Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

În căutarea semanticii pierdute

însemnări pe marginea unui singur poem

Poemul “Structura nopţii” care deschide volumul omonim Angela Marinescu, Structura nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979  al Angelei Marinescu, se detaşează prin exemplaritatea viziunii poetice şi printr-o complexitate incitantă, privind textul în multi­pla­niralitatea lui. Deşi are prezentarea unei arte poetice implicite şi descriptive, dar ceea ce a­trage atenţia, dincolo de artificiul lingvistiv (desigur, un aspect foarte important al poeticii de ansamblu al autoarei) este echilibrul în detaliu realizat între eu şi cuvântul său, între cuvânt şi efectul său, eul. Substratul semantic al poemului are ca pretext, nu şi ca trimitere imanentă, i­maginea platoniciană a grotei, în virtutea echivalenţei umbră- fiinţă. Nu putem vorbi însă de un platonism asimilat, asumat. Orice idee, stilistică sau filosofică, devine în poetica An­ge­lei Marinescu simplu instrument pentru conturarea unei teze obligatoriu şi puternic  in­di­vi­dualiza(n)te: refacerea unităţii primordiale, a “Unului”, cum se exprimă explicit poeta în mai multe rânduri. Nici un subiect-vedetă filosofic (sau stilistic) nu va fi creditat până la ca­păt, ci evaluat după o grilă proprie, fidelă acestei idei.

Ritmul tematic al poemului este imprimat de mişcarea de refacere a momentului ori­gi­nar, de reidentificare a resorturilor existenţei în inalterabilitatea lor şi este construit în cheia simbolică a culorii negru, purtătoarea prin excelenţă a promisiunii reîncarnării, a recuperării fiinţei, culoarea absolutului. Atmosfera construită derivă din senzaţia de presiune, de contor­si­onare, de spaţiu limitat, de restrângere în sine, de “cer apăsător” - “închircit”, “piept îngust”, “că­rările înguste”, “cerc strîns viaţa mea”, “închircită lumină”, în aşa fel încât ceea ce putea fi interpretat în volumele anterioare drept nostalgie, melancolie, se transformă acum într-un sen­timent  tutelar de spaimă şi mai ales de profundă incompatibilitate cu materia, de nervo­zi­tate resimţită ca fiind în pragul dezintegrării psihice. Urmarea este o conectare pe cont propriu la soluţia răsturnării imaginii, la schimbarea ordinii lumii, la smulgerea balanţei dintre po­zitiv şi negativ: „Văd cum Răul se răsuceşte jalnic, sucombînd sub tufişul/ Îngreţoşat de a­tîta frumuseţe trecătoare”.

Se conturează pe parcursul poemului diferenţierea (în accepţie nietzscheeană) fundamentală între vitalitatea efemerului şi energia eternului. Ziua, indicele valorilor pozitive, car­te­ziene, ajunge să facă trimitere la ceea ce este alterat, pervertit, să fie spaţiul închis al valori­lor efemere. Vitalitatea diurnă devine vitalitatea sterilă, falsă, a ceea ce este muritor. Dintr-un astfel de mediu opac derivă imposibilitate de a comunica: „Ţipătul nu se pierde, nu se stinge, ci se întoarce înapoi lovindu-se/De pieptul îngust, ameninţîndu-l. Şi nu mai pot pleca”.

În condiţiile în care diurnul şi-a pierdut valenţele disciplinare, noaptea, teritoriul in­con­ştientului, al deschiderii absolute, şi implicit momentul propice creaţiei, devine în chip firesc refugiul din calea mediocrităţii, adevărata şi cea mai sigură variantă de receptare a informaţiei: „Obsedată de umbră şi-ntuneric, acum, cînd trîmbiţele răsună”.

Noaptea este cronotopul în care  vitalitatea şi capacitate de gândire şi reprezentare pot de­păşi limitele traductibilităţii sentimentelor, pe cele ale disponibilităţilor afective, cu atât mai mult cu cât, la nivelul creierului, în ordinea spirituală, este abolită diferenţa de genuri, se pierd coordonatele unei feminităţi constrângătoare şi furnizoare de inferioritate (la nivelul re­ceptării). Opoziţia între “pieptul îngust” şi “sângele şi creieru-mi vast”, între sentiment şi simţ, este convertită sub imperativul transgresării spirituale a realităţii în cuplul: sete de cu­noaş­tere – inconştient (ca unic teritoriu care poate fi accesat). Astfel, întunericul (negrul) de­vi­ne “instrumentul perfect” de estompare a diferenţelor (de sex sau de alt fel), de recuperare a fiinţei la un alt nivel, similiandroginic.

