Nr. 7-8 (488-489) iulie-august 2006

Fişele unui memorialist (67)

În anii ‘50, A.E. Baconski era un fel de Petru Dumitriu al Clujului. Foarte chipeş, elegant, arogant, făcea servicii dintre cele mai indigne regimului comunist aflat la apogeul dez­mă­ţului său, cu subînţelesul unei supradotări personale, „dincolo de bine şi de rău”. Ca re­dactor-şef al revistei Steaua şi în urma volumelor publicate, cîştiga foarte bine (era o vreme în care oficialitatea totalitară se arăta generoasă cu scriitorii şi artiştii şi nu pregeta a-şi etala bu­năstarea de pildă apărînd, pe ploaie, într-un costum abia scos de la croitor (trăiam ani în care un biet salariat nu-şi putea îngădui o haină nouă nici măcar o dată la câţiva ani), cum­părînd, zice-se, mobile, bijuterii, tablouri de la „foştii” ajunşi la sapă de lemn (Blaga îmi spu­nea, cu un mic surîs ironic, că se comporta aidoma unui om deprins, de la un moment, cu un anume „standard de viaţă” la care n-ar mai fi putut renunţa). De altminteri, Baconsky a im­primat şi celorlalţi „stelişti” o ţinută vestimentară mai mult decît îngrijită, asociată cu un or­goliu de castă care sfida discret „socialismul” uniformizator întru mizerie, slujit însă pe plan pro­pagandistic. Vorbea cu emfază, cursiv şi într-o manieră sofistică, deoarece se silea a împăca, precum emulul său bucureştean, o anume cărturărie „în contratimp” cu cerinţele dure ale ideologiei oficiale. Informat dar şi cinic, proclama „decesul”  poeziei cu orizont transcedent  ca şi al suprarealismului, în favoarea unei creaţii „noi”, o „sinteză umanistă”, un fel de cla­sicism al „noii orînduiri”, orientare al cărei lider se scotea fără doar şi poate. Nu admitea nici o contrazicere (cu toate că discursul  său releva o anume elasticitate formală a aserţiunilor, o benevolenţă condescendentă de „om de lume” în raport cu colocutorul), nu admitea nici o concurenţă, cît de vagă. Bunăoară cînd au apărut în Tribuna, proaspăt înfiinţată, cîteva cicluri de poezii semnate de Gheorghe Chivu (texte dintre cele mai frumoase publicate la noi la finele deceniului şase; de mirare  că autorul lor e azi uitat!), nu şi-a putut împiedica o vi­zibilă iritare. „Cine este Gheorghe Chivu?”, am cutezat să-l întreb: „Un cetăţean pe care-l cheamă Gheorghe Chivu” a răspuns sec bardul privilegiat. Cornel Regman a comentat ura consternantă pe care Baconsky a purtat-o membrilor Cercului literar de la Sibiu, o ură ce a mers pînă la delaţiune, iar Victor Felea, în Jurnalul unui poet leneş, a consemnat opoziţia în­verşunată a ex-diriguitorului Stelei la adresa şaizeciştilor aflaţi la început de cale. A.E.B. visa aşadar un gol în jurul său. Indiscutabil, poetul se considera un ins desăvîrşit sub toate raporturile, un apolinic născut să domine, pe care epoca nu-l merită. Gata de compromisuri, pîndea totodată prilejurile de emancipare (nu ne putem da seama în ce măsură dintr-un spirit al justiţiei estetice sau dintr-unul doar al afirmării personale). Aşa se explică mica „libera­lizare” a revistei Steaua (momentul 1955-1958, cu, să recunoaştem, benefice ecouri în ţară), ca­re avea să-l coste scaunul de conducere. Îmi aduc aminte cu amuzament de poza ce-o afişa tru­faşul poet demis din funcţie, în vara lui 1958. Se preumbla mai strălucitor înveşmîntat ca niciodată prin centrul Clujului, arborînd un zîmbet ostentativ, pe cînd privirea îi era mascată de o pereche de ochelari  de soare, iar la redacţie poposea în biroul lui Aurel Gurghia­nu, aflat în aripa opusă celei în care fusese propriul său birou, aşezat pe un scaun în mijlocul în­căperii, cu braţele încrucişate şi cu fruntea superb înălţată, aidoma unui principe în exil. „Exilul” avea să-i fie suficient de convenabil, nu în altă parte decît în Bucureşti („oraş închis” pentru muritorii de rînd!), unde a dobîndit o locuinţă ultracentrală şi şi-a inaugurat o nouă etapă a carierei. Să admitem, o etapă cu mult mai reprezentativă, care l-a impus drept unul din scriitorii noştri de seamă ai acelor ani, cu o demnitate tot mai pronunţată, pe care o va cur­ma, intempestiv, cutremurul din 4 martie 1977. O „declasare în sus”, cum se rostea, cu pri­vire la cazurile similare, pare-se că G.Ibrăileanu. O „declasare” cu benefice rezultate... Faţă de mine, autorul  Fluxului memoriei a manifestat o atenţie seniorală foarte drămuită, publi­cîn­du-mă prima oară în Steaua după multe luni de adăstare şi apoi „cu pipeta”. Eram, e ade­vă­rat, foarte timid, un coplilandru impresionat de mediul redacţional (apăreau pe atunci foarte puţine reviste în ţară, titlul de redactor la una din ele fiind mai rar şi, în ochii multora, mai prestigios decît cel de profesor universitar!), însă cred că indispunea şi relaţia mea, a­junsă de oarecare notorietate în mediul clujean, cu Lucian Blaga şi, în speţă, o vorbă de mare pre­ţuire pe care autorul Nebănuitelor trepte a crezut de cuviinţă a o pronunţa cu privire la poetul începător  ce eram. După cît se pare, A.E.B. vedea în Blaga nu mai puţin decît un... rival ! Sau, în cel mai bun caz, se socotea un succesor al său, pe un plan de egalitate, numărul unu al poeziei româneşti pe de o altă buclă, „superioară”, a evoluţiei acesteia...

