Nr. 6 (487) iunie 2006

Poezie - proză

Unii critici susţin că „evoluţia” în sfera genurilor literare seamănă foarte mult cu dezvoltarea biologică a omului, poezia fiind adolescenţa, proza tinereţea, iar maturi­ta­tea desăvîrşită drama. Nu e cazul unui lung şir de contraexemple, şi nici intenţia mea nu este de a intra în polemică. În schimb sunt de acord cu prozatorul Örkény István ca­re, în legătură cu volumul de proză „În luntra lui Charon” al poetului Illyés Gyula, a scris: „în mod paradoxal, poeţii au făcut cel mai mult pentru formarea limbajului pro­zei literare”. Şi îşi explică afirmaţia: „nu e vorba că Arany János ar fi mai mare sau mai important decît Jókai Mór, dar Jókai  a fost absorbit, poate chiar depăşit de limbă în­săşi, în schimb de la Arany oricine poate oricînd să mai înveţe cîte ceva.”

Da. Poetul înnăscut nu atunci recurge la mijloacele stilistice ale prozei sau ale dra­mei cînd se „maturizează”, ci atunci cînd simte că  o anume temă  ar „exploda” în ca­drul riguros al unei poezii. Cred că aşa s-a născut şi proza scurtă a lui Nemes Nagy Ágnes (1922-1991). Poetă autentică, de la debut a fost devotată valorilor clasic-eterne, în cursul întregii sale vieţi fiind preocupată de definirea locului omului în Univers, a lo­cului creaţiei Poetului în Viaţă, la urma urmei a locului personal în Marea Creaţie. Deci e firesc să se fi întîlnit în cursul faptei creatoare cu situaţii care depăşeau formele poetice. Care au cerut – şi au primit – formele unei proze lirice. Nici o contradicţie, nici o confruntare, nici un fel de ierarhizare: poezia şi proza au jucat la egalitate în o­pera lui Nemes Nagy Ágnes.

 Nemes Nagy Ágnes

Proporţiile străzii

 Dar amănuntele, pisicile. Fiindcă e clar că tramvaiul se apleacă în curbă asemenea u­nui alergător bătrîn sau cum o face şi pămîntul în curba orbitei eliptice, ceea ce nici nu este o asemănare, doar cealaltă faţă a aceleiaşi legi. Deci relaţia dintre masă şi mişcare e numai pro­porţii, dependenţe, coeficienţi. Asta se vede pe stradă.

Asta se vede, dacă fac abstracţie de accidental, se vede planul eclipticii, dimineaţa sau seara la şase, în vreme înnorată sau însorită. Dacă dezbrac casa, dacă dezbrac osul, dacă dez­brac mersul (flora, climatul), atunci ceea ce rămîne sunt liniile, curbele, reţeaua. Dar şi re­ţea­ua este doar un desen şi curba e doar o metaforă. Legea e invizibilă. Asta se vede.

Şi intersecţiile. Adică de exemplu intersecţiile între viu şi mort. Două legi. Trei legi. Şaişpe. Intersecţiile. Deci dacă desfac cu grijă accidentalul, sub el strălucesc stelele intersecţii­lor şi orbitele pornite din ele sunt nişte urme de condens pe o imaginaţie albăstruie.

Dar amănuntele, zic, pisicile. Deşi pe lîngă lege sunt indiscutabil doar nişte bule cîr­lion­ţate. Ghemotoace de păr, chiar bune de dat la o parte, nişte peruci plutitoare pe viitură. Matca mare sub ele şi în spatele lor văi, dealuri, creste, masivele suflecate de munţi ale ba­zi­ne­lor de apă, geologia planetelor cunoscute. Sub ele comparaţiile şi măsurile, kilometrul cub, chinta, marea umbră conică a pămîntului în spaţiu, centimetrii, anii, gradele celeste; picior, din, decibel, luni, marţi; consecinţe, abstracţii.

E clar. Lumea-i atît de translucidă. Casa, asfaltul, în spate cu scheletele metalice ale mă­surilor, toate sunt translucide .Dar se conturează deja, ca în filme, cu o transpunere, un alt chip, un alt cer.

