Nr. 6 (487) iunie 2006

Mărturisiri la Oradea

– Invitat de onoare al Saloanelor Revistei Familia, filosoful Mihai Şora s-a întîlnit cu publi­cul orădean în Sala Mare a Primăriei, pentru lansarea celor mai recente cărţi ale sale, Clipa şi timpul şi Despre toate şi ceva în plus. Întîlnirea a fost şi un bun prilej de confesiuni. Redăm în continuarea frag­mente din înregistrarea realizată atunci.

Acuma trebuie să înţelegeţi că sunt foarte emoţionat, că în vremea în care dormeam în spatele şurii bunicului meu nu mă gîndeam c-o să vin la Oradea să le vorbesc orădenilor des­pre filosofia mea. Ei, uite că lucrul acesta s-a întâmplat. Aş vrea să încep cu povestea cărţii, cum s-a întâmplat să scriu, eu, din nou, filosofie după ce m-am întors din Franţa; întoarcerea mea din Franţa a fost pentru mine un accident. Eu venisem doar să-mi văd familia. Avuse­se­m o bursă a Institutului Francez în aceeaşi perioadă în care au avut bursă şi Ionescu şi  Cioran şi Noica. După 10 ani de stat în Franţa, în care am petrecut şi toată perioada războiului şi în care mi-a apărut şi o primă carte la „Gallimard”, beneficiind şi de faptul că soţia mea fu­sese cu un an înainte în România şi, cum a venit în România şi s-a întors foarte fumos în Franţa, mi-am zis c-ar fi foarte frumos să repet şi eu, după 10 ani, experienţa.

Am venit în România pentru cîteva săptămâni – 2 săptămâni –, şi nu nu m-am mai pu­tut întoarce. Cînd m-am stabilit în ţară, în atmosfera care exista, mi-am dat seama de un sin­gur lucru: mi-am dat seama că singura şansă pentru a nu-ţi fi utilizată în beneficiul regimului activitatea, utilizată  pentru propagandă, este să nu fii om de condei, să nu scrii. Deci, ca­riera mea de om de condei a fost îngropată şi am preferat să fiu funcţionar. Pe urmă, dat a­fa­ră din locul acela de muncă, am ajuns la o editură în limbi străine unde se făceau traduce­ri din literatură clasică română pentru străinătate şi se făceau  chiar şi reviste mult mai deschise ca orizont în care trebuia să apară pentru străini că aici este un regim de libertate.Era o revistă în care puteai să publici fotografii de biserici ş.a.m.d. S-a întâmplat ca la un număr la care e­ram responsabil să apară o pagină cu imaginile care reprezentau Catedrala Ortodoxă din Si­biu, şi care era luată din flanc, avea un turn mai înalt, evident cel care era mai aproape de a­pa­ratul fotografic şi unul mai jos. Şi la turnul mai înalt, ca să poată ieşi şi o parte ce era în faţa bisericii, crucea ieşea deasupra marginii paginii. Deci părea că ar fi o un turn căreia îi lip­seşte o cruce. Şi eu am fost învinuit atunci că în mod premeditat aş fi făcut în aşa fel încît să apară că bisericile din România în acest  regim care oprimă viaţa religioasă sunt fără cruce. Şi rezultatul a fost că am fost dat afară. Am fost dat afară, dar, întîmplarea a făcut să mă întîlnesc cu un fost coleg de facultate, care era editor, ba chiar conducea o editură...Murise direc­to­rul general, postul acela era liber, el era director la Editură şi a zis „te angajez ca redactor-şef. Şi am ajuns la „Editura pentru literatură”, unde m-am zbătut să fac o colecţie cu apariţii în fiecare sâmbătă şi care avea un program editorial ce acoperea întreaga suprafaţă a globului. Era o colecţie concepută în aşa fel încît să pună la îndemînă carte la un preţ convenabil, costa 5 lei un volum din „Biblioteca pentru toţi”, carte de cea mai bună calitate, care să a­copere, în general, să satisfacă  setea  de cultură  a populaţiei. Ei, s-a întîmplat, evident, ne­ţi­nând seama de toate criteriile ideologice, că am publicat o Antologie a poeziei româneşti dintre cele două războaie, în care mi-am zis că e imposibil să lipsească poeţi precum Aron Cotruş, Nichifor  Crainic şi să lipsească mari poeţi din emigraţie. Din cauza asta am fost dat afară şi din acest sistem editorial şi m-a pescuit un ministru care pe vremea aceea mă preţuia  şi care era Mircea Maliţa. Era orădean. El a trăit momentul cînd Oradea a trecut la unguri şi a terminat liceul la Beiuş, adică exact în zona în care îşi făcuse liceul şi tatăl meu. Am ajuns di­rectorul de biblioteci şcolare din care eram pe punctul să fiu dat afară de succesoarea lui Ma­liţa. Nu mai ştiu cum o chema, dar s-a întîmplat să fiu în preajma pensionării, am mai stat 2 luni retrogradat  din titlul de director pe care-l aveam, la titlul de funcţionar simplu. Aşa. Cam asta a fost. Ce s-a întîmplat însă, în timp ce era redactor şef la „Familia” poetul Al. Andriţoiu, care fusese la Paris şi auzise că mi-a apărut acolo o carte. Întorcându-se, mi-a spus: „Domnule, nu se poate, am fost la Paris şi toată lumea a întrebat ce-i cu dumneata, ce mai faci (că nu se mai auzea acolo nimic) şi trebuie neapărat să publici”. Şi eu i-am promis, dar nu m-am gîndit că o să-l încurc, pentru că la un moment dat am primit un telefon şi mi-a zis: „Domnule, sunt în tipografie, toată revista e gata, am în mijloc două pagini goale, trebuie să-mi trimiţi neapărat lucrul pe care mi l-ai promis”. Da' eu, care îi promisesem într-o doară, i-am răspuns: Bine, dar orice revistă  care se respectă are un portofoliu cu care  poate să facă fa­ţă. „Sigur – mi-a spus el –, există un portofoliu, dar e unul de  mărunţişuri şi am nevoie de un lucru mare şi nu am nici un lucru mare pe care să-l pun, trebuie neapărat să-l faci” – şi sub această presiune a apărut în „Familia”, Ziua 1 din cele 12 zile ale „Sării pământului”.

