Nr. 6 (487) iunie 2006

A trecut Eminescu prin Beiuş?

Pe malul stâng al Crişului Repede, între podul din centrul Oradiei şi sinagoga evreiască, înalţat pe un soclu, cu mâna dreaptă uşor ridicată înainte, „pururi tânăr înfăşurat în manta”-i, Eminescu priveşte în josul râului spre Budapesta, unde „coloanele foii noastre” „Familia”, a bihoreanului Iosif Vulcan, i-a adăpostit fragedul debut poetic cu poezia „De-aşiu avé”– şi spre Viena imperială unde şi-a purtat sprintenii paşi de student şi unde a apărat  cauza românimii ardelene în „Federaţiunea” deputatului beiuşean Alexandru Roman.

În fiecare 15 iunie la Oradea, urbea unde s-a mutat, „Familia” lui Iosif Vulcan după stagiul budapestan, cohorte de elevi, dascăli, simpli şi întâmplători turişti, oficialităţi ori pensionari venerabili înconjoară ca într-un sacrament statuia Poetului. Actorii ori elevii declamă, se cântă, se depun jerbe de flori, se rostesc alocuţiuni, dar mai presus de toate, oameni de toate vârstele, întocmai magilor din vechime, aduc aurul, smira şi tămâia veneraţiei şi a adoraţiei lor pentru naşterea marelui prunc al neamului românesc şi care a îmbrăcat hlamida ultimului mare poet romantic al lumii.

În aceste momente când, faţă de nimicnicia vremurilor vulgar materialiste în care ne obstinăm a supravieţui şi cu merindea poeziei lui, îmi pare că statuia poetului prinde viaţă, că părul îi flutură  întocmai unui steag strămoşesc de luptă, că tunica de bronz se subţiază sub flacăra lui interioară şi că se înfoaie întocmai unei pânze de corabie şi că băiatul din Ipoteşti coboară de pe soclul unde a stat ţinut tot anul ca Simeon Stâlpnicul şi, reînviat sub invocaţiile mucenicilor săi, trece prin mulţimea de adultori care-l aclamă neîntrerupt şi că, redevenit trubadur valah cu dor de ducă, se îndreaptă spre coroana munţilor Apuseni, spre Beiuşul legendar şi spre Şteiul prietenului său Miron Pompiliu.

Astfel de viziuni mă cercetează ori de câte ori este ziua de naştere ori cea de stingere a lui Eminescu şi de când, cu multă vreme înainte, am cunoscut un partizan fanatic al ideii că Eminescu a trecut pe la Beiuş.

Prin anii 1984-1985 pe strada Burgundia Mare, într-o modestă casă străjuită de un nuc uriaş, trăia un mare român – avocatul pensionar Emil Pop, fost prefect în Trei Scaune, născut la Vecherd în câmpia Ungariei, apropiat al lui Iuliu Maniu, posesor al unei biblioteci de-a dreptul fabuloase. Din afară, casa nu-ţi spunea aproape nimic. Înăuntru însă nu mai zăreai nici un crâmpei de perete din pricina cărţilor. Lângă zidurile de cărămidă din interior crescuseră cu anii alte ziduri – din cărţi. Cărţi rare, cu coperţi învelite în piele fină şi titluri aurite, dicţionare uriaşe, şi enciclopedii rafinate, compendii savant alcătuite, tratate de drept comparat, atlase de medicină cu planşe viu colorate, opere ale forurilor ştiinţifice din Budapesta şi Viena, cărţi de pură beletristică cu autori celebri ai lumii şi lângă care frisonai de emoţie. Cărţi care au scăpat ca prin miracol de confiscare ori distrugere, de epurare ideologică ori pângărire marxist-leninistă, de blestemul de a fi trecute la index. Opere care au scăpat de arderea lor pe rug aşa cum s-a întâmplat prin 1948 cu cărţile de religie ori „burgheze” ale bibliotecii liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş când însuşi directorul comunist cu pistolul la centură răscolea cu furca de fier prin mormanul de cenuşă pentru ca până şi ultima filă albă să se înnegrească şi să se nimicească în răsuflarea văpăilor şi astfel să se deschidă drumul unor noi „opere” care să fie numai „ad usum Delphini” noilor prinţişori de la Răsărit.