*

Regimurile represive favorizează comportamentul individualist, egoist. Doctrina ofici­a­lă a „colectivismului” duce, precum o reacţie naturală, la anticolectivism.

*

Înăutrul tău, adesea, n-ai nici o vîrstă. Chestiunea vîrstei se pune în sfera raporturilor cu Celălalt, cu atît mai apăsat cu cît aceste raporturi   sînt convenţionale, dezafectivizate.

*

„Dacă astăzi  mai există un romantism, el este de natură libidinală şi nu sentimentală” (Pas­cal Bruckner, Alain Finkielkraut, în Noua dezordine amoroasă).

*

Amintirile sînt locuri ale promiscuităţii. În cuiburile lor se culcă laolaltă oameni şi zei.

*

Precum oricare alt exces, excesul de luciditate indică un dezechilibru al fiinţei.

*

Experienţa se naşte din experienţă. Creaţia are aerul că se naşte din nimic.

*

De la un timp, oricîte eforturi ai depune, nu mai eşti în stare nici măcar a imita. Bine-rău, scrii doar ca tine însuţi.

*

Calitatea vine tiptil, cu paşi noi, de pisică. Doar mediocritatea soseşte în sunet de fan­fa­ră.

*

Deschide ochii larg, spre a vedea cît mai mult vizibilul şi, dacă se poate, o fărîmă din invizibil.

*

„Îi numim sceptici pe cei care nu au iluziile noastre, fără a ne da osteneală să aflăm da­că au altele” (Anatole France).

*

Fascinat de prezent ca de-o imobilitate. Cu toate că prezentul e mişcarea însăşi, o miş­ca­re dinspre ficţiunea trecutului spre ficţiunea viitorului.

*

Ruptura dintre suflet şi trup, resimţită alternativ ca o şansă a unuia sau altuia.

*

Sufletul, cel adevărat, e pururi imatur.

*

Ai nevoie de vorbele altora ca de-o cîrjă cu ajutorul căreia speri într-o zi să poţi merge sin­gur, ca şi cum fractura ţi s-ar fi vindecat. Îţi dai seama însă cu timpul că această cîrjă a intrat în ţesuturile tale şi că, deşi invizibilă în afară, te susţine lăuntric. Idealul tău: să te mişti în aşa fel încît să oferi publicului un spectacol al autonomiei tale.