„Sarea pământului” – i-am spus aşa pentru că, de fapt ce mă interesa pe mine în a­ceastă carte, care era o carte de reflecţie filosofică, care  s-a petrecut după ce eu dusesem în Ro­mânia o activitate foarte intensă de editor pe care-l intriga ansamblul producţiei editoria­le, dar care era interesat şi de elaborarea fiecărei cărţi în parte şi ăsta era un lucru care îmi lua foarte mult timp. Lecturile mele filosofice au fost  foarte întinse  din momentul în care mi-am început eu studiile la Bucureşti, cu profesori ca Tudor Vianu, Nae Ionescu, Rădulescu-Motru, Eliade (care era şi profesor şi de care mă lega o anumită camaraderie, pentru că nu era o diferenţă aşa mare de vîrstă între noi, între mine şi el erau 9 ani diferenţă, el nu îm­pli­nise 30 şi eu abia trecusem de 20). De atunci începusem lecturi multe, însă toate lecturile astea, într-un fel oarecare, mi-au rămas în spate, aşa încît problema care mă interesa pe mine am desfăşurat-o în limbajul cel mai liber posibil. Într-un fel o discuţie dintre tine şi mine, un fel de  dialog interior, cum i se spune. Exact calapodul titlului primei mele cărţi care apăruse în Franţa, care se numea „Despre dialogul interior”. Dar am zis că trebuie să-i dau o anumită viaţă şi am pus iniţialele unor tineri prieteni în aceste cărţi, care mă frecventaseră mult şi care au ajuns foarte departe. A fost Toma Pavel, care este profesor la Chicago, a fost Antohi , acum rec­torul Universităţii Centrul-Europene de la Budapesta şi care în momentul de faţă are un rol de prim-rang în această Universitate.