Din situaţia existenţială de neconcordanţă între „întunericul din sângele şi creieru-mi vast” şi asaltul mutilant al exteriorului, se ajunge la transmutarea obiectului cunoaşterii ob­se­sive în interior, asupra propriilor limite ale fiinţării, la sinteza, finalmente, în spiritual. În­tu­nericul este scos din opoziţia tradiţională cu lumina şi aşezat în contiguitatea tenebrelor fiinţei, în aşa fel încât explorarea inconştientului/ întunericului interior apare ca mobil crea­tor unic. Lupta creierului cu infernul autocunoaşterii rămâne singura şi „scurta izbucnire în transcendenţa cenuşii”, clipa unică în care „eul pierdut” (cf. Benn) poate fi căutat, resuscitat.

Elanul introspectiv -„creierul se roteşte în adîncurile cele mai întunecate,/ Cînd eroarea cea mai mică o prind din zbor, cînd fiinţa îmi sapă/ Cu propriile ei mîini în propriul piept ca într-un infern/ larg şi întunecat”- apare ca formă supremă de reconciliere cu pământul negru, fertil al fiinţei proprii, depozitul de unde se extrage prin operaţii succesive fecundi­tatea ascunsă şi unde spiritul mai poate locui. Eul liric îşi reia şi intensifică tonalitatea înaltă din volumul debutului. Inconştientul şi cunoaşterea autoscopică sunt principiile creatoare u­nice acceptate, aşa cum negreala este materia primordială care trebuie transmisă în piatra fi­lo­sofală. Răsturnarea categoriilor este concentrată, în partea a doua a poemului, pe diferitele ti­puri de atitudini faţă de cuvântul cu implicaţii lirice, motiv recurent în creaţia Angelei Marinescu. Între noţiunile tari, intuite, devenite nuclee ale imaginarului, „esenţă”, “sevă”, “un cerc strîns şi eficace”, “energia pură”, “săgeata ţintind spiritul”, “materie comprimată şi desă” se aşază filtrul mutilant al diurnului, “valul înfricoşător al zilei”, „viermuiala”, putridul.

Diferenţierea este reluată la nivelul tipurilor de scris, diferenţiind între scrisul nocturn creator, subtanţial, şi scrisul diurn, aservit, devitalizat. Dintr-un spaţiu supus în permanenţă a­gresiunii, „căsuţă torturată (...) pătrat bântuit de patimi”, strigătul de libertate se îndepăr­tează spre zona posibilului irealizabil. În acelaşi sens, al construcţiei unui discurs bazat pe di­fe­renţieri, sunt transpuse imaginea concesivă a pelerinului, icon nocturn, şi imaginea fiinţelor mutilate spiritual. Pelerinul, fiinţă intermediară, „animal, totuşi în putrefacţie”, este sin­gurul care poate duce mesajul împlinirii prin limbaj, mesajul salvării prin limbaj, printr-un anumit tip de limbaj care presupune interogarea continuă. Singura modalitate de a sus­ţi­ne aceste atribute rămâne scripturalitatea seminală, recuperatoare, scrisul inalterat, extracţie din smârcurile inconştientului, purtător de mesaje autentice.

Creaţia (scriptică) înseamnă combustie (ascetică), de aici şi valoarea sa purificatoare şi de sursă energetică în diferenţă cu cenuşa  rugului: „Rămîne, totuşi, puterea energiei pure,/ Foc purificator, simplu mod de a exista, singurătate a gîndirii/ Şi a trupului. Am încercat, pentru a mă putea desprinde/ De propriile-mi cuvinte, să-mi fac din ele altare vii”. Când ziua de­vine mecanism oprimant, inhibator: „valul înfricoşător al zilei”, abstragerea, evadarea, au­to­creaţia prin explorarea resurselor inconştientului rămân atributele incontestabile ale scrisului ca afirmaţie a vitalităţii. Sensul devine fapta re-creării, iar litera (ca vârf simbolic al inte­lec­tului) şi carnea (ca vârf simbolic al biologicului) rămân cele două invarianţe ale fiinţei, carnea ca „parfum al sîngelui” şi negreala ca parfum al energiei reunite în creier. Singura posibilitate de transformare autentică spirituală, de schimbare a condiţiei, de evoluţie, de eliberare, de punere în situaţia de intra într-o altă etapă este moartea: „Moartea este singura mea faptă”.