Dacă desfac accidentalul, din spate apare negrul hărţilor stelare, revelaţiile argintii ale u­nei emisfere nordice.

Ce e faţa pe lîngă toate astea? E chiar biblia săracilor, imagine, imagine şi iar imagine, forme şi lianţi. Înşiruite şi pictate frumos, aşezate pe peretele domului. Primii sunt cei doi go­laşi şi merele, urmează aripile dulci ale îngerului, în mînuţă ţine paloşul îngîndurat, pe urmă: potopul, arca, păunul, urmează ciorchinele de struguri, după care mielul, dupăcaredupăcaredupăcare : Nehemia. ( Şi bine-nţeles în spatele lor – nu cumva să uităm – pe­re­tele de piatră, scheletul mai sus amintit, pilonul-măsură, cîteodată cu nişte colţuri neaşteptate, înfingîndu-se în formele povestirilor noastre.)

Dar...Dar eu. Doar una. O singură dată. A povesti totuşi o singură pisică, o pisică a­proape fără consecinţe, cum traversează strada, cum trece, oblic pe marginea sistemelor de mă­suri, cum merge, pe cele patru lăbuţe de gumă roasă, cum traversează, în ritmul omopla­ţilor mici şi ascuţiţi, şi dispare (declaraţie mută de independenţă ) între o uşă de maşină şi trun­chiul unui tei.

Nu mai e. Nu mai e nimic .Doar din depărtări mă atinge  – mişcarea finală – cu frunza liliachie a ochilor săi.

Capătul liniei de tramvai

1

— E cumva...ciudat.

— Aş spune, că-i imposibil.

— Doar a fost refăcut după război.

— Bine-nţeles că l-au refăcut. De multe ori am trecut pe aici. Cum să nu fi trecut.

— Dar acum e parcă....

— Da, e parcă.

— Totuşi nu. Sunt dărămîturi mult mai recente. Din cauza desfiinţării liniei sau a schimbării şinelor.

— Atunci de ce e ciuruită clădirea din staţie? Gaura aceea mare, rotundă e clar că e urmă de tun. Şi ce caută buncărul de beton pe lîngă mormanul de fier vechi al şinelor, cu inscripţia pe perete: Vindem îngheţată?

2

Totdeauna a fost un loc straniu. Tramvaiul intra într-o vale, mergea, mergea, pe un drum din ce în ce mai îngust, pe urmă a apărut şi în faţă coasta muntelui şi tramvaiul s-a o­prit. Căldare. Capăt de capăt.

Jur-împrejur valea e căptuşită cu bolovani, o cameră de piatră sub cerul liber. Peste in­trarea îngustă se-ntinde un pod, arc peste semicercul camerei-căldare, deschizînd şi închizînd spaţiul.

Clădirea capătului de linie are a scheletul din lemn. Decoraţiile şi gardul de fier vopsite în galben; lirica de fier forjat de sfîrşit de secol. Este un capăt de linie mic, intim, victorian.

Capăt de capăt, intim, victorian. Acele vagonaşe mici ale tramvaiului, luminate – e vor­ba de varianta cu un singur vagon -, cum pornesc zumzăind în noapte, nişte licurici, de­modate. Oare mai stă cineva şi acum aici, la poalele muntelui?

3

Bineînţeles că stau. Nu mulţi. De exemplu doi stîlpi de piatră, acolo sus, cunoscuţi de demult, intrare undeva. Acum între ei stă culcat un trunchi de copac. Doi stîlpi de piatră, după ei o cărare în pădure, cu o curbă indecisă, plină de iarbă, şi totuşi parcă ar mai porni un­deva.

— Să urcăm?

— Nu.

4

Sala de aşteptare e aproape întreagă. Cu stîlpii ciopliţi parcă e o verandă la ţară, în lu­mi­nă de toamnă. Prin împrejurimi cadavrele balustradelor de manevrare, aplecate peste mor­manul de pietriş dintre fostele şine. Mai încolo în iarbă tufişul din cabluri ruginite. Pe pantă planşa unor scări de piatră roase. E tipic. Nişte scări tipice, după un bombardament puternic. Au explodat. Doar buncărul e intact, cum  deschidem poarta de fier, vedem că înăuntru e plin de mizerie. Abia încap doi oameni. Măsură standard. E tipic.

