Explorări în comunismul
românesc (II)
de
Paul Cernat, Ion
Manolescu,
Angelo Mitchievici, Ioan
Stanomir
Ne aflăm, iată, în
posesia celui de-al doilea volum al Explorărilor în comunismul românesc
(Editura Polirom, Iaşi, 2005) pe care cvartetul Paul Cernat, Ion
Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir le întreprinde nu cu mijloacele
istoricului profesionist, ci cu cele ale cercetătorilor de fenomene culturale
(adesea paraculturale) ce oglindesc felul în care s-au produs sovietizarea,
dejişizarea şi, apoi, după o perioadă de ralativă liberalizare, ceauşizarea
României în arcul de timp dintre 1945 şi 1989. Acest al doilea volet al
cercetării e un formidabil argument ce întăreşte profeţia lui Petre Pandrea din
Lumea de mâine (carte comentată în primul tom), profeţie ce glăsuia că
„ne îndreptăm inexorabil spre socialism”. De altminteri, în 1969 acelaşi
intervievator, Ion Biberi, realiza o seamă de discuţii radiofonice ce vor fi
publicate în 1980 în volumul Lumea de azi, care, aşa după cum remarcă
Ioan Stanomir, consemnează „acceptarea anormalităţii totalitare ca ordine
firească a structurii cotidianului”. Dar, observă comentatorul, „decalajul
dintre momentul consemnării dialogurilor şi cel al editării lor efective (1980)
este unul care pune în evidenţă şi dispariţia progresivă a iluziilor. De la
entuziasmul mobilizării naţionale din repetabila scenă a balconului, în piaţa
Comitetului central, la grotescul arheologic ocazionat de celebrarea a 2050 de
ani de la fondarea statului dac al lui Burebista, distanţa este frapantă şi
concentrează falsele promisiuni ale unui prim deceniu al epocii de aur”. Drumul
acesta de la sovietizare la ceauşizare pe care au pornit mai întâi nişte
marginali, nişte oameni ai subteranei, ai clandestinităţii (cf. Stelian Tănase
Clienţii lu’ tanti Varvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005) a
fost unul extrem de aglomerat, pe arterele sau, mă rog, magistralele sale (nu
întotdeauna şi nu obligatoriu albastre) circulând în voie ori în libertatea
supravegheată acordată de „organele superioare de partid şi de stat” ori de
Securitate fiinţe de o inimaginabilă diversitate, intelectuali de calibre extrem
de diferite, de la „divinul critic” G. Călinescu, devenit extrem de rapid un
apologet al comunismului şi un duşman al partidelor istorice, la istoricul de
propagandă Dumitru Almaş, abil furnizor de mitologie de carton sau dramaturgul
Paul Everac, preocupat să slujească ampla „inginerie sufletească” la care visau
cei ce-i plăteau regeşte mercenariatul.
În Prefaţa
intitulată Un sunet care a fost autorii cărţii ne încredinţează că şi
„prezentul volum rămâne opera aceleiaşi asocieri libere de spirite pentru care
revizitarea obiectelor de propagandă ale regimului comunist este o acţiune în
care dimensiunea intelectuală se întâlneşte cu cea etică”. Dar parcă în cazul de
faţă întâlnirea şi asocierea se petrec cu încă şi mai multă rigoare decât s-a
întâmplat în primul tom, intenţia şi perspectiva diacronică sunt mai întărit
formulate, rigoarea academică mai explicită. Cum textele de propagandă nu
lipsesc nici în obiectele lipsite de orice valoare culturală, precum e cazul
carnetului de elev, între coperţile căruia se găseau înscrise nu doar
rezultatele la învăţătură ci şi principalele ţeluri ale îndoctrinării comuniste,
aşa după cum demonstrează studiul Carnetul elevului socialist, scris de
Ion Manolescu, cartea nu e una eminamente de istorie a îmbinării culturii cu
propaganda. Dar, neîndoielnic, centrul de interes al acestei ample cercetări
(volumul pe care îl comentez are aproape 550 de pagini) e dat de explorarea
produselor zis culturale, considerate adesea marginale, de la note de călătorie
la creaţie literară juvenilă, de la presa „angajată” la romane „optimiste” în
care „binele învinge”, de la literatura dramatică aparent sofisticată la mereu
reînnoitele tentative de anexare a istoriei naţionale sau a creaţiei
eminesciene, toate soldate cu considerabile „depăşiri de plan”.