A fost Aurelian Crăiuţu, profesor la Universitatea Indiana din Statele Unite. E în Ro­mâ­nia în momentul de faţă. Şi am dat iniţialele acestea: T.P. (tânăr prieten) şi un alt personaj, ca­re se numeşte Devotatul Amic, după iniţialele tot ale unui prieten, mult mai tânăr, al meu, ca­re promitea extraordinar de mult, poate era cel mai bine dotat intelectual dintre toţi şi ca fantezie şi cultură, dar care s-a pierdut într-o viaţă boemă. Şi i-am dat acest nume: Devotatul Amic şi ieşea foarte bine pentru că eu gândeam problematica, dar nu o gândeam cum gîn­deşte cineva care are o teză de doctorat, adică cu toate lucrurile gospodăreşte ţinute la în­demână, sub formă de fişe, cu citatele respective. Ce mă interesa pe mine era într-adevăr mo­dul filosofic, modul metafizic al gîndirii mele. Dar îmi dădeam seama că într-un regim comunist e imposibil să faci aşa ceva. Şi atunci, exact în perioada în care mi-am scris cartea, era foarte la modă structuralismul lingvistic.

Şi am spus: hai să încercăm, să începem cu discutarea problemelor limbii, care şi pe mine mă interesau. Dar ştiam că pînă la urmă în această carte voi aborda o problematică mult mai fierbinte, care e o problematică  metafizică. Şi nici nu ţineam să fie un accept al or­to­doxiei structuraliste a vremii mele, ci voiam o gîndire liberă asupra instrumentului. Ştiam că este mult mai uşor să ataci problema asta a limbii, decît să intri în cea mult mai fierbinte a metafizicii. Doar tipul de gîndire care, nu ştiu cum să spun, ca să nu par elogios, era mai sub­til, totuşi. Mi-am dat seama după un dialog sau două care au apărut, pentru că finalmente i-am satisfăcut cererea lui Andriţoiu, pentru că, odată pus în temă, am continuat aceste chestii. Dar, după ce am aşternut o primă propoziţie, mi-am dat seama că aveam nevoie de un contra, de un ceva ca să-i dea sfung, să meargă mai departe, ca să nu fie o expunere în ca­re începi şi pe urmă ideea se lăbărţează, cum s-ar răspîndi apa pe o suprafaţă plană. Şi mi-a venit ideea să dau în ritmul ăsta. Şi pornit în ritmul ăsta, mi-am dat seama că pot să joc pe do­uă planuri, în care cei doi să se contrazică. Mi-a ieşit acest lucru pe care nu-l gîndisem din ca­pul locului, să scriu sub formă de dialog. Asta dădea şi o impresie mai vie, pentru că, de fapt, şi în cap, în momentul în care gândeşti, se produce o discuţie, adică îţi zici un lucru şi pe urmă tot tu îţi zici, pe de altă parte, stai că nu stau lucrurile chiar aşa, parcă nu e albul tocmai alb, parcă e şi o pată de negru ş.a.m.d. Mi-am zis, hai să repartizez eu tipurile astea de idei între mai multe personaje. Şi a ieşit aşa un fel de gîndire care pare mai vitală, pare mai caldă  într-un fel, mai proaspătă, nici nu te obligă neapărat să utilizezi limbajul foarte savant, cu­vinte cu totul speciale ci îţi dai seama că poţi să gândeşti foarte bine luînd cuvintele din pra­ful străzii. Asta nu înseamnă că acea carte e chiar foarte uşoară. Nu, pentru că ea te obligă să gîndeşti  şi gîndeşti în cuvinte pe care le ştii, dar gîndirea asta nu-i o gîndire uşoară, e o gîndire grea, trebuie să îi vezi feţele, mai mult, dedesubturile, obiecţiile posibile. Nu? Şi toate lu­crurile astea, dacă le repartizezi între mai multe personaje, capătă viaţă. Cam asta a fost po­vestea  acestei cărţi. În momentul în care vigilenţa a fost să fie adormită, în ziua a 5-a, a 6-a, am abordat probleme mai fierbinţi, metafizice. Mi-am permis fie să recurg la expresii greceşti, fie să formulez în latineşte, sau să dau un citat care nu trimitea la sursă, dintr-un autor care nu era ortodox, ca să spunem aşa, din punct de vedere al ideologiei şi care nu avea drept de cir­culaţie în lumea ideilor din vremea aceea şi am văzut că toată treaba îmi foloseşte. Au fost date chiar lucruri din Evanghelia lui Ioan şi au trecut. Acea păsărească nu le mai spunea cen­zo­rilor mare lucru. Asta este povestea primei cărţi pe care am scris-o.