*

„Sub regimul lui Nicolae Ceauşescu (...), fie dintr-o resemnare ce părea îndreptăţită de momentul istoric, fie din nădejdea în eficacitatea socială a creaţiei personale, aproape toţi scriitorii şi artiştii am încercat să contribuim la ceea ce socoteam că ar putea inaugura totuşi o renaştere a culturii noastre. (...) Dar prea curînd acest regim, asemeni oricărei întreprinderi co­muniste, s-a dovedit inapt a întemeia cinstit ceva. Înainte chiar ca mizeria materială cea mai degradantă din toată istoria noastră să ne prindă în ghearele  ei, ceea ce încă se mai poate jus­tifica — zicînd aşa — prin incompetenţa originară a clicii de familie şi partid ce cîrmuieşte Ro­mânia, Ceauşescu şi acoliţii lui au purces la dezintegrarea programată a structurilor fără de care spiritualitatea românească nu poate fiinţa. Şcoala a fost abătută de la rolul ei esenţial de a produce minţi clare şi luminos orînduite, care singure pot alcătui mediul creator de civi­li­zaţie şi cultură. Minciuna sfruntată şi politica sistematică de fărîmiţare a cadrelor au corupt de sus pînă jos societatea, aducînd naţia nostră într-o incomparabilă derivă morală. Românii au ajuns un popor fără ţară, în urechile cărora ocara cea mai mare este cuvîntul patrie. Bise­rica Ortodoxă prin ierarhii care tac nepăsători cînd ni se dărîmă sfintele lăcaşuri, ne-a părăsit de mult. Dar noi scriitorii, cum facem oare faţă acestei primejdii nemaipomenite la care e supus neamul nostru? Îşi poate imagina vreun scriitor că o carte bună, rătăcită în acel haos dis­trugător, ajută cu ceva la salvgardarea măcar a viitorului, dacă şi aşa prezentul se înfăţişează ca o ţarină pustiită? Pentru ce suflete stălcite, pentru ce minţi nebuloase din România de mîine, scriu eu această carte? Mi se pare că se înşeală chiar şi acei scriitori atît de stimabili, care îşi manifestă îngrijorarea şi scîrba printre rîndurile cărţilor lor frumoase. Faţă cu o catastrofă naţională de atari proporţii nu mai poţi ajuta decît prin lupta politică directă, prin re­fuzul rostit în auzul tuturor de a accepta umilinţa şi destrămarea. Mi se pare inadmisibil ca un Paul Goma sau un Dorin Tudoran, scriitori admirabili, care au înţeles că e datoria noastră a tuturor a răspunde de starea societăţii româneşti, să rămînă de fiecare dată atît de izola­ţi în dramatica şi curajoasa lor acţiune. (...) Această singurătate şi izolare a scriitorului român, care luptă pe faţă pentru drepturile concetăţenilor săi, mi se pare tragică şi îngrijorătoare pentru mentalitatea societăţii noastre actuale. (...) S-a săpat oare o prăpastie atît de mare între in­te­resele noastre, ale scriitorilor, şi interesele primordiale ale poporului român? S-a stins în noi fla­căra conştiinţei istorice atît de vie în minţile lui Bălcescu şi Kogălniceanu, lui Ghica şi Alecsandri, lui Bolintineanu şi Heliade Rădulescu? A încetat să pîlpîie oare în sufletele noastre grija sfîntă faţă de durerile neamului nostru oropsit, care făcea să tremure nu numai pana lui Grigore Alexandrescu? În numele acestor umbre mustrătoare, în numele celor care ne vor judeca peste veac, eu cred  că fiecare dintre noi trebuie să pună în cumpăna judecăţii sale sen­timentul ruşinii”. Acum, cînd I.Negoiţescu însuşi a devenit o „umbră mustrătoare”, cum ne-am putea îndoi de actualitatea dramaticelor sale constatări şi a pateticelor sale interogaţii, aşternute în anii '80? Unele rele sociale se istoricizează şi cît de greu ne vine să scăpăm de ele!

*

Nu e deloc inofensivă această acră stupiditate a obligaţiilor cotidiene. Ea ţi se în­ti­pă­reşte în suflet, dîndu-i o înfăţişare bătrînă şi colţuroasă, invadată de riduri. Sfîrseşti  prin a purta în timp un chip mai uzat decît cel ce-ţi apare în oglindă.

*

Odinioară priveam în oglindă pentru a mă cunoaşte. Acum mă privesc pentru a-mi da seama dacă mă mai pot tolera.