Reconsiderarea condiţiei pe cont propriu este întărită prin chestionarea expansivă a u­nor imagini tari ale umanităţii: imaginea prometeică, oedipiană şi cea christică, climax-uri ale violenţei duse în absolut. Dar opţiunile simbolizante ale eului sunt orientate către mo­mentul scadenţei, al pedepsei (asumate sau nu) înfruntării divinului, partea întunecată a mi­tu­rilor; nu latura eroică a acţiunii, a revoltei, ci momentul cinic al spargerii iluziei, al conştientizării neputinţei, eşecului. Supliciul prometeic şi supliciul christic sunt deopotrivă manifes­tări ale viului şi umbrele pasiunii, manifestările unice ale iubirii: ”mai multă iubire aici,/ În cui­bul precar, decît în veşnica tinereţe a mării!”. Sunt cele două mari capitole, cele două con­diţii sine qua non ale afirmării fiinţei. Divinul din omenesc trebuie să asume sintetizator prin sita carnalului şi a sentimentelor, după cum drumul către desăvârşirea spirituală a terestrului trece prin instincte, prin iraţional, în aşa fel încât afirmarea fiinţei şi cunoaşterea sunt fi­na­lităţi care se pot produce doar prin ieşirea din sine, din „ghearele cleştului din piept”.

Între această modalitate de afirmare/ salvare a fiinţei şi demersul creator individual se întrevede un alt paralelism. Viaţa, rezultantă a cărnii şi sângelui, îşi găseşte justificarea/ îm­pli­nirea în înfruntarea cunoaşterii. Excursul genealogic începe în biologic şi duce în „noaptea fără hotar”, în spaţiul deschis al interiorităţii. Cheia accesării acestui spaţiu al liber­tăţii este asumarea trăirii totale, al cărei gest semnificant este ţipăţul, punctul unic de comuni­care între viaţă şi moarte,  între trecut şi prezent, între exterior şi interior: „Plonjez în noaptea fără hotar, cea care începe cu un ţipăt/Şi care îşi este sie însăşi străină”. Plonjeul este o altă ma­nifestare a pasiunii- gradualitatea, negocierea propriei libertăţi fiind stadii excluse. Aici, ţi­pătul nu este expresie a spaimei, a fricii, ci semn al ciocnirii dureroase a sensibilului cu su­pra­sensibilul, a smulgerii dureroase şi violente a spiritului de pe crucea biologicului.

Pledoarie insistentă în favoarea valenţelor epistemice ale cuvântului poetic întâlnim în partea a patra a poemului. Geografiei fizice a cotidianului eul îi opune geometria neagră a scrisului pentru că poemul este locul prin excelenţă deschis al trăirilor intense şi mai ales autentice: „Ce viaţă mai intensă decît poemul meu. /Ce zeu mai putred decît viaţa. /Împotriva instinctului de conservare ridic acest poem./Împotriva unei lumi amare, iată splendoa­rea/Şi liniile geometriei negre”. Deşi simbolurile şi tipul de expresie excelează prin am­bivalenţă, concepţia asupra creaţiei este construită pe raţionamentului lipsit de echivoc „adevărat sau fals”, al lui „sau/sau” (cf. Kierkegaard). Cunoaşterea trebuie să fie directă şi nu inter­me­diată, intrisecă existenţalului şi nu impusă. Punerea în acord a eului cu lumea nu vine din în­gurgitarea ciclică a aceloraşi date, ci prin luarea cu asalt a propriei fiinţe, prin confruntarea di­rectă, prin chestionarea limitelor, prin asumarea şi a alterabilului. Nimic din ce este omenesc nu trebuie ignorat pentru că sensul nu poate fi cunoscut ignorând limitele biologicului, starea de fapt a finitudinii vieţii omeneşti, iar nevoile primare rămân singurele imperative prin care afectivul este adus din nou în casa fiinţei: „Setea îmi devine cel mai precis sentiment”. Ignoranţa, „columb cu gâtul răsucit”, apare astfel ca drum liber către desacralizarea lu­mii. Gestul artistic este în diferenţă faţă de religiosul în forma pasivă, de acceptare resemnată, de involuţie, de situare în interiorul limitelor predefinite.