Autorii fac apel la un
instrumentar multidisciplinar, „mobilizând- cum scriu ei înşişi în deja
menţionata Prefaţă- istoria ideilor, istoria imaginarului şi istoria
literară în accepţia ei clasică” în dorinţa de a oferi cititorului „o
reconstrucţie a imaginarului comunist, în câteva dintre articulaţiile sale”,
nutrind convingerea că „investigarea trecutului devine puntea către un prezent
încă marcat de patologiile intelectuale şi de compromisurile morale anterioare.”
Ceea ce izbutesc ei se dovedeşte a fi o istorie inedită a comunismului românesc
prin texte de propagandă, texte ce au drept punct de plecare şi faruri
călăuzitoare figurile lui Lenin şi Stalin (cf. capitolul O criptă pentru
Vladimir Ilici scris de Ioan Stanomir) şi punct terminus pe cea a lui
Nicolae Ceauşescu care, odată cu dispariţia sa violentă în decembrie 1989 „i-a
salvat şi decomunizat pe toţi cei care-l conduseseră la acea moarte”,
după cum scrie Adrian Cioroianu în cartea Pe umerii lui Marx – O introducere
în istoria comunismului românesc (Editura Curtea veche, Bucureşti,
2005). După remarca aceluiaşi istoric, cu ocazia revoltei din decembrie 1989,
„partidul a fost lăsat să dispară odată cu Ceauşescu şi din motivul că, pe
fondul unei ipocrizii şi pasivităţi comune, acesta din urmă i se substituise
demult.” Tot Adrian Cioroianu subliniază că „forma comunismului românesc s-a mai
schimbat de la o etapă la alta, dar fondul său dominant stalinist a supravieţuit
până în ultima sa clipă”. Explorări în comunismul românesc pare a
confirma opinia istoricului profesionist. În condiţiile unor atari schimbări,
pot fi privite şi modificările de atitudine pe care mai marii propagandei
comuniste le-au avut faţă de Eminescu (modificări pe care le analizează partea a
doua a studiului lui Paul Cernat În numele lui Eminescu). În 1989,
Ceauşescu combătea imperialismul cu armele Doinei, murind pe
limba ei, asta după ce la începuturile comunismului românesc, textul respectiv
fusese pus la index ca intrând în contradicţie cu idealurile
„internaţionalismului proletar”. Paul Cernat constată că „marea manipulare a
comunismului românesc creşte şi descreşte între centenarul naşterii şi
centenarul morţii marelui poet”.
Experienţa comunistă
începe în România cu o etapă pregătitoare, în configurarea căreia un rol de
seamă îi revine lui Alexandru Sahia, cel care „aşteptând răsăritul” a făcut, ca
atâţia alţii, o călătorie iniţiatică în Uniunea Sovietică. „Călătoria în Rusia
din 1934 – notează Ioan Stanomir în capitolul Un om aşteaptă răsăritul –
este punctul culminant al unei experienţe definibile în termenii apostaziei,
revelaţiei şi fervorii utopice. Sahia este parte din acea comunitate trăind la
marginea religiei instituite şi care valorizează o energie escatologică pe care
Bisericile o repudiază ca eretică”. Sahia nu este, după cum bine se ştie, unicul
călător în Uniunea Sovietică. Ba chiar, după cum scrie în cartea deja menţionată
Stelian Tănase, autorul celebrei Uzina vie „a călătorit în URSS nu ca un
privilegiat, ca un scriitor celebru. VOKS şi Komintern nu i-au organizat
ceremonii. Nu i s-au luat interviuri, nu a primit drepturi de autor. Era un
jurnalist oarecare venit dintr-o ţară mică”. Şi totuşi, adaugă Stelian Tănase,
oamenii lui Iagoda au fost interesaţi de el, deoarece comunist fiind, aparţinând
clandestinităţii, figura printre cei mai suspectaţi căci putea fi un „client al
lui tanti Varvara”, adică agent dublu ori provocator. Precauţiuni inutile căci,
din câte se pare, deşi a trăit în URSS o experienţă traumatizantă, a fost
arestat şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, nimic nu transpiră în cartea URSS
azi. Sahia nu a căzut nici în greşeala lui Panait Istrati din Spovedanie
pentru învinşi (se poate consulta cu folos în acest sens capitolul
Renegatul Istrati din cartea lui Stelian Tănase), nici în cea a lui André
Gide din Retour de l’URSS (cf. Michel Winock- capitolul André Gide
în Ţara Sovietelor din Secolul intelectualilor, Editura Cartier,
Chişinău, 2001). „Pentru Sahia- scrie Ioan Stanomir- totul este transparent,
lipsit de echivoc, păstrând aerul unui jurnal de actualităţi cinematografic”,
el „aterizează în plin comunism şi savurează fiecare moment”. Sahia reface în
scrierea lui întregul imaginar al epocii staliniste, iar „cuminţenia” lui va fi
cu vârf şi îndesat exploatată după 1945 pentru consolidarea în România a
regimului la care a visat. Aşa după cum observă Stelian Tănase, „propaganda se
serveşte de cadavrul lui, de amintirea lui, pentru a construi un mit”. Cu
înflăcărare va scrie despre realizările din Uniunea Sovietică, Mitiţă
Constantinescu ce întocmeşte, după spusele lui Ioan Stanomir, „un amplu tratat
despre fericire”. Filosovietismul fostului guvernator al Băncii naţionale se
concentrează în Continentul URSS ce „poate fi citit, cel puţin până la un
punct, ca unul dintre acele texte profetice în al căror filigran se întrevede
viitorul Republicii Populare Române”. Grad zero al propagandei, cartea lui
Mitiţă Constantinescu anunţă viitoarele exerciţii de admiraţie iscălite de
Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Tudor Teodorescu Branişte şi
alţii asemenea lor, grupaţi în „proiectul cultural partizan” care e ARLUS şi
care, după cum susţine Adrian Cioroianu în ampla sinteză deja citată,
„rivalizează… prin multitudinea preocupărilor sale cu Academia şi Universitatea,
instituţii pe care, de altfel, le va depăşi în complexitate”.
