BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

NORMAN MANEA LA 70 DE ANI

 

Antonia PÂNCOTAN

Scrisul ca defulare

Norman Manea are de dus un bagaj memorialistic dureros de greu. Experiența Holocaustului, apoi cea a opresiunii dictaturii comuniste a lăsat cicatrici adânci în personalitatea omului și a scriitorului. De fapt, în cazul autorului Plicului negru, am putea spune că omul se confundă în mare parte cu autorul. Acesta încearcă, prin scris, să se elibereze de fantomele trecutului, să le transfere ficțiunii, să le abandoneze definitiv colii de hârtie. De aici glosarea autorului pe aceleași teme reluate obsesiv. Experiența autobiografică este vizibilă încă din primele texte adunate în volumele de proză scurtă: Noaptea pe latura lungă, Primele porți, și Octombrie, ora opt. Experiența ca evreu este redată de proze ca: Puloverul, Ghemele decolorate, Ceaiul lui Proust, Povestea porcului etc. Povestirea Lipova se situează la răscrucea celor două experiențe: ca evreu și ca trăitor într-un regim comunist. Prozele din volumul Fericirea obligatorie, ajuns la a doua ediție, reflectă cea de-a doua experiență traumatizantă și formatoare a autorului. 

Chiar și după stabilirea în America, coșmarurile continuă. Textele din acest volum, înafară de Biografia robot, sunt scrise după emigrarea autorului, în 1987, în Germania și apoi în America, unde trăiește și azi. Nici acolo nu scapă de imaginile terifiante lăsate, crede el, în urmă. Descoperă astfel că acestea nu sunt apanajul unui spațiu anume, ci sunt impregnate adânc în ființa sa. Frânturile de imagini care i-au rămas pe retină, au încolțit în propria imaginație, căpătând proporții monstuoase. De aici intensitatea disperării, violența defulării atât de evidentă în scrierile sale. Prozele lui au aerul unor destăinuiri ficționalizate. Se vede peste tot extraordinara capacitate empatică a autorului, transmisă naratorului, prin modul de înfățișare a trăirilor și stărilor personajelor. Personajele-victime par niște alter-egouri ficționale ale autorului însuși.

Prozele lui Norman Manea induc senzația claustrării într-o lume în care orice speranță la normalitate este moartă din fașă. Un iad fără scăpare, în care individul este amenințat de culpe imaginare care-i atârnă deasupra capului. Acesta este universul deținutei Sia Strihan, victima din Interogatoriul. După torturi, umilințe și privațiuni, tratamentul ei se schimbă brusc. Bătăile zilnice încetează, este mutată într-o celulă mai mare, i se îngăduie să facă, singură, o plimbare prin curte, să facă baie, i se aduce ceai cald, mâncare din belșug, un alt rând de haine, chiar și o cremă ,,Nivea”. Tortura fizică este înlocuită cu tortura psihologică, „vreo glumă idioată, să-i încerce nervii” (p. 13). Perversitatea și viclenia regimului sunt deductibile din tacticile utilizate de reprezentantul lui, cel care conduce interogatoriul. Slăbiciunea mimată a acestuia, tonul confesiv adoptat, dezvăluirile despre sine au ca scop slăbirea instinctului de apărare al deținutei. Autorul dezvăluie, din acest  punct, veleități de regizor desăvârșit. Adevăratul dialog între cei doi nu se duce pe față. Totul devine un periculos și inteligent joc de interese, dus „pe dedesubt”. Intenționalitățile finale rămân necunoscute. Deținuta îi analizează minuțios fiecare mișcare. Încearcă să pătrundă dincolo de cuvintele lui. Suspiciunea este comod instalată. Simțurile sunt încordate. Timpul dilatat. De aici se naște tensiunea neobișnuită a acestei proze. Tehnica de redare a acestei situații este impecabilă. Frazele scurte, reci, tăioase, ritmul alert, tensionat, fac lectorul să simtă fiori reci pe șira spinării. În O fereastră către clasa muncitoare viziunea se lărgește, Norman Manea înfățișază panorama sumbră a unei societăți, a cărei clasă reprezentativă este clasa muncitoare sau ,,năpăstuiții cotidianului” (p.129), cum mai sunt numiți. Ei își împart existența între ,,cozile zilnice la carne, săpun, pioneze, hîrtie igienică, autobuze, tigări, căciuli” (p. 129), muncă și copii. Viața lor, o „rană”, contactul cu ei, un „contact insalubru. Cu praful, cu brutalitatea, cu simplitatea aspră. Gunoi și microbi și scîncetul banalității” (p. 133). Cadrul este pe măsură. Orașul dürrenmattian pălește în fața acestei imagini de coșmar: „Orașul strivit sub atotputernicia nopții. Străzile din jurul stației par culoarele unei caverne, sub pământ. Întuneric dens pe marile artere ale metropolei, ca într-un sat nesfîrșit și pierdut. Doar farurile puținelor autoturisme care trec pe bulevardul pustiu luminează, scurt, masă de furnici negre, strînse unele în altele, gigantic trup de balaur care geme, din cînd în cînd cu gura cît o prăpastie. Otrava blestemelor crește. Un zumzet întunecat și rece. Surdina urii și disperării. (p. 130). Muncitorul Nanu Valentin este oglinda fidelă a acestei clase. Nenorocirile lui sunt dramele muncitorilor cu care se identifică. Evenimentele se precipită. Reprezentantul clasei muncitoare se cufundă tot mai mult în „nămolul puturos” (p. 135) al cotidianului. Muncitorul este nedreptățit la serviciu pentru că refuză s㠄dea cota pentru șef” (p. 125), trece printr-un proces în urma căruia este despăgubit doar parțial pentru cele îndurate, îi moare soția în spital datorită neatenției medicilor. Revolta naratorului crește vizibil în paralel cu aceste relatări. Forța defulării acestuia atinge cote amețitoare. Narațiunea devine tot mai sincopată. Pulsul textului crește până explodează în secvențe de o poezie crudă și dureroasă. Imaginile se învălmășesc. Textul e tot mai agresiv: „Se tot apleca, se vîra adînc în puțul întunecos. Revenea cu o mereu altă porție de excremente. Le vărsa, grijuliu, la marginea trotuarului, fără a-și atinge costumul impecabil (...) privitorul va ameți, leșin și vomă și mlaștina coșmarului, jur împrejur. Concentrarea sleia, sleiau puterile... o pierdere de contact, alunecarea în pîslă și abur, surparea.” (pp. 134-135).