*

Oglinda, un obiect parcă făcut pentru a deveni simbol. „Aşa cum o oglindă bine fă­cută primeşte pe suprafaţa ei lucitoare trăsăturile celui care îi este înfîţişat, tot astfel sufletul, pu­rificat de murdăriile terestre, primeşte în neîntinarea sa imaginea frumuseţii incorupti­bile” (Grigorie din Nysa).

*

Ratarea ar putea fi doar o incapacitate de expresie ce nu exclude intensitatea trăirii de ca­re are nevoie expresia? Dar cum, Doamne, să stabilim acest lucru cu slabele noastre puteri u­mane? Cum să ne delimităm de jocul cu miză finală al cuvintelor?

*

Ţi-e teamă să notezi  unele „adîncimi” deoarece ele îşi macină forma, tinzînd către nai­vitatea locului comun. E corijarea grandilocvenţei prin modestia platitudinii. Marele ad­ver­sar al marilor adevăruri nu e minciuna, ci banalitatea.

*

Revelaţia pe care o poţi avea privindu-l pe celălalt fără nici o preconcepţie, drept în ochi.

*

Idealizare: se spune frecvent despre ură că e viscerală, însă niciodată despre dragoste.

*

Voinţa se vrea o maşină de atac, dar, vai, de cîte ori nu e decît o cetate mai mult ori mai puţin dezafectată!

*

Doar superficiile sînt dificile. Adîncurile sînt uşoare ca aerul.

*

Îndoiala e rodul sumbru al complexităţii. Credinţa e simplă în esenţa sa.

*

Despre licoarea noastră de toate dimineţile, o spectaculoasă schimbare de perspectivă: „Cu cît este mai tare, cu atît cafeaua are o acţiune mai bună asupra inimii, susţine cercetătoa­rea italiană Chiara Trombetti, deşi în mod tradiţional medicii recomandă moderaţie în pri­vin­ţa consumului de cafea. Milioane de oameni îşi încep ziua cu o cafea, însă acest obicei a fost criticat foarte mult timp, medicii învinuind cafeaua că dăunează sănătăţii inimii. Acum, lu­crurile par să se întoarcă la 180 de grade. «Uitaţi ceea ce vi s-a spus pînă acum», spune dieteticiana Chiara Trombetti, de la Institutul Humanitas Gavazzeni, de la Bergamo. «Ca­feaua vă face bine şi cu cît este mai tare cu atît vă face mai mult bine», spune ea. Dr. Trombetti spune că, personal, nu poate suporta cafeaua, dar are dovezi ştiinţifice care susţin că a­ceasta face bine sănătăţii. Cafeaua conţine tanină şi antioxidanţi, care au o acţiune benefică a­supra inimii şi vaselor de sînge, spune cercetătoarea. De asemenea, cafeaua calmează du­rerile de cap şi ajută la prevenirea unor boli de ficat precum ciroza sau pietrele la ficat. Co­feina poate reduce şi frecvenţa crizelor de astm şi ajută la îmbunătăţirea circulaţiei sîngelui” (Adevărul, 2004).

*

Blaga despre Camil Petrescu: „E un Mitică la pătrat”

*

17 martie 2005. Fac un drum cu maşina la Craiova. După ce mi-am terminat treaba (sur­prinzător de repede!) la Curtea de apel, unde am însoţit o rudă, vizitez Biserica Madona Dudu. Construcţie înaltă, importantă, rece, din anii '20-'30. Un interior vast, acoperit de picturi bine întreţinute  ce degajă o energie melodios-imperativă precum un cîntec din trom­pe­tă. În spaţiile dintre imaginile sfinţilor apar dreptunghiuri cu înflorituri în aur, de-o mare vervă grafică, precum un ecou din secession. La ieşire găsesc în curte, spre surprinderea mea, o cruce modestă care marchează mormîntul lui Vasile Cârlova, Labişul veacului al XIX-lea. Dumnezeirea şi poezia adunate la un loc.