Dar n-au putut exploda, aici nu poate fi un buncăr, vînd îngheţată, măsură standard, doar l-au refăcut acum 30 de ani. Nu atunci suntem aici, ci acum, după 30 şi ceva de ani. Vraişte prin iarbă măcrişul sălbatic, ghemotoace de sîrmă.

5

— Am ocolit în U.

— N-am ocolit în U. După tine, unde sunt cei doi stîlpi de piatră?

— Acolo.

— Da de unde. Acolo.

— După tine, unde este capătul de linie?

— Acolo.

— Imposibil. La plecare am ocolit în U. Aşa că în focarul lui U este capătul de linie. Nu pot să greşesc capătul de linie.

6

Ne întoarcem. Bine-nţeles nu este acolo. Ne întoarcem. Capătul de linie nu-i acolo, ceea ce nu înseamnă nimic. Sunt atîtea urcuşuri, serpentine, ocoliri, în spatele oricărui deal poate apare o căldare , care n-a explodat, a explodat, dar a fost refăcut acum 30 de ani, care nu e în ruină, este în ruină, dar totuşi. Nu spun că sunt foarte multe. Ar fi incorect, exagerat. Trei, cel mult patru capete de linie, în spaţiul simţurilor atîta încape.

Şi nu alături sunt acele capete, întinse în spaţiu, da de unde. În aceeaşi vale, într-un singur punct, împreună. Un singur loc geometric vibrează acolo, închis într-un înveliş trans­pa­rent, cum sunt acele coridoare speciale la aeroporturi, ştii şi tu. În coridor invizibil de spa­ţiu magnetic, cu trei-patru modalităţi de timp în pîntec. Doar aşa întîmplător, uitat de cineva, cu conţinut accidental de capăt de linie.

Vibrează coridorul aerian terestru în care adineaori întîmplător am intrat, suflă vîntul. Suflă vîntul, curăţă găurile intre cărămizi, astupă găurile dintre cărămizi, se ridică, se lasă pe­retele, în colţul coridorului capătul de linie se apleacă, face reverenţe, acum se pare ca un scuipat de piatră mîzgălit de un picior mare, acum iar e perete, ghişeu de bilete, morişcă de vînt. Stările diferite se adună, se presează tare de tot, se desprind, zdrenţe de beton armat, piatra  fîlfîie asemenea textilelor, sus, sus, alipit jos.

Acolo am intrat noi, cine ar fi crezut, călători nedumeriţi, în suflul sălbatic al unui co­ridor de vînt, nepregătiţi, unde casa este o singură zdreanţă de steag, casa este o manta culcată de soldat care tot timpul sare-n sus, cu mînecile goale spre cer şi parcă n-ar exista nici o for­mă, n-ar fi nimic, doar vîntul.

7

Dar e abrogat. Deja se desfac pereţii acelui coridor, a rămas acolo doar dintr-o uitare e­videntă. Pentru un moment buncărul, scuipatul de piatră, o stare inexplicabilă de timp-fu­gin­d-în-spaţiu şi după ea toate celelalte. Dar deja îl ridică o macara, macara care n-are umbră, pe cer turnuri de metal invizibile ale unor construcţii, cum manevrează, vrînd repede să excludă perturbaţia de dimensiuni.

Ia vezi, ce forfotă în aer, sclipiri metalice ale corecturilor, nişte lucrări imense, transpa­rente. Acolo-i, acolo-i cerul, ca peste un port, unde se vede o  panoramă a pînzelor şi se aude bu­buitura furnalelor şi a depozitelor. Ia uită-te, sclipiri, zdrăngănituri arcurile albăstrui ale sudurii timpului. Acolo se-nchide ceva şi deschide ceva, lucrează cu nişte flăcări ca cerul, sfîşie sudează sfîşie iarăşi rănile dimensiunii. Dacă acum repede peste deal...

8

— Despre ce vorbeşti?

— Despre capătul de linie.

— Dar nu este acolo. Nu-nţeleg? Nu este acolo.