acest moment securitatea are nevoie de o ubicuizare a sentimentului de vinovăţie, dublată de o punere în neant, de banalizarea colaborării cu secu­ritatea ceauşistă. E tonic pentru foştii securişti să trăiască într-o societate care nu mai are re­pere. Lefegii ai terorii pînă deunezi, profesionişti ai şantajului timp de l6 ani, ei vor fi gospo­darii haosului moral. In acest moment nu mai au nevoie de dosare. Dosarele de securitate şi-au pierdut aproape total eficienţa. Cum apartenenţa la structurile de conducere ale parti­dului comunist n-au reprezentat niciodată un balast în cariera unui politician, cum nici pro venienţa directă din structurile „l-a vedere" ale securităţii n-a împiedicat o cohortă de ofiţeri să ajungă parlamentari, după aproape douăzeci de ani şi şantajul cu dosarul de informator/ colaborator şi-a pierdut eficienţa. Serviciile secrete au înlocuit, în timp, dosarele de securitate cu dosarele economice. De-acum şantajul e mult mai eficient, pentru că sare de la nivel moral la ani grei de închisoare pentru fraude economice. Un lucru e limpede: ni; Băsescu a hotărîtsă ia dosarele din custodia serviciilor secrete, ci, pur şi simplu, serviciile secrete au ho-tărît că nu mai au ce face cu ele. Intrarea noastră în Europa n-a fost stabilită la Bruxelles, ci în conclavuri secrete ale foştilor securişti. Ei au ales momentul, nu noi, nici Europa.

Oricît ar strînge la piept cadavrele falselor explicaţii, oricît ar juca la cacealma ulti­ma mînă a colaborării cu securitatea, şi preoţii, şi gazetarii, şi scriitorii au recunoscut, pe bu­căţele, colaborarea cu securitatea. Singurii care neagă orbeşte evidenţele sunt oamenii politici. Nici unul dintre aleşii naţiei nu vrea să-şi asume trecutul. Fără grimase, fără emoţii, neagă tot. Nu ştiu ce poţi face cu o ţară ai cărei oameni politici nu-şi asumă trecutul. Vrînd-nevrînd, acest lucru sfîrşeşte în inversarea tuturor raporturilor. Pentru că nu ai cum să nu te întrebi cine e mai credibil: un fost turnător la securitate care neagă vehement evidenţele, ori un fost ofiţer de securitate care-şi laudă şi acum opţiunea de apărător al comunismului? O Rodica Stănoiu care nimereşte în ridicol sau un Corneliu Vădim Tudor ce nu se sfieşte să vadă, cu orice prilej, „părţile bune" ale regimului comunist? Prin comportamentul lor, actualii oameni politici care au colaborat cu securitatea nu fac altceva decît să reinventeze mitul „o mului nou" de tip comunist. Să ridice, ca şi pînă în l989, minciuna la nivel de virtute.

Chiar şi atunci cînd acceptă evidenţele, foştii colaboratori sunt convinşi că nu au făcut rău nimănui. Un personaj dostoievskian găsise, şi el, supremul argument: „Recunosc, sunt amant, dar nu amantul soţiei domniei voastre." Foştii colaboratori au fost amanţii securităţii. Nu ni s-au vîrît ei, direct, în pat, în viaţă. De asta a avut grijă, cu asupra de măsură, securitatea.

* Un Andrei Bodiu care, mărturisesc, pe atunci nu părea cu toate jucăriile acasă. L-am cunoscut, prin '82-'83, într-o tabără literară. Venise împreună cu Simona Popescu şi Caius Dobrescu. Ne-am distrat o noapte întreagă scriind (de fapt, el scria) poezii despre Ceauşescu. Mai ţin minte un vers, „Clarvăzător şi suveran, ne taie drumul peste ape". Rîdea cu lacrimi, rîdea molipsitor. A doua zi a avut loc un spectacol. Nu ştiam ce urma să facă. îşi adusese de-acasă o statuetă reprezentîndu-l pe Lenin. Cu Lenin într-o mînă, ca în celebra scenă shake­speariană, cu o mantie roşie făcută dintr-o faţă de masă a recitat, la modul cel mai serios, o jumătate de oră paro­dii după poeziile omagiale. Dascălii îngheţaseră. Erau atît de surprinşi încît nici unul n-a avut curajul să-l oprească. Nu mă mir că băieţii de la Secu se interesau de el.