Acest tip de raportare personalizată prin spargerea convenţiilor este întărit de insera­rea unei alte forme de prizonierat în capriciul (supra)determinării, momentul oedipian al fiinţei: „oedip, frate de cruce, cum îţi întorci ochii către mine!/ oedip, rege hăituit de propria soartă!”. Exigenţa selecţiei merge spre momentul de furie, spre momentul regăsirii conştiente a sinelui ca marionetă, spre acel Oedip care a primit vestea vinei induse. În faţa exemplului oedipian, prins într-o solidaridate fraternă, eul îşi construieşte startegia su­pra­vieţuirii, sustragerii predeterminării, pentru că afirmarea fiinţei şi resemnarea sunt noţiuni care se exclud:”Libertatea ţi-o câştigi cu preţul lepădădrii de sine”. Avem de-a face cu o răstur­nare a mitului prin re-creaţie a sinelui, prin negarea destinului şi vieţuire prin cunoaştere di­rectă. Spre deodebire de “fratele Oedip”, eul caută renunţarea la destin care ar echivala cu le­pădarea de sinele prestabilit. Actul creator este instanţiat în replică la actul oedipian. Vani­tatea inconştientă a regalităţii este subtituită prin disperarea lucidităţii, o altă formă de afirmare a individualităţii (nu în sens autopunitiv, ca în cazul oedipian, ci în sens autocreator). Ner­vozitatea şi excesul, tensiunea şi puritatea sunt manifestări care eliberează fiinţa, şi nu li­niştea şi resemnarea, celelalte laturi care, însă, închid devenirea: ”Tensiunea şi puritatea, două aripi, două laturi pline de sânge/ Ale melancoliei./ două crime fără sens al unei figuri geo­metrice,/Întunecate şi veşnice, voi care îmi spargeţi pieptul/ Voi care aţi înlocuit zidurile ce mă înconjoară cu încarnarea/ Setei, cu carnea voastră artistică, cu carnea voastră/ Concentrată, aici/ Voi, două fantome, cele două braţe ale mele!”.

Partea a cincea aduce în text starea paradoxală a fiinţei. Tonul prescriptiv de până a­cum este înlocuit de cel descriptiv. Fiinţa este privită ca punct de întâlnire a contrariilor, ca stare a materiei prinsă nu în dualitate, ci în totalitate.

Eul este intuit ca metonimie a întregului,  ca imagine fractalică a totului: „Noapte, timp în sine, structură a fiinţei mele,/ meta-noapte şi noapte obiect, fă-mă să pătrund înţele­sul/Celor două mari configuraţii ale vieţii mele:/Cosmicitatea ei, rigoarea ei cosmică, amplu amfiteatru/În care luptă şi mor doar zei,/Matematica ei absolută,/Şi tensiunea, puritatea, în fa­ţa stelei străvezii/Himeric spaţiu nuclear, infinit rău,/Pierzanie tristă, cuib rătăcit fără sens”. Menţinerea în permanentă alertă a fiinţei sunt căi spre atingere a ceea ce nu poate fi rostit, sunt posisbile deschideri către locul în care sensul este tăcere, fără să fie moarte: ”noapte în care farul împlîntat în ţărmul ei dur şi trist/ poate fi speranţă a iluziei,/ vis pe o navă în flă­cări, cruce umanizată/ Geometrie în care obsesia centrului ia froma/ Întunericului absolut”. Faţă de Celălalt (care, după raţionamentul folosit până acum, poate fi înţeles ca producere me­tonimică a lumii diurnului), eul acesta se situează polemic: ”graba voastră pusă în slujba u­nor idealuri meschine”, unde embreieurul  „Voi” cumulează trimiterile vituperante de pâna acum la poeţii sterili, la scrisul gol, desemantizat, mecanizat. Poezia este şi o reacţie la informaţia din exterior, prin exterior neînţelegând în mod necesar lumea unui prezent dat, oarecare, biografic, în special, ci Istoria însăşi care a dus într-un loc închis, într-o înfundătură, într-o grotă.