*

În aceeaşi zi, solară şi imprevizibil caldă (sînt peste 20 de grade C!), văd, în goana ma­şinii, casa din Peşteana-Jiu, unde mi-am petrecut cinci ani din copilărie. Acum funcţionează într-însa un dispensar veterinar. În partea din faţă a curţii, goală odinioară, a apărut între timp o livadă de pomi deja viguroşi. Casa e aparent neschimbată, parcă  uşor contractată totuşi, paralelipiped al nostalgiei. Simţămînt curios: parcă mă aşteaptă la o enigmatică reîntîl­nire, dincolo de învolburările timpului, ca un loc rezervat în sala unui spectacol fantomatic care se amînă mereu.

*

Moment negru. Existenţa ca o robie. Cum să scapi din lanţul ei, să fii liber aidoma unui obiect neînsufleţit?

*

Trecutul poate mai curînd adăpăsti speranţa decît viitorul, aidoma unei cărţi frumoase care îţi dă o stare de reverie după ce ai terminat-o  de citit, te purifică prin aerul de fi­nit al Formei. Viitorul e inform, haotic. Speranţa nu se poate lega de haos, ci de-o structură mă­car parţial cunoscută.

*

„Reclama poate fi definită drept ştiinţa de-a opri în loc inteligenţa omului exact atîta timp cît să scoată banii din buzunar” (Stephen Leacock).

*

Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu de­pă­şească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvînt.

*

Nostalgia cîntă neîmplinirea dorinţei, muzicalizează fatalitatea.

*

A cînta: a echilibra ştiutul cu neştiutul.

*

Cuvinte care înveselesc de-a dreptul lucrurile şi cuvinte care de-a dreptul le întristează.

*

Groaznice lacune de cultură ale celor mai mari între mari. Platon nu l-a citit pe Hegel, Kant nu l-a citit pe Heidegger, Dostoievski nu l-a citit pe Proust, Shakespeare nu la citit pe Beckett...

*

Indivizii mulţumiţi de existenţa lor dispun de regulă de-o antenă pentru comic bine conturată. „Filosofia” lor are nuanţe bune, ca o revărsare hazlie a berii peste buza unei halbe um­plute în exces.

*

„Un critic literar cam morocănos de felul său şi sub pana căruia mai toţi autorii ce-i în­cap pe mînă seamănă leit, devenind şi ei morocănoşi, semnala nu prea demult marele «pe­ricol» ce paşte literatura română: ca ea să fie literalmente strivită de suprapopulaţia poetică! Întorcînd pe dos celebra alegaţie a lui Vasile Alecsandri, acest critic suferind de bilă a pretins, într-unul din cele trei ceasuri rele ale zilei de marţi — ziua lui preferată — că poezia e un fel de pojar simptomatic al culturii române: pînă ce nu va spune adio poeziei, această cultură, cu literatura ei cu tot, seamănă cu un copil blestemat să nu mai crească şi să nu se mai facă mare. Cu alte cuvinte, dată în mintea copiilor, literatura infestată de prea multă poezie în dauna suratelor ei mai serioase ca proza, dramaturgia şi chiar critica literară are soarta   ado­les­centului necopt rămas pe pragul pubertăţii, incapabil să ajungă la maturitate.

«Românul s-a născut poet» — zicea veselul Alecsandri, da, însă e numai ca el să moară... prozator sau filosof, adaugă  morocănosul nostru critic, punîndu-şi în cap tot po­po­rul de poeţi din România. Nu doar numeros este acest «popor», ci şi, vai, foarte talentat, atît de talentat încît s-ar putea ca, privit dinspre viitorul pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l vor apuca, el să însemne ceea ce a însemnat, pentru secolul trecut, epoca fastă a literaturii ro­mâ­ne cînd pe coridoarele ei mult mai strîmte decît cele de azi apăreau admirabilii «şaizecişti».” (C. Stănescu).

*

Împlinirea poate fi socotită iluzorie, neîmplinirea niciodată.

*

Utopia: o neîmplinire omologată.

*

„Omul cumsecade de la Paris minte de zece ori pe zi, femeia cumsecade de douăzeci de ori pe zi, omul de lume de o sută de ori  pe zi. N-am putut socoti niciodată de cîte   ori pe zi minte o femeie de lume” (H.Taine)

*

Minciuna are picioarele scurte, dar... mînă lungă.

*

N-am impresia că umorul se poate întinde la nesfîrşit, că poate deveni o industrie. Ca­li­tatea  sa presupune pudoarea selecţiei, a delimitării convenabile şi, neapărat, alternanţa. Mă intrigă mai mult decît mă amuză  o revistă în care materia umoristică se revarsă săptămînal pe hectare întregi de tipăritură, ca şi cum pe lume n-ar exista nimic altceva...