Printre intelectualii
„intoxicaţi cu propria fericire”, o fericire furnizată şi retribuită de regimul
comunist pe cale de instalare, se va număra G. Călinescu. Nu contează că în
1948, profesorul va fi scos de la Universitate. Aşa după cum observă Angelo
Mitchievici în capitolul George Călinescu şi dilemele mandarinului valah,
„începând cu anul 1945, încetul cu încetul, cariera publicistică a lui G.
Călinescu se transformă în carieră politică”, iar în timp, tonul editorialelor
sale se schimbă, se radicalizează, până în clipa în care „profesează un discurs
inept şi tot mai intolerant”, pe care azi nu mi se pare deloc riscant a-l asemui
cu cel practicat de pixul inflamat al vreunui C.V. Tudor. E greu de spus care e
explicaţia reală a acestui fenomen, dincolo de cameleonismul specific omului
Călinescu. Să fie vorba oare despre faptul că, aşa după cum crede Adrian
Cioroianu în cartea Focul ascuns în piatră (Editura Polirom, Iaşi,
2002) „intelectualul va fi mereu vulnerabil în faţa politicului” sau despre
„complexul surclasatului” invocat de Angelo Mitchievici chiar în cartea pe care
o comentez, dar în capitolul Un fluture pe lampă sau lumea de dincolo?
Cum la vremea burgheziei, Călinescu a jucat rolul unui underlord care,
neavând sânge albastru, nu a beneficiat de privilegii de castă, nu e deloc
exclus ca alinierea să fi fost una de bună voie, chiar autentică, în pofida
faptului că „în scriitura sa poţi gusta scriitura artistă”. Dacă e aşa, atunci o
nouă grilă de lectură, psihocritică, se impune deopotrivă pentru Bietul
Ioanide şi Scrinul negru. Nu e mai puţin adevărat că după 1947,
Călinescu va fi puternic contestat de stânga comunistă, revista Flacăra
declanşând o amplă campanie anticălinesciană încă din numărul 4 din ianuarie
1948. Printre acuzatorii publici se vor număra Ion Vitner, N. Moraru, Vicu
Mândra. Ion Vitner, bunăoară, va acuza fuga lui G. Călinescu de materialismul
dialectic şi istoric şi „căderea în idealismul retrograd”. Edificator în acest
sens e subcapitolul G. Călinescu din partea a treia Reeducare şi
prigoană a cărţii Anei Selejan, Trădarea intelectualilor – Reeducare şi
prigoană (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005).