*

Raportul nostru  cu transcedenţa este din capul locului un raport  care în acelaşi timp este deasupra noastră şi în rădăcina cea mai intimă a fiinţei noastre. Aşa încît, într-un fel oarecare, e la îndemînă oricînd în momentul în care te gîndeşti la el. Orizontul  acela, dacă nu ţi se deschide, măcar să ţi se apropie într-un fel. Dar mi-a apărut  după asta, cu vreo 5 ani mai tîrziu, o chestie  mult mai periculoasă din punct de vedere al regimului, adică hai să spunem filosofie politică, un anumit mod de a gîndi politica şi faptul politic în sine, plecînd de la premisele primelor două cărţi, care, cu toate că nu e vorba de nici un fel de înregimentare, e ancorată într-o problematică teologică, totuşi.

Deci, toată treaba asta, pe undeva, era extrem de periculoasă din punctul de vedere al regimului pentru că privea o anumită tradiţie teologică, care-şi avea efecte, pe urmă n-a pu­tut să mai apară în nici un fel. E o carte pe care eu am scris-o prin ’85-’86. Am dat-o la editură pentru ca să nu se spună că e o carte clandestină. Şi pentru că am dat-o la editură şi a­co­lo a mers la referate eu mi-am permis chiar să o multiplic. Am avut un prieten la un institut de cercetări ştiinţifice. Avea un xerox, unde se multiplicau comunicatele şi unde am multiplicat-o în vreo 30 de exemplare şi am trimis-o, în acelaşi timp în care o dădusem la editură, în ţară,  iar personajele aveau iniţialele unor oameni fugiţi şi au zis păi ăsta e cutare, ăsta e cu­tare, sunt fugiţi şi în felul ăsta n-a putut apărea. Dar pentru că o răspîndisem aşa, în ianu­a­rie '90, deci la o lună după evenimentele din cele 1989, a apărut o recenzie a acestei cărţi care de fapt nu se publicase, în „Orizont“-ul timişorean, pe care mi-a făcut-o Mircea Mihăeş că­ruia îi trimisesem un exemplar xeroxat.

Apoi am reluat toată problematica şi cam dus-o la capăt în această carte care se nu­meş­te Clipa şi timpul şi care este încununarea unui sistem, dar nu un sistem care e „clădit”, ci un sistem care „curge”. Deci e mai mult ca o curgere de râu între albii şi are, evident, o di­recţie bine stabilită, dar nu e un model clădit sistematic. În raport cu felul ăsta de a scrie cărţi, este foarte amuzant următorul fapt. Eu eram prieten foarte bun cu Noica, Noica avea această manie de a-şi construi cărţile la un mod piramidal, la bază princii şi urmau propoziţiile care e­rau consecinţele unor principii, şi în felul ăsta materialul greu era la bază şi apoi urma material din ce în ce mai imponderabil care mergea spre vîrfuri. La mine însă curgerea era mult mai importantă.

La un moment dat, să zicem, era un punct în care ceea ce se lămurise se reproble­ma­tiza şi revenea o întrebare mai din urmă care trebuia din nou lămurită şi spuneam: „În legătură cu lucrurile pe care le-am vorbit acum 2 zile, acum 3 zile, acuma trebuie să mergem mai de­parte”, deci toată înaintarea asta e o înaintare pe bucle, nu e o înaintare sistematică, cu paşi asiguraţi. Şi la fiecare carte  pe care o scriam, eu fiind prieten  cu Noica, mergeam la Păltiniş, stăteam o săptămână acolo, o citea şi mă judeca. La această judecată participau doi buni prieteni ai mei, amîndoi îmi fuseseră colegi de facultate: Alexandru Dragomir şi Octavian Nistor; Octavian Nistor îmi fusese şi coleg de liceu la Timişoara, şi am venit împreună la Bu­cu­reşti în tren, trei timişoreni, eu cu prietenul meu Octavian Nistor şi cu viitoarea mea soţie, ca­re fusese şi ea colegă cu noi, în acelaşi an cu noi, dar la Liceul de Fete.

