Amintirea unui surîs
Nu l-am cunoscut pe
d-l Borcea ca profesor; hazardul vieții a făcut să nu mă număr printre studenții
dînsului. Iar hazardul cotidinianului în care cu toții sîntem imerși mai mult
decît am fi dispuși s-o credem a făcut să nu asist la vreunul din cursurile
sau seminariile sale. Le rămîne celor ce i-au fost studenți să vorbească despre
dînsul ca dascăl, așa cum îmi amintesc că mi-a spus-o ține a să fie. Era
istoric un istoric deschis deopotrivă spre lumea Bizanțului și a Transilvaniei
și știa cît de multe presupune aceast cuvînt, dascăl, pe care noi toți, atunci
cînd ne mai amintim de școală, îl luăm prea adesea în derîdere. Ceea ce pot eu
afirma cu deplină certitudine este faptul că știa să vorbească despre lucrurile
de care se ocupa. Vreau să spun că nu doar cunoștea acele lucruri ci știa cum
să treacă propriile lui cunoștințe celor cu care vorbea. Nu avea de loc
crisparea și prețiozitatea care însoțesc știința atîtor istorici. A vorbi firesc
despre lucruri dificile e întotdeauna marca unei nevăzute lupte lăuntrice cu
obstacolele unui drum asumat. Într-una din ultimele noastre întîlniri mi-a
arătat cu mîndrie și cu modestie deopotrivă cărțile de istorie bizantină pe
care și le adusese din Belgia. Cărțile acestea veneau, într-un sens, prea tîrziu;
lucrări clasice ale domeniului, ele i-ar fi fost lui însuși mult mai de folos în
anii formării. În alt sens însă, ele veneau la timp pentru generațiile de
studenți cărora înțelegea să le împărtășească bucuriile și dificultățile unei
vocații. Ni se-ntîmpla să vorbim uneori despre o problemă sau alta a Istoriei
Răsăritului și-mi amintesc că mereu reveneau în discuție clasicii Rostovțev,
Ostrogorsky și Bréhier cărora le admiram, amîndoi, nu doar erudiția, ci și
limpiditatea stilului. Și-mi spuneam mereu că acesta e un semn nu doar al
maturității istoricului, ci și al echilibrului omului. Căci cei ce se regăsesc
în clasici au, neîndoielnic un alt fel de raport cu istoria. Și cine știe?
poate cu eternitatea.
Mai multe persoane
mi-au vorbit, cu mirare sau cu ironie, despre cărțile pe care Liviu Borcea le-a
editat cu-atîta stăruință în ultimii ani. Prolixitatea aceasta are,
neîndoielnic, o dimensiune deconcertantă. Astăzi, privită retrospectiv, pare a
fi pusă mai curînd sub semnul unei implacabile urgențe. Autorul lor nu a plecat
fără a ne dărui ceea ce ani de trudă au adunat ca fiind cuvîntul său ultim.
Celor ce nu vor să-l piardă definitiv, le stau aproape cărțile sale și intenția
ce leagă aceste cărți într-un proiect coerent. Nu sînt istoric pentru a putea
judeca valoarea acestor cărți în peisajul istoriografiei românești contemporane.
Pot spune doar că unele dintre ele precum cea despre casele Oradiei ori cea
despre Bihorul medieval m-au ajutat să mă regăsesc în geografia complexă a
orașului meu de adopțiune. Dacă lumea nu se rezumă doar la acum și aici, Liviu
Borcea mi-a fost un ghid prin nevăzutul ce înconjoară ca un halou cele văzute
cotidian. Și, personal, de aceea cred că era un istoric adevărat și împlinit:
știa să vadă în nevăzut și să facă nevăzutul vizibil.
Dar dacă e să vorbesc
despre dânsul, nu aceste lucruri sînt primele ce-mi vin în suflet. Vecini în
ordinea spațiului și, mi-ar place să cred, nu doar în aceasta ne întîlneam
întotdeauna cu surîsul pe buze. Nu mi-l amintesc nicicînd încruntat sau drapat
într-o preocupare gravă. Ori de cîte ori se întîmpla să ne intersectăm
drumurile, domnul profesor aducea cu sine seninătatea surîsului. Și tocmai de
aceea era unul din oamenii (cît de puțini, în definitiv!) alături de care mă
simțeam liber. Surîsul lui mă invita să surîd eu însumi, să-mi las în urmă
crispările, să-mi dau glas întrebărilor, să am curajul de-a face proiecte, să
fiu eu însumi. Surîsul acesta întru totul firesc era de fapt expresia unei
eleganțe lăuntrice din ce în ce mai rară în acest timp sărac. Îmi amintesc că,
la primele noastre întîlniri, îmi evoca mereu o întîmplare anecdotică petrecută
în satul bunicilor mei. Atunci mă lăsasem pătruns de farmecul anecdotei și,
finalmente, am reușit să-mi înving blocajele și reticențele. Astăzi știu că era
vorba de altceva: acea anecdotă îmi indica un spațiu comun, al surîsului și al
memoriei. La urma urmei, dacă stau să mă gîndesc mai bine, de cîte ori ne-am
întîlnit, ne-am întîlnit sub semnul memoriei și al surîsului. Era unul din
oamenii ai căror prezență te făcea să simți că doar surîsul poate birui
opacitatea memoriei și doar curajul memoriei poate susține liniștea surîsului.
Astăzi, asemeni
tuturor celor ce l-au cunoscut, mă simt abandonat doar memoriei. Dar mă gîndesc
că, poate, ceea ce dînsul ar fi dorit să păstrăm ar fi fost mai curînd surîsul.
Căci surîsul acesta nu doar face memoria suportabilă, ci și deschide încă o
dată spre o întîlnire. La fel de vie și de adevărată ca toate celelalte. |