Intrarea în paradisul cărţilor interzise şi periculoase mi-a fost asigurată de muezograful profesor de istorie Mihoc Blaga, originar ca şi poetul Gheorghe Pituţ din Săliştea Beiuşului. Bătrânul avocat tocmai era scufundat în lectura cărţii „Minciunile convenţionale ale epocii noastre” de Max Nordau, carte de mare răsunet la apariţia sa şi care fusese tipărită în mai multe ediţii şi, bineînţeles, interzisă. Profesorul m-a prezentat concis şi energic şi s-a retras, invocând treburi prin târgul de joi al Beiuşului.

„Deci, ai terminat dreptul şi acum eşti jurist”? – m-a scormonit pe sub ochelari bătrânul. „Da”, am îngăimat eu. „Şi scrii teatru”?, s-a mai interesat el. Fără o vorbă, i-am întins manuscrisul piesei mele istorice „Clopotul”. „Te rog să mi-o laşi să o citesc şi vii exact peste o săptămână, adică joia viitoare”, a decretat fostul prefect. M-am retras, mulţumind şi cu inima ticăind de o mare emoţie.Dacă nu o să-i placă piesa, nu o să-mi mai împrumute nici o carte, mi-am zis în sinea mea imediat ce am închis uşa şubredă de sub bătrânul nuc de pe strada Burgundia Mare.

La exact o săptămână m-am înfăţişat la judecata bătrânului avocat. Din veranda ticsită de cărţi răzbătea afară în curte un îmbătător miros de cafea naturală – mirodenie greu de găsit pe acea vreme. „Semn bun”, am tălmăcit în gând comportamentul gazdei mele niţel ciudate.

„Bine ai venit, tinere domn”, mi-a strâns mâinile înrăitul cititor. De data asta am observat volumele lui Perpessicius despre opera integrală a lui Eminescu, întinse pe masa din verandă. „Ţi-am citit piesa de teatru, mi-a plăcut, dar mai tare mi-ar plăcea să ţi-o văd jucată pe scena vreunui teatru”, a mai adăugat amabila mea gazdă.

„Ţi-am pregătit o cafea adevărată”, m-a bătut el încurajator pe umeri „Mai dau şi eu câte o carte bună, veche, dar mai ales, interzisă, însă unor oameni de încredere şi mă mai aleg şi eu cu câte o cafea naturală”, se destăinui maestrul barei. „Nu suport nechezol”, a mai adăugat el, scuturându-se ca de friguri galbene. „Nici eu”, am bolborosit, înghiţind în sec la vederea albei ceşcute de cafea de pe masă.

Bătrânul m-a invitat ceremonios să iau loc. Avea un rafinament al bunelor maniere, un „savoir faire” de înalt aristocrat şcolit  la universităţi apusene şi un admirabil fel de a fi care-ţi inspira deopotrivă încredere şi prietenie. M-a iscodit unde am isprăvit liceul. „Aici, la Beiuş”, am răspuns eu mirat. „Ce ai studiat din Eminescu?”. „Scrisorile”, „Împărat şi proletar”, „Luceafărul”, proza şi lirica de dragoste, „Sara pe deal” şi câte şi mai câte, am răspuns eu, aducându-mi aminte de iubitul meu profesor de limba şi literatura română, Milan Martinov, omul providenţial care m-a trimis la olimpiadele de literatură română de la Iaşi şi de la Craiova şi în tabere ale redactorilor de reviste şcolare, adevărate pepiniere ale scriitorilor de mai târziu şi unde întâlnisem şi un leat care răspundea la numele de Matei Vişniec.

„Şi nu aţi studiat voi la şcoală poezia „Doina”? a întrebat oţărât bătrânul avocat. „Nu”, am răspuns eu.Bătrânul s-a ridicat şi a trântit ochelarii de opera lui Perpessicius întinsă pe masă. „Dacă aş fi fost dascăl de română, v-aş fi propus „Doina” lui Eminescu şi articolele incendiare pe care le-a publicat el în presa vremii. Eminescu, tinere, a fost, înainte de toate, un foarte mare gazetar. A avut geniu de poet universal, dar şi de gazetar naţional. Nimeni n-a mai avut vână şi vervă ca el. Pe cine lovea Eminescu cu pana, acela nu se mai ridica în vecii vecilor.” Bătrânul s-a aşezat din nou la masă şi m-a fixat intens cu privirea.

