|
Les narcisses des poétes
Sfârşit de aprilie.
Şovăie încă
şi totuşi se afirmă
încet:
tocmai au apărut pe
piaţă
les narcisses des
počtes.
Albe-s cum albul
însuşi
nu se arată întruna,
flori ale clipei în
care
ochiul şi inima-s una.
Fără să-şi facă
reclamă,
natura-i aproape
cuvânt,
în ele, narcisele
poeţilor,
care nu se prea vând.
Cala
Se înfăşoară în
unica-i petală
ca un calm vârtej,
ca un nesfârşit
început de spirală
în care mă prinde şi
mă duce
dalba, hieratica
floare,
până dincolo de
copilărie
şi de culoare.
Zorele
Sus, pe gardul acela,
în cor
ivite la marginea
şoselei,
din goana maşinii
văzui,
văzui că vă cheamă
zorele.
Flori fără petale,
deschise
întregi o dată cu
zarea,
ce oare vă face să
fiţi
şi să negaţi înserarea
?
În loc de răspuns,
matinal
mereu vă râde faţa-n
albăstrimea ei mândră
pe care
vi se citeşte
de-adevăratelea
celălalt nume:
bună-dimineaţa.
Luminaţie
Crizantemă, atât de floare,
în simplitatea-ţi aleasă,
se adună octombrie-n tine
rază cu rază
şi trece noiembrie viu
prin tine, smerită glorie,
cuminţenie a pământului, toată
numai memorie,
toată numai petale şi cruci
încrustate în aer, aproape sferice,
nu te asemeni deloc cu
artificiile feerice
izbucnite şi stinse deodată
cu propria lor jubilaţie,
iar tu rămâi ce eşti: a florilor
lumină în luminaţie.
O laudă simplă
O laudă simplă merită şi ele
în timpul acesta bastard:
micile gălbenele de metropolă
uitate lângă un gard
pe colina unde încă mai dă
în floare suflul toamnei, ocult,
care le aduce cu sine
de departe, de mult,
şi le ţine atât de vii în lumina
amiezii de noiembrie, când,
trezită dintr-o dată, privirea
renaşte în ele, văzând.
Cântecul cicorii
Aceeaşi, din vară în vară,
îmi răsai, alinând orice rană,
seninătate şi glorie
de la marginea drumului,
cicoare spontană.
Aproape uitată-n ştiuta
comparaţie, să îţi semene bine
ar vrea ochii frumoşi şi atâtea.
Ci din toate doar tu
eşti albastră ca tine.
Păpădia
„Păpădie, ecumenică floare“,
eu doar te citez
din îndepărtata copilărie
în care cu drag te-am cules.
Azi, când se-ntâmplă să dau cu ochii
de tine, fac iarăşi o salbă,
în minte, din bănuţii
tăi galbeni
şi în treacăt mai gust
seva ta albă.
Ca într-o doară îmi
vine să suflu
spre tine deodată, în
gând,
spre aureolele tale
anume făcute
să fie purtate de
vânt.
Şi încă mirat de cum
ştii să-ţi aduni
seminţele în micile
sfere,
aminte-mi aduc
şi laptele tău
amar
se preface în miere.
Aloea
I
Aloea, la fereastră,
ascuţit
Înălţându-se, cu multă
eleganţă
îşi duce frunzele la
bun sfârşit.
Coroana e şi simplă şi
regală,
încât ne face să uităm
de ţepii ei,
de mierea ei amară.
II
Nu a trecut nici o
lună de când
s-a întâmplat să o văd
dintr-odată
regală şi la fel mi-a
făcut
o surpriză:
a aruncat o săgeată
florală, tocmai ea,
care nu înfloreşte
decât rareori pe
aceste meleaguri
mai nordice, unde, se
ştie, ferestrele
adesea sunt praguri.
De atunci s-a întins mereu spre o ţintă
neştiută, numai a ei,
lăsând să atârne din făptura-i ţepoasă
delicaţi clopoţei.
Mai bine însă-n tăcere să las
să lunece de la coroană la floare
privirea aidoma cum se înalţă
zvelteţea-i
şi aspră şi mângâietoare.
Regina nopţii
Nu se deschide cu surle şi trâmbiţe,
ci pe tăcute, cum îi stă bine
celei ce uneşte veranda şi seara,
inflorescentei regine.
Noaptea întreagă dalbă domneşte
urzind o perdea de petale
în care se pierd ca-ntr-un joc
amintirile, amintirile tale.
Când, dimineaţa, se retrage discret
în nevăzut, lăsând zorelele
să facă lumină în lumea florilor,
îngemănată-i cu stelele. |
BluePink 