Același traiect tensionat îl urmează și celelalte două proze din volum. Biografia robot, reluată dintr-un volum mai vechi, Octombrie, ora opt (Ed. Dacia, 1981), denunță tehnicile de manipulare a individului, controlul asupra vieții private. Regimul politic, prin delegații săi, încearcă să controleze trecutul, prezentul, dar și viitorul, ca la Orwell. Defularea naratorului din final urmărește pedepsirea personajelor vinovate, cu iadul, pe care ele însele și l-au creat: „Fragila Puiu, săgetată de durerile copilului monstru care îi umfla pîntecul, se va chirci, înfricoșată, aruncînd brațele în aer, după ajutor: într-o cabană de munte, pustie, călătorul cu chip și vorbe de adolescent, dintr-o dată trezit de visul rău al nopții, va fi proiectat în fața ferestrelor brusc deschise, orbit de farul rece al lunii, încremenită de muțenie: dulapul de fier cu dosarele polițiste ale biografiilor va scrîșni brusc, zguduind pereții cancelariilor mizere, ca și cum s-ar fi umflat, într-o clipă, de gemete și gunoaie: în stația de tramvai dinspre Abator, bietul funcționar rătăcit se va ghemui de frig și oroare, speriat de uriașa năzdrăvănie în care își umfla de cîteva ore, ca un apucat, dementul proiect oligofren care îl ilumina, îl înfricoșa, îl chinuia, virilă și neputincioasă exaltare, de parcă și-ar fi redobîndit instantaneu delirul copilăriei țicnite...” (p. 110). În Trenciul este înfățișat universul privilegiaților regimului. Departe de a fi și niște privilegiați ai sorții, personajele de aici sunt labile, vulnerabile, slabe, cu un echilibru psihic fragil. Astfel că o întâmplare ca găsirea unui trenci străin pe cuier este exact scânteia de lângă butoiul cu pulbere, proza încheindu-se semnificativ cu crizele de isterie ale unui personaj.

Asemănat de critici cu autori de primă mână ai literaturii universale ca Musil, Kafka, Gogol, Norman Manea este unul dintre cei mai mari graficieni ai unei umanități în derivă. Calitatea de martor este prețul plătit pentru expresivitatea cu care redă în ficțiunea sa o societate în care viciul este cronicizat și libertatea o iluzie. Revolta autorului, scârba față de realitatea textuală înfățișată, exprimate printr-o proză viguroasă și densă, cu inserții de o poeticitate dureroasă, fac din scrisul lui  Manea o exorcizare a unui coșmar viu încă în amintirea sa, iar năucitoarea forță a defulării din proze face din Fericirea obligatorie, o palmă grea dată trecutului de către una dintre victimele sale.