Deci mergeam împreună cu Dragomir şi cu Nistor la Noica şi Noica după ce citea cartea, o judeca. Eram la judecată. „Totul e frumos, dar acuma te rog rescri-o”, dar cartea a­pă­ruse deja. Cum să o rescriu, domnule? „Păi rescri-o aşa, domnule, puneţi principiile la bază şi trage consecinţele”. Nu, domnule, eu nu vreau să scriu  aşa. Pentru mine cărţile astea sunt măr­turia unei gîndiri care se desfăşoară. Deci aşa trebuie luată, cititorul trebuie să stea să gîndească problema alături de mine şi să le regîndească pe măsură ce le regîndesc eu ş.a.m.d.

*

Noica se gîndea ce ar putea fi salvat în dezastrul acela general. El credea că poţi fi salvat, extrăgîndu-e pe tine, adică hai să încercăm să ne asigurăm un viitor oarecare intelectual luând cei 22 de  campioni, de fapt era o echipă de fotbal cu rezervele ei. Asta erau cei 22. Şi el s-a învestit cu fiinţa lui, inclusiv cu emotivitatea lui s-a investit în treaba asta. A făcut un tur al României, pentru că mergea pe la secretarii de partid să le explice cît e de important să facem 22 de campioni culturali. Comunismul şi cultura – sigur că n-a avut nici un ecou treaba asta. Eu încercam să întreprind cu totul altceva, am zis că trebuie să fie trezite la  carte masiv mulţumile, deci proiectul „Biblioteca pentru toţi” într-un fel era simetric cumva cu Proiectul lui Noica, numai că al meu viza constituirea unui humus din care şi ulterior cei 22 să poată fi extraşi.

*

Cioran era strălucitor. Cu toţii erau strălucitori, fiecare într-o formulă foarte persona­lă. La Cioran într-un mod paradoxal şi provocator. Cioran era bunătatea lui Dumnezeu. Toa­tă negreala aia sufletească pe care-o aşterne pe hîrtie  era o spaimă, spaimele  lui nocturne, nu era existenţa lui diurnă. Existenţa lui diurnă era de solicitudine, de prietenie, de căldură o­menească. Extraordinar! Nu exista om care să fie mai îngrijorat de ce  se întîmplă  cu cel ca­re l-a vizitat, după ce l-a părăsit. Era capabil să dea telefoane, să vadă dacă a ajuns acasă, da­că e bine. Lucru care nu se poate întîlni la cei mizantropi. Nu?

Deci numai mizantrop nu era. Era însă disperat, asta e adevărat, că toată problema lui la rădăcină era o problemă profund religioasă. El a stat mereu cu cumpăna aceasta: a cre­de şi a blestema. Ceea ce se vede în momentul de faţă sunt aspecte din Cioran. Deci aspectul strălucirii exprimării e real. Cu toate că nu era al lui Cioran cotidianul. Adică el nu vorbea în aforisme  , însă scrisul lui era de o aşa claritate  care făcea ca aşternarea lui pe hîrtie  să fie definitivă. De aici aerul ăsta de aforism pe care-l are, fraze scurte şi ţîşniri, care nu erau ţîş­niri în vîlvătaie, ci din ţîşnirile  alea iese chiar diamantul cristalizat. Cu toate că lui, diaman­tului, îi trebuie mii şi mii de ani şi de condiţii pentru a se cristaliza. Aici era o imediatitate, o nemijlocire extraordinară, între erupţia verbală şi cristalizare. Nu era rodul unui chin. Ma­nus­­crisele lui Cioran nu sunt manuscrise chinuite, cu mii de ştersături, cu înlocuiri  de cu­vinte.

*

Înţelepciunea lui Solomon e filosofică pentru că e o gîndire despre soarta omului şi a gîndi soarta omului e primul fel şi aş spune cel mai autentic  de a fi filosofic, nu? Fiindcă a­ceastă gîndire nu e o gîndire strict antropologică. Adică este absolut limpede că orizontul în­tregii vieţi a acelui timp era în legătură cu soarta oamenilor şi în legătură cu Dumnezeu, a­devăr  profund din gîndirea lui, o gîndire filosofică pentru că în acelaşi timp e o dragoste de în­ţelepciune acolo, în fond asta e cuvântul „filosfie”. Sigur că era filosof.

