Nr. 6 (487) iunie 2006

Emanuil Gojdu în sprijinul vechii

Catedrale Ortodoxe a Bihorului

În Evul Mediu, cetatea Oradea a prilejuit apariţia şi dezvoltarea în jurul ei a mai multor aşezări care, prin contopire, au temeluit Urbea Mare din zilele noastre. Veneţia  sau Velenţa, una din aceste aşezări, era locuită, cu precădere, de români, de greci – sau mai degrabă macedoromâni – şi de sârbi – sau mai degrabă sloveni –, cu toţii fiind înrudiţi prin credinţa pravoslavnică. Multora dintre aceşti oaspeţi li se mai spunea şi italieni, pentru că erau veniţi din Veneţia, oraş unde, până aproape de zilele noastre, slovenii au susţinut o comunitate de sine stătătoare. În decursul ultimelor două veacuri, o bună parte dintre aceşti “iliri” de pe Crişuri fie că au fost asimilaţi, de către români şi unguri, fie că au plecat spre alte meleaguri, lăsând vie doar amintirea trăirii lor pe aceste locuri, prin numele aşezării Veneţia – Velenţa din zilele noastre, prin faptele exemplare ale oamenilor de vază cu care au onorat istoria, ilustrate atât de documentele de arhivă cât şi de urmele materiale sau de splendidele odoare (inclusiv tipărituri veneţiene) cu care au înzestrat vechile biserici ortodoxe din Oradea şi din alte aşezări ale Crişanei.

Date despre cel mai vechi lăcaş de cult românesc din Oradea se păstrează de la sfârşitul stăpânirii turceşti, când, pe vremea episcopului ortodox Efrem Beniamin, exista în Velenţa o veche biserică de lemn. La 1721, în locul ei comunitatea a ridicat un alt edificiu, din lemn şi cărămidă, ce a fiinţat până în 1771 când, cu aprobarea Curţii imperiale, a început înălţarea atât a Catedralei cât şi a Reşedinţei episcopale, lucrări încheiate în vara anului 1779. În deceniile următoare, cele două aşezăminte – ce întruchipau Curtea episcopală a românilor ortodocşi din Ţara Bihorului – au fost înzestrate de către oameni de bună credinţă de pretutindeni, mai ales din Oradea şi Bihor, dar şi din Muntenia, Macedonia, Grecia, Veneţia şi Pesta, cu odoare de valoare istorică şi artistică, bunuri care au transformat sfântul lăcaş în cel mai important monument baroc înălţat de români pe meleagurile Crişanei (despre toate acestea, a se vedea lucrarea noastră, Odoarele vechii Catedrale Ortodoxe a Bihorului, Oradea, 2005).

După cum se ştie, în decursul veacurilor trecute, atât cetatea cât şi aşezările, respectiv cartierele constituite în jurul ei, au fost năpăstuite, alături de felurite calamităţi naturale, de câteva incendii năprasnice. Unul dintre cele mai nimicitoare s-a dovedit a fi cel din anul 1836 când, potrivit mărturiilor păstrate, au ars marea majoritate a edificiilor oraşului, inclusiv bisericile. Nu a fost ocolită nici Velenţa, acum fiind nimică până la temelii Reşedinţa episcopală precum şi acoperişul vechii Catedrale ortodoxe. Ani la rând credincioşii ortodocşi din Velenţa au contribuit la refacerea lăcaşului, făcându-se apel şi la comunităţile din Bihor şi din alte locuri.

Documentul inedit expus în cele ce urmează relevă aportul comunităţii ortodoxe din Pesta, unde, în preajma Rusaliilor anului 1842, din iniţiativa marelui mecenat de obârşie macedoromână, născut la Oradea, Emanuil Gojdu, s-a realizat o importantă colectă în bani şi diferite bunuri destinate refacerii edificiului vechii Catedrale.

Subscripţia relevă, în primul rând, aportul important al familiei militantului român, îndeosebi a soţiei acestuia, Anastasia (născ. Pometa), „o macedoromâncă, cu pronunţate sentimente româneşti şi bună ortodoxă” (T. Neş). Aceasta, singură, a dăruit suma de 20 florini şi, împreună cu Ecaterina Vangel (născ. Bologan) au adunat şi oferit ornate şi alte bunuri în valoare de peste 70 florini. Surprinde plăcut contribuţia importantă (50 florini) a altui mare mecenat român al epocii, Ioan Mocioni de Foen (1780-1854), despre care ştim că a avut o familie numeroasă (18 copii!), dintre care fraţii Petru, Andrei, Antoniu şi George „au ridicat-o la o importanţă istorică pentru întreaga dezvoltare politică şi culturală a românilor din Ungaria” (C. Diaconovici, Enciclopedia Română, Sibiu, 1904, p. 304). Acestora li s-au alăturat  Elisabeta Takacs, Constantin Ţica şi Constantin Grabovski, cu câte 20 florini, Arghir Vrani şi Irina Rajcovici (născ. Pometa) cu câte 10 florini, Ecaterina Milici şi Dumitru Sachelarie cu câte 5 florini şi episcopul sârb din Buda, Platon Atanscovici, cu numai …un florin. Valoarea totală a subscripţiei a fost de peste 157 florini. Actul, întocmit în Pesta, poartă data de 9 iunie 1842, fiind semnat de Emanuil Gojdu. Din rezumatul scris pe versoul documentului de către nimeni altul decât Ioan Dragoş (viitorul revoluţionar martir de la 1848-1849), acum student la Academia de Drept din Oradea (implicat, se pare, în activitatea Consistoriului orădan) aflăm că ajutorul comunităţii din Pesta a ajuns la Oradea în 20 iunie 1842, banii fiind folosiţi la refacerea acoperişului din lemn şi şindrilă al Catedralei, lucrare evaluată la 2750 florini.

Documentul dezvăluit mai sus atestă, prin fapte concrete, alături de generozitatea marelui intelectual şi om politic, ataşamentul şi recunoştiinţa faţă de vatra sa şi a străbunilor săi macedoromâni din Urbea Mare, faţă de credinţă şi de sanctuarul credinţei lor din Velenţa Orăzii, întru pomenirea tuturora.

Am aflat de cuviinţă să readucem acest document în conştiinţa contemporană într-un moment în care soarta lăsământului său se află într-o grea cumpănă. Faptul că în timp ce în România, pe meleagurile Transilvaniei, urmaşilor potentaţilor unguri de odinioară li se restituie mari latifundii, conace, castele şi palate, în Ungaria nici măcar nu există o lege care să îngăduie aşa ceva românilor, ne face să nu credem în generozitatea Budapestei şi să încheiem în acelaşi cuget cu Teodor Neş: “Bihorul de care e legat prin viaţa părinţilor, prin naştere, prin prietenii politici şi de credinţă, îi reclamă osemintele ce zac părăsite şi cu somnul agitat în cimitirul din Budapesta. Ele trebuiesc aduse acasă, iar deasupra lor să se înalţte un lăcaş de închinare şi pelerinaj. Mormântul lui Emanuil Gojdu trebuie să fie în Oradea, o nouă şi neclintită piatră de hotar” (Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 103-104).