*

Încăpăţînarea: caricatura consecvenţei. O consecvenţă desfigurată de prostie.

*

A lua în serios  pe cutare bîrfitor mărunt care nu încape-n lume din pricina umbrei tale, ar însemna să nu te iei în serios pe tine.

*

Între credinţă şi inteligenţă există o relaţie capitală. Credinţa se cuvine a fi o transfigu­ra­re mîntuitoare a inteligenţei. Inteligenţa lipsită de credinţă are strălucirea de flacără neagră a lui Lucifer.

*

Jocul inocent al timpului care uneori se comprimă pe durate obiectiv lungi („Cît de re­pede trec anii!”), alteori se dilată pe durate obiectiv   scurte („Cît de încet se scurg zilele!”), ca şi cum ar vrea să ne semnaleze natura sa liberă, ludică. Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît timpul se copilăreşte pentru noi...

*

Primesc săptămînal o sumă de cărţi de versuri din toate colţurile ţării. Oare cum află au­torii lor, de care, de cele mai multe ori, n-am auzit, adresa mea şi uneori şi telefonul, deoarece unii dintre ei mă sună pentru a-şi confirma recepţia cărţii trimise? Mă simt jenat, căci mi se presupune, vai, un rol de... Mecena al cuvîntului critic pe care, în marea majoritate a cazurilor, nu l-aş putea asuma. Lăsînd la o parte împrejurarea că mai toate aceste plache­te au un nivel modest (deşi sînt şi excepţii care mă bucură), ar trebui să am la îndemînă zile de şapte ori mai lungi şi o energie corespondentă pentru a le comenta pe toate...

*

„În ochii multora, poetul încarnează spiritul evanescent, lipsa de spirit practic, visăto­ria şi călcatul în străchini, ineficienţa în chestiuni care ţin de viaţa de zi cu zi. Acestora le-aş răspunde că nu ştiu despre ce vorbesc. Poetul, spre deosebire de filosof, trăieşte în concretul cel mai brut, gîndeşte în orizontul cuvintelor grele, pline de sevă, «materiale», detestînd conceptele şi abstracţiunea. El rezonează în mod aproape natural cu cei din jur, imaginea poetu­lui refugiat în turnul de fildeş nefiind decît o frumoasă şi neadevărată metaforă romantică. Nu cunosc nici un mare poet care să-şi fi scris opera în izolator. E drept, la Vallée aux Loups, Chateaubriand îşi construiese un mic turn (La Tour Véléda), unde obişnuia să se retragă pentru a scrie. Dar nu din silă faţă de mulţime, ci pur şi simplu ca să scape de gura nevestei sale. Nu întîmplător Platon îi alungă pe poeţi din  cetatea lui filosofică, prejansenistă. Platon, poet ra­tat, nu le putea ierta adevăraţilor poeţi tocmai simţul realului în care se înrădăcinează orice vi­ziune politică. Eminescu, poetul, a fost cel mai mare analist politic al vremii sale, în ciuda con­testărilor unor ageamii din zilele noastre. Şi aşa mai departe (a se citi, spre răsedificare, «Choses vues» ale lui Victor Hugo!)” (Cristian Bădiliţă).

*

A admira înseamnă a situa obiectul admiraţiei la oarecare distanţă de tine, a-ţi „sacri­fica” impulsul absorbant al intimităţii în favoarea lui. De unde distincţia dintre admiraţie şi iu­bire.

*

Există două posibilităţi de-a aborda pozitiv un om „mare”: admiraţia, care, paradoxal, te îndepărtează de el, şi iubirea, care te aproie, „topind”, paradoxal, admiraţia.

*

„Admiraţia: sentiment rece care prin caracterul lui de uimire inertă exclude orice pa­siu­ne mai caldă” (Lessing).

*

Contrariu a ceea ce crede îndeobşte, a fi realist înseamnă a ţine seama în măsură decisivă de aparenţe. Emoţia, visul, poezia, speculaţia etc. nu intră în calculul tipului realist, care cu fermitate ocoleşte factorii deopotrivă ai sufletului şi ai spiritului, atît de greu de corelat cu a­parenţele.