*

Omenirea în momentul de faţă nu ştie să-şi chivernisească timpul. Eu nu spun să-l chi­vernisească împărţindu-l în două, pentru că nu mai ajunge în momentul de faţă să ai fe­luri de timp. În momentul de faţă ritmurile la care sunt supuse fiinţele omeneşti nu le mai per­mit să aibă la îndemână două feluri de timp  pe care să le pună în perioade deosebite, şi a­tunci e nevoie de o deschidere a timpului cotidian, o deschidere continuă, adică într-un fel oarecare trebuie să aibă în afară de viziunea-ţintă spre care se îndreaptă tot atâta de vie coada o­chilor. Cu coada ochiului prinzi lumea în care mergi. Sau se întîmplă aşa cum spuneam eu un­deva, se întîmplă ca omul care are un obiectiv, să meargă,( este expresia pe care eu o utilizez în carte, e cam dură, acolo în carte spun să meargă „de-a-mboulea”) din A în B, tot mer­gînd spre Z şi să nu mai vadă nimic, nici în B, nici în C şi aşa mai departe, şi să ajungă la Z şi tot itinerariul lui să fie gol de viaţă şi de înţeles, nu? Pentru că n-a ştiut să-şi deschidă coada o­chiului şi să vadă în afară de lucrul pe care-l face minunăţia lumii prin care umblă. Ori ăsta este chiar statutul omului în momentul de faţă, riscă să ajungă slugă la doi stăpîni, cum se spune în vechea înţelepciune.

*

(Răspuns la întrebarea: „Ce Românie ne aşteaptă?”)

Aş spune o Românie care să ştie să facă partea bună a lucrurilor, nu este o Românie care să muncească ferm şi să uite să viseze. Par cuvinte mari, dar există o anumită disciplină a vieţii care îţi permite să ajungi  la un asemenea echilibru şi să te bucuri de existenţă. România în momentul de faţă  e o Românie haotică, fiinţa omenească are o memorie a scoarţei, da­că comportamentul omenesc este rezultatul memoriei comportamentului omenesc depo­zi­tate în şira spinării, toate gesturile de civilizaţie nici nu trebuie să fie gândite pentru că ele vin automat din şira spinării, nici nu mai trebuie să vină din creier, să treacă prin scoarţa ce­re­brală. Cei 50 de ani din urmă în România  nu au spălat doar creiere, 50 de ani în România au spălat şira spinării şi este foarte greu să refaci şira spinării. A reface şira spinării înseamnă a reîntoarce în şira spinării toate bunele obişnuinţe şi buna cuviinţă. Ele se fac cvasi- au­tomat şi cu participarea fiinţei tale şi atunci  creierul îţi rămîne ca să gândeşti ceea ce îţi propui tu în mod special să organizezi, ca un lucru nou, în plus, faţă de ceea  ce există. Dar şira spinării îţi garantează măcar păstrarea continuă a ceea ce există deja, bunele obiceiuri, bunele ma­niere, buna convieţuire. Nu mai există nimic, în momentul în care a dispărut comunismul, el a fost un fel de recondiţionare a comnunismului de către comunişti, de generaţia a doua, ca să fie cumva mai suportabilă existenţa, să nu mai fie oprimarea aia poliţenească.

Noi n-am scăpat de treaba aia, noi nu avem încă o gîndire în care oamenii să vrea să construiască. Adică ce ne lipseşte nouă, după părerea mea? Nu trebuie să mergem la categorii mo­rale foarte înalte, (să spunem, o viaţă curată), trebuie să spunem aşa: interesul. Care e in­teresul  meu ca să fie bine nu numai pentru mine azi, ci şi pentru copiii mei mîine şi pentru nepoţii mei poimîine şi pentru strănepoţii mei răspoimîine şi trebuie să văd pînă la viaţa stră­nepoţilor mei? Cum trebuie să fac eu acuma pentru ca ei să aibă condiţii de a trăi cumse­ca­de? În momentul ăla îmi dau seama că ăsta e interesul meu, că interesul meu, ca să pot să-l duc la generaţii, trebuie să ţin cont şi de vecinul meu, de interesul vecinului meu, care  şi el vrea să-şi ducă interesul său până la a patra generaţie. Deci, trebuie să le facem să fie compatibile. Problema nu este că societatea e lipsită de moralitate, nu, societatea e lipsită de luci­di­­tate. Înţeleg prin societate fiecare membru al societăţii. El nu-şi vede propriul lui interes. Propriul lui interes este să nu calce interesele celorlalţi. Ori în momentul de faţă nu e o po­litică a interesului. E o încăierare de lupi. Dintr-o încăierare de lupi nu cred că iese o socie­tate bine structurată.