Angelo Mitchievici
produce în capitolul Poetul şi cadavrul o minuţioasă analiză a
contextului în care s-a născut şi a miezului textului lui Sorin Toma Poezia
putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, considerat în epocă drept un model de
critică angajată şi în care autorul „împrumută terminologia medicală, raportul
critic-cititor devenind unul medic-pacient”, Paul Cernat scrie despre
Lirismul în slujba Revoluţiei, Ioan Stanomir examinează „la sânge” romanul
Letiţiei Papu Anii iubirii care dădea mare satisfacţie partidului după
ce o producţie epică semnată Mihai Villara (pseudonim al lui Mihai Fărcăşanu,
cel ce avea să fie, din câte ştiu, primul director al Departamentului românesc
al Europei libere) i-a cauzat mari supărări, iar Ion Manolescu
inventariază Clişeele tematice ale manualelor comuniste de clase primare .Unul
dintre aceste manuale, cel de Istorie a Patriei pentru clasa a IV
a, „elocvent pentru inserarea genelor ideologice în organismul tânăr”, manual
redactat de Dumitru Almaş a rezistat eroic între l967 şi 1997 (incredibil!), în
pofida faptului că ilustra deplin ceea ce Vlad Georgescu numea „istoria de
parastas” în conformitate cu care „pe urma documentelor de partid, a
indicaţiilor preşedintelui, întreaga activitate culturală a făcut din
istorie principalul element al propagandei” (cf. Vlad Georgescu- Politică şi
istorie- cazul comuniştilor români; Editura Humanitas,Bucureşti,
1990). Atât în respectivul manual cât şi în producţia sa pseudo-literară de
inspiraţie istorică, cu asiduitate recomandată elevilor, „Dumitru Almaş face-
aşa după cum observă Angelo Mitchievici în capitolul Poveşti, legende, utopii
– „o incursiune simbolică prin geografia mitică a ţării, fiecare popas nu
este decât un prilej de reflecţie încărcată de elogii pentru figurile neamului,
scriitorul desface o întreagă mitografie, susţinută de decupaje lirice adecvate,
de anecdote exemplare, de citate prestigioase; mitul, povestea şi adevărul se
îmbină util, se amestecă, se topesc unele în celelalte”. Stilul eroic de a citi
istoria „se păstrează egal, indiferent de eveniment” aici autorul probând un
„manierism” excelent, un exces mitografic, pernicios performat. Problema e că
aceste texte „populare” au ocupat abuziv funcţii formatoare cu efecte perverse
ce se manifestă şi azi.
Angelo Mitchievici e,
de asemenea, autorul capitolului Un fluture pe lampă sau lumea de dincolo
în care comentează cu acribie celebra piesă lui Paul Everac. Am anticipat
într-un fel demersul autorilor în comentariul consacrat primului tom al
Explorărilor în comunismul românesc (cf. Familia nr. 11-12 din 2005).
Cert e că Paul Everac s-a dovedit, pe tot parcursul existenţei sale active de
dramaturg „important” un maestru al propagandei, ale cărei intenţii uneori chiar
le-a anticipat. E greu de spus acum dacă nu cumva din jocul respectivei
propagande s-a zămislit chiar un mic joc al cenzurii ce a lansat ideea că
piesele acestui „camilpetrescian”, cum îl glorifica politrucul Valeriu Râpeanu,
nu ar fi întotdeauna pe placul regimului. Soarta „crudă” a primirii cu oarecare
întârziere a ok-ului necesar pentru reprezentarea piesei A cincea
lebădă l-a indus în eroare chiar şi pe Noel Bernard care a intervenit în
favoarea ei de la microfonul postului de radio pe care îl conducea (cf.
editorialul Ce-i place partidului din cultură în Noel Bernard- Aici e
Europa liberă, Editura Observator, Bucureşti, l990). În Un
fluture pe lampă „tabloul reactivează ceva din farmecul desuet-decadent al
saloanelor unei burghezii descompuse, după canonul bine precizat al vulgatei
decadente trecute prin filtrul marxist- leninist”. Paul Everac va mai înregistra
o victorie neaşteptată în 2005 când, sub semnătura unui oarecare René Al. de
Flers şi cu sprijinul Ministerului Culturii, la obscura Editură Vestfala
a apărut o carte despre decadenţa de la Europa liberă ( Radio Europa
liberă şi exilul românesc), carte ce pare scrisă în colaborare de
Securitate şi prolificul dramaturg. Un dramaturg ce a călătorit adesea în
Occident (replică peste ani a voiajurilor de odinioară ale predecesorilor săi
propagandişti în URSS) spre a dezvălui dramele umane pe care acesta le ascunde.
Iar efectele „iniţierii negative” în tainele Occidentului pe care le-a generat
de netăgăduitul succes la public al piesei Un fluture pe lampă au fost
dintre cele mai considerabile.
Cu totul surprinzător,
un veritabil şoc de lectură e capitolul Pe urmele lui Monciu-Sudinski.
Sub forma unor interviuri ori reportaje, „Monciu-Sudinski a lăsat… – crede Ion
Manolescu – o diagramă socială şi un fişier de identitate fascinante ale
omului comunist”, ale aşa-zisului „om nou” pe care, o dovedeşte şi al doilea tom
din Explorări în comunismul românesc, partidul s-a străduit din răsputeri
să-l făurească. |