Nr. 6 (487) iunie 2006

Les narcisses des poétes

Sfârşit de aprilie. Şovăie încă

şi totuşi se afirmă încet:

tocmai au apărut pe piaţă

les narcisses des počtes.

Albe-s cum albul însuşi

nu se arată întruna,

flori ale clipei în care

ochiul şi inima-s una.

Fără să-şi facă reclamă,

natura-i aproape cuvânt,

în ele, narcisele poeţilor,

care nu se prea vând.

Cala

Se înfăşoară în unica-i petală

ca un calm vârtej,

ca un nesfârşit

început de spirală

în care mă prinde şi mă duce

dalba, hieratica floare,

până dincolo de copilărie

şi de culoare.

Zorele

Sus, pe gardul acela, în cor

ivite la marginea şoselei,

din goana maşinii văzui,

văzui că vă cheamă zorele.

Flori fără petale, deschise

întregi o dată cu zarea,

ce oare vă face să fiţi

şi să negaţi înserarea ?

În loc de răspuns, matinal

mereu vă râde faţa-n

albăstrimea ei mândră pe care

vi se citeşte

de-adevăratelea

celălalt nume:

bună-dimineaţa.

Luminaţie

Crizantemă, atât de floare,

în simplitatea-ţi aleasă,

se adună octombrie-n tine

rază cu rază

şi trece noiembrie viu

prin tine, smerită glorie,

cuminţenie a pământului, toată

numai memorie,

toată numai petale şi cruci

încrustate în aer, aproape sferice,

nu te asemeni deloc cu

artificiile feerice

izbucnite şi stinse deodată

cu propria lor jubilaţie,

iar tu rămâi ce eşti: a florilor

lumină în luminaţie.

O laudă simplă

O laudă simplă merită şi ele

în timpul acesta bastard:

micile gălbenele de metropolă

uitate lângă un gard

pe colina unde încă mai dă

în floare suflul toamnei, ocult,

care le aduce cu sine

de departe, de mult,

şi le ţine atât de vii în lumina

amiezii de noiembrie, când,

trezită dintr-o dată, privirea

renaşte în ele, văzând.

Cântecul cicorii

Aceeaşi, din vară în vară,

îmi răsai, alinând orice rană,

seninătate şi glorie

de la marginea drumului,

cicoare spontană.

Aproape uitată-n ştiuta

comparaţie, să îţi semene bine

ar vrea ochii frumoşi şi atâtea.

Ci din toate doar tu

eşti albastră ca tine.

Păpădia

„Păpădie, ecumenică floare“,

eu doar te citez

din îndepărtata copilărie

în care cu drag te-am cules.

Azi, când se-ntâmplă să dau cu ochii

de tine, fac iarăşi o salbă,

în minte, din bănuţii tăi galbeni

şi în treacăt mai gust

seva ta albă.

Ca într-o doară îmi vine să suflu

spre tine deodată, în gând,

spre aureolele tale anume făcute

să fie purtate de vânt.

Şi încă mirat de cum ştii să-ţi aduni

seminţele în micile sfere,

aminte-mi aduc

şi laptele tău

amar

se preface în miere.

Aloea

I

Aloea, la fereastră, ascuţit

Înălţându-se, cu multă eleganţă

îşi duce frunzele la bun sfârşit.

Coroana e şi simplă şi regală,

încât ne face să uităm

de ţepii ei,

de mierea ei amară.

II

Nu a trecut nici o lună de când

s-a întâmplat să o văd dintr-odată

regală şi la fel mi-a făcut

o surpriză:

a aruncat o săgeată

florală, tocmai ea, care nu înfloreşte

decât rareori pe aceste meleaguri

mai nordice, unde, se ştie, ferestrele

adesea sunt praguri.

De atunci s-a întins mereu spre o ţintă

neştiută, numai a ei,

lăsând să atârne din făptura-i ţepoasă

delicaţi clopoţei.

Mai bine însă-n tăcere să las

să lunece de la coroană la floare

privirea aidoma cum se înalţă

zvelteţea-i

şi aspră şi mângâietoare.

Regina nopţii

Nu se deschide cu surle şi trâmbiţe,

ci pe tăcute, cum îi stă bine

celei ce uneşte veranda şi seara,

inflorescentei regine.

Noaptea întreagă dalbă domneşte

urzind o perdea de petale

în care se pierd ca-ntr-un joc

amintirile, amintirile tale.

Când, dimineaţa, se retrage discret

în nevăzut, lăsând zorelele

să facă lumină în lumea florilor,

îngemănată-i cu stelele.