*

Eu am fost odată în Germania într-un moment de deschidere, cînd s-au stabilit relaţii­le diplomatice cu Germania Federală, am fost prima ţară comunistă care a stabilit acest gen de relaţii şi şi-au zis ei hai să trimitem şi un intelectual. Eu, până atunci, după ce am fost ţinut în ţară, nu am putusem să mă duc nici pînă la Giurgiu, pentru că eram în străinătate.

Şi atunci, dintr-o dată, am fost bun să merg cu o expoziţie la Frankfurt am  Main. Şi a­colo a venit la mine un inginer care mi-a spus: domnule, uite ce se întîmplă, eu sunt român, am fost ofiţer, şeful promoţiei, exact cînd au venit comuniştii, şeful promoţiei de ofiţeri de ar­tilerie. Şi am fugit din ţară, am fost refugiat, m-am înscris la Politehnică şi am cunoscut o fa­tă, care era fiica unui mare industriaş de  aici. Românii vin şi spun: care-i ultimul vostru mo­del în materie?  Nemţii, care are au în sertar  viitorul lor model şi vor să scape de cel vechi, spun: „păi, ăsta este”. Iar românii spun „bun, daţi-mi-l”. Polonezii spun: „care-i modelul pe ca­re-l proiectaţi după ăsta pe care-l aveţi?” şi nu se lasă până când nu-l găsesc pe ăla din sertar. Şi pe ăla îl iau. Zice: de ce fac românii aşa, pentru că ei cînd vin aici, vin cu căţel, cu nevastă, cu tot ce pot să vină, pe cînd ăia vin cu experţi. Cînd vin românii, bîntuie toate magazi­nele ca să cumpere tot ce pot să cumpere. Păi nu-i păcat? Ba da, e păcat, şi noi tragem încă con­secinţele. Nu ne gândim bine la viitorul nostru, ci credem că se poate de azi pe mâine şi căl­cînd în bătătura vecinului. Aşa n-o să ajungem departe. Îmi pare rău că am ajuns la proble­ma asta plecînd de la cărţile mele. Sigur, eu am speranţe, sunt român şi sunt foarte legat de trea­ba asta şi cred că pînă la urmă românii vor răzbi.

*

Despre Livius Ciocârlie. E o minte extraordinară care se îndoieşte de ea însăşi. Dar asta este. Sunt puţine minţi atît de înzestrate, nu numai cu cultură, dar cu înţelegere, cu o des­chidere extraordinară. E o fiinţă paradoxală, pentru că, fără îndoială, lucrul ăsta e un semn de foarte mare modestie. Dar, în sîmburele acestei mari modestii e un foarte mare or­goliu. E, într-un fel, e un om foarte liniştit şi foarte chinuit, pare foarte senin şi nu e senin. Cio­cârlie e de formaţie academică înaltă. Primele lui cărţi sunt cursurile de civilizaţie fran­ceză pe care le-a predat la Universitate.

*

Diferenţa dintre Noica şi mine. Noica propunea un sistem foarte rigid, independent. Hai să spunem, există două firi între elevii lui fundamentali, Liiceanu şi Pleşu. Unul e de ti­pul „sistemului” şi altul de de tipul „curgerii”. El a vrut să-l alinieze pe unul pe modelul ce­lui­lalt. Părerea mea este că ambele sunt valabile, există un dialog între aceste două opţiuni. Nu sunt opţiuni închise nici una dintre ele în aşa fel încât să nu existe un dialog posibil, chiar da­că traducerea fiecărei vorbe în interiorul celuilalt sistem primeşte un alt timbru. Nota mu­zi­cală rămîne aceeaşi fie că e a unui instrument sau a altuia. E exact aceeaşi notă, între ele poate să existe dialog, pot să fie puse într-o aceeaşi orchestră, împreună. Da, sunt cele două ti­puri şi aceste tipuri alcătuiesc capodopera.