Christ nu este numit în mod direct, dar ne sunt oferite suficiente indicii, împinse chiar în semantica tare prin intermediul unor apelative precum: sinucigaşul, mortul, clovn trist. Totuşi, ca şi până acum nu simbolul în sine este atacat, ci starea sa pragmatică. Christ a­pare ca un Dionysos care se pretinde Christ şi de aici ridicolul tragic al apariţiei. Pe fondul pre­textuării unui Christ fals, culmea manifestării iubirii în lume a căpătat conotaţiile peiorative ale circului. Nobleţea gestului suprem recuperator se pierde în inutilitate, în deseman­tizare. Gestul său re-creator, care „poate fi convertit în iubire!” se loveşte şi se pierde în bu­fo­ne­ria cotidianului. Un gest confiscat de o falsă tablă de legi cărora le şi dă replică. Iisus nu este de căutat în legile sterpe ci în lupta transfiguratoare cu instinctele. Christ, şi mai ales gestul lui, este perceput ca aparţinând geneticii, ca imanenţă a umanităţii. Că nu este o sfidare ci o încercare de reafirmare, de refacere la scara umanului creator a gestului său deducem din felul în care este interpretat gestul acestuia: „Chip sfînt, luptător cu instinctele putrede,/ Tu, care te idealizezi pe măsură ce te dizolvi în noaptea/ Cea mare, reînviind sensiblitatea şi haosul. Crucificarea/ Abstractă, imagine violentă a unui întreg absolut,/ Evanghelie a sim­ţurilor omeneşti./ Astfel cum te insinuezi, celulă cu celulă,/ Clipă de clipă, în cetatea din nor­dul himeric,/Răsturnată pe un imens bloc de gheaţă străvezie-/ .../ În plin exerciţiu spiri­tual se va propaga în întuneric,/ Zădărnicindu-l. Dar nu prin dezagregare, ci prin adâncire”. Christ este un gest suprem eşuat în mlaştina pozitivului, este un drum al fiinţei care nu a dus niciunde, care a pierdut lupta cu lumea diurnului. Şi împotriva acestui spaţiu al pierzaniei se lansează eul: „...nu vreau să fiu nici actor/ Nevăzut dar nici banală rătăcire, nici clovn obscen, dar nici/ Frumuseţe strict fizică”. Reorientarea atenţiei asupra propriei interiorităţi a­pare astfel ca o urmare firească a atâtor eşecuri (oedipian, christic). Lupta cu celălalt este un eşec prestabilit. Lupta cu sine este posibilul eşec.

Ultima parte a poemului capătă surprinzătoare accente imnice, incantatorii. Viziunile coş­mareşti sunt înlocuite de o precipitare extatică pe drumul noii lumini, care vine din intensitatea vieţii reconciliate în sine însăşi. Gesturile fără finalitate în exterior, pentru nimeni altcineva în afara sinelui reprezintă opţiunea finală şi cea mai aproape de salvare: „lipsa ta de sens, fumuseţea lipsei tale de sens”.  Încrâncenarea de până acum se transformă în viziunea pa­roxistică a propriei creaţii. Prin abstragerea totală, din lume şi din sine, devine accesibil dru­mul către deschiderile absolute: „atunci forţa mea, puterea care mă leagănă, este forţa ar­tis­tică/ A fiinţei mele desprinse”.

Din perspectiva acesti ultime părţi, poemul „Structura nopţii” capătă aspectul unei e­vanghelii personale prin care se propovăduieşte salvarea fiinţei din smârcurile uniformizării, ale banalizării, ale previzibilului. O evanghelie care are în centru „energia întunecată” a pre-ca­tegorialului, a personalităţii, a individului, a eului ca instanţă absolută pentru sine. In­conştientul îşi este sieşi drum şi scop, cale de cunoaştere şi obiect de cunoscut, este mod personal de inserare în ordinea superioară, şi nu în ordinea pervertită a imediatului. Recupera­rea fiinţei în plenitudinea ei şi inserarea în tonul cosmic şi nu în opacul mundan sunt aspira­ţii realizabile prin intermediul actului autocreator/ artistic. Ceea ce părea o descriere cinică a relaţiei cauză- efect, se transformă în reiterarea demnităţii relaţiei acţie-reacţie.