„Dumneata, domnule coleg, ştii ceva?” a şoptit maestrul barei „Ce să ştiu, domnule Pop?” m-am răsucit eu curios pe scaun. „Că Eminescu a fost la Beiuş!”, a încheiat bătrânul amfitrion. Am rămas perplex. Maestrul a savurat momentul uluirii mele legitime şi un zâmbet subţire i s-a iţit în colţul gurii. „Nu mă privi în felul acesta”, conştient de surpriza pe care mi-o administrase fără preaviz. „Ştiu că Eminescu a trecut prin Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi chiar prin Oraviţa”, am răspuns eu. „Asta o ştie toată lumea”, a dat bătrânul din mână, aproape dispreţuitor. „Ce nu ştie încă lumea şi nici dumneata nu ştii, este faptul incontestabil că Eminescu a trecut — şi asta în mod sigur — prin Beiuş, a decretat maestrul barei cu vocea cea mai liniştită şi fermă de pe lume.

O astfel de afirmaţie, rostită fără nici cea mai mică umbră de îndoială, m-a lăsat fără replică. „Aşa-i că eşti uimit? Bineînţeles, astfel de lucruri nu se învaţă la şcoala. Şi nici profesorii de română nu ştiu lucrul ăsta. Ei v-au învăţat „Împărat şi proletar” şi nu „Doina” – o adevărată „Marsilieza” românească. Da! Asta este şi „Doina” lui Eminescu. Eminescu nu a fost numai un mare poet liric, ci şi un luptător cu versul de foc şi pucioasă. Cu verbul lui năprasnic a luptat pentru românii din toate provinciile româneşti aflate sub asupriri străine. Pentru că poetul a văzut cu ochii săi provinciile acestea. Şi a văzut şi Beiuşul nostru, sfinţind acest oraş cu tălpile picioarelor lui”.

„Cum demonstraţi acest lucru?” am îngăimat eu. Bătrânul avocat s-a aşteptat de mult la această întrebare. A tras aer adânc în piept ca înaintea unei pledoarii de care depinde soarta întregului neam românesc. „Să o luăm metodic”, a început el, îngăduitor, ascultând depoziţiile unor martori de încredere. „Primul este nimeni altul, decât Ioan Slavici, un om serios, scrupulos, de-o exactitate nemţească şi care a scris: «Deşi tânăr de abia 20 de ani, el avusese până atunci o viaţă zbuciumată, umblase ani de-a rândul, răzleţ, ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş, ca sufleur la trupe călătoare» Deci ai auzit, da?, repet «pe la Beiuş». Or, un scârţar meticulos ca Slavici şi care-l cunoscuse pe Eminescu cu de-amănuntul nu putea să bată câmpii.

În al doilea rând, să nu uităm de proba cu î n s c r i s u r i, mai valoroase în ştiinţa dreptului, ca şi în istoriografie şi în istoriile literare, decât înşişi martorii. Ai aici pe masă un manuscris eminescian în faţa căruia tot Beiuşul ar trebui să se închine ca în faţa sfintelor moaşte. Este manuscrisul cu numărul 2258 al ediţiei Perpessicius unde se poate citi «Adresă la Beiuş lui Selegianu dacă ar fi cu putinţă ca în contra unor bătrâne tendinţe profesorale ca să se introducă cărţi scolastice române tipărite. Adresă la Societatea „Junimea” pentru a-i căpăta tipografia» Cine a fost acest Selegianu? Selegianu a fost profesor la liceul din Beiuş între 1858-1872. A scris un manual de geografie pentru tinerimea română care a fost interzis de autorităţile imperiului austro ungar. Eminescu este prea familiar ca poetul să nu-l fi cunoscut pe profesorul interzis de autorităţi. Dar de ce l-au interzis satrapii din Budapesta şi Viena pe Selegianu de la Beiuş? Pentru că în manualul său el făcea praf teoriile denigratoare ale lui Robert Roesler din cărţile sale „Dazien