*

A filosofa înseamnă a gîndi asupra a ceea ce ne pune realitatea în faţă. Adică putem în fond să ne lăsăm înghiţiţi de realitate fără să avem ambiţia de a regîndi însuşi faptul că sun­tem. Putem fi îngiţiţi dar putem avea şi ochii deschişi anume ca să gîndim condiţia în care suntem, putem fi înghiţiţi sau să rămînem cu ochii deasupra suprafeţei apei. Asta e toată pro­blema.

*

Potenţial, fiecare om este propriul lui filosof, îmi face impresia, măcar în momentele de cumpănă, în care îşi şi gîndeşte condiţia, nu doar o trăieşte la modul orbului. În momentul în care şi-o gîndeşte, încearcă să o înţeleagă, ca un înţelept, filosofează. Acuma, există la unii o mai mare capacitate de a se desprinde, de o vedea şi de a considera lucrul care i se în­tîm­plă, o oarecare distanţă interioară şi această prindere cu coada ochiului. Prinderea cu coada ochiului este extraordinar de importantă. Şi ăsta e un lucru pe care omenirea l-a uitat. Şi atunci merge aşa, ţintă, nu pentru că ar merge, ci pentru că e absorbit de ţintă. Şi când se gîn­­deşte care-i viaţa pe care a trăit-o, cîtă bucurie e în mersul ăsta? În fond, bucuria e hrana su­­fletului.

*

Tinerii pe care i-am întâlnit la Seminarul lui Pleşu. Remarcabili, ei totuşi provin dintr-un liceu românesc degradat şi dintr-o universitate care preluase în linii mari vechea universitate. Asistasem întîmplător la un curs la o facultate umanistă, în care profesorul vorbea rar pentru ca studenţii să poată nota cuvînt cu cuvînt lucrurile pe care le spunea. La examene re­produceau cuvînt cu cuvînt cursul, acel „dixit”. Şi mi-am adus aminte de liceul pe care l-am făcut eu, în care profesorul, care vorbea liber, avea creta în mână şi scria. De pildă, aveam un profesor de istorie care ştia foarte bine să facă scheme pe tablă cu lucrurile expuse. Pe urmă aveam o imagine să reformulăm cu cuvintele noastre toate lucrurile acestea. Să vă po­ves­tesc  o întâmplare. Când eram în clasa ultimă de liceu, profesorul de franceză – exista a­tunci o misiune franceză în România, în toate marile licee din ţară, la Gojdu din Oradea e­rau profesori de franceză din Franţa, francezi– a scris pe tablă o întrebare. „Credeţi că un nou clasicism e posibil?” Niciodată noi nu am avut o lecţie despre această temă: dacă credem că un nou clasicism este posibil.

Dar eram un sac de cunoştinţe pe care le-am acumulat în anii de liceu şi dintr-o dată a­colo s-a făcut o secţiune în cunoştinţele acelea pe o întrebare neaşteptată. Problema era cît ştiai să spui de acolo, cum ţi le organizai ca să răspunzi în aşa fel încît să convingi pe cineva că ai răspuns la întrebarea pusă. Ăsta era tipul de educaţie în liceu pe vremea mea. Aveam o teză, aveam şi două extemporale pe lună, neprăvăzute, teza o ştiam dinainte. Mai aveam 2 examinări orale. Eram capabili, cu cuvintele noastre, să răspundem, să facem o lucrare. Mintea trebuia să lucreze şi să-şi prelucreze ca o moară materialul, să-l vînture şi să scoată de a­colo făină. Şi o scoatea. Păi, da, acuma dacă ţi se dau cunoştinţe punctuale şi vi se pun întrebări punctuale şi se răspunde prin da sau nu, ce fel de organizare a minţii iese din treaba asta? E o şcoală care nu mai formează, iar informaţiile acelea punctuale, multe din ele de peste 10 ani, s-au schimbat. Omul trebuie să gîndească, noi eram învăţaţi să gîndim şi să ne folosim de cuvintele pe care le aveam şi cuvintele acestea să fie bogate pe cît posibil, pentru că eram ju­decaţi şi după felul în care formulam. De aceea eram aşa încîntat: cum au putut să răsară, prin propriile lor puteri, ideile mele. Da, era impresionant pentru că aveam ferma convinge­re că nu sunt rezultatul şcolii.