*

„Săptămîna trecută, la 100%, Robert Turcescu (...) l-a avut ca invitat pe Marian Mun­teanu, acum — se pare — un prosper om de afaceri. Dar nu s-a discutat despre asta (deşi, sincer, pe mine m-ar fi interesat cum a făcut «Isus din Piaţa Universităţii» primul milion!), Tur­cescu l-a întrebat despre Măgureanu (Virgil), despre fiica unui general de Securitate, despre Ţuţea, Coja &  Vatra Românească, Munteanu a pomenit ceva de nişte coincidenţe... Turcescu l-a întrebat de ce n-a acuzat niciodată SRI-ul pentru suferinţele îndurate, Munteanu  a măr­turisit că el nu urăşte pe nimeni... ş.a.m.d. Ce se poate spune — elegant, aşa — este că fostul lider al studenţilor n-a prea   convins (deşi Turcescu i-a dat, la sfărşit, o bilă albă). Mă uitam la el şi, pe bune, nu puteam suprapune chipul lui de-acum peste cel din balconul Pieţei: ce mi se suprapunea în minte era ideea că poate cel de-acum este «adevăratul Marian Mun­teanu», iar ce vedeam atunci era o ficţiune — sau o fantoşă. Şi, peste toate suprapunerile (ca ima­ginile unui televizor defect), aceste vorbe celebre: «Poţi minţi toţi oamenii un timp sau poţi minţii unii oameni tot timpul, dar nu poţi minţi toţi oamenii tot timpul». Dacă gîndesc cu păcat, Doamne iarta-mă! Dacă nu, nu” (a.l.ş.,în Dilema veche, 2005). L-am întîlnit şi eu pe „tribunul” Marian Munteanu, în culisele celebrului balcon, pregătindu-mă a lua cuvîntul. L-am văzut şi m-am înspăimîntat: urla, se agita isteric neîncăpîndu-şi în piele, se răstea la oa­meni de trei ori mai în vîrstă decît el, care înmărmuriseră. Încă de-atunci mi-am dat seama că nu merită o bilă albă...

*

Fac parte din rîndul oamenilor care s-au format nespus de încet şi care, de fapt, se for­mează în continuare, toată viaţa, printr-o înaintare de melc. Încerc astfel satisfacţia fiecărui cen­timetru cucerit. Îi înţeleg pe acei artişti orientali care-şi propuneau a se „perfecţiona” pînă la vîrstele cele mai înaintate.

*

Ordinea lucrurilor mari se întîmplă să fie favorizată de dezordinea celor mici, ca o tandră compensaţie a vieţii, dar şi ca o supapă a energiei morale.

*

Unii anaşişti socotesc că, în epoca prezentă, umanitatea se orientează spre o modalita­te existenţială analitică şi numerică, „uscată”, în detrimentul uneia simbolic imaginative, su­cu­lente. N-avem oare a face cu un mijloc de defensivă faţă de extraordinara explozie crea­toare, care a dizolvat limbajele, frizînd situaţia limitei? Faţă de nihilismul contemporan care a făcut cu putinţă, acordîndu-le chiar privilegiul unui loc central, arta şi filosofia absurdului? Aşa­dar o strategie „realistă”, conservatoare! Ne apărăm de extremele „liberatoare” ale sufletu­lui prin extremele „dogmatice” ale spiritului.

*

„Şi astfel tăcerea lui Dumnezeu, ce lucru teribil pentru omul aruncat în starea sa de pă­cat şi în angoasă, nu este aceea a celui care tace pentru că nu există sau a celui care tace pentru că vrea să abandoneze, ci a aceluia care tace pentru că plînge şi tace tocmai pentru că plîn­ge. Pe de altă parte, este foarte adevărat că această suferinţă şi plînsul lui Dumnezeu intră ca parte importantă, chiar preponderentă, în răul universal, multiplicînd într-un mod cu­tre­mu­rător şi nemaiîntîlnit caracterul său scandalos” (Luigi Pareyson).

*

Inteligenţa e mai curînd compromisă de imoralitate decît de prostie (limita ei natura­lă).

*

Vorba de spirit: varianta color a spectacolului inteligenţei.

*

Viciul: o caricatură a libertăţii. Sau, mai cruţător, o libertate bolnavă, care nu mai poa­te respira.

*

Amintirile tind să ne devore precum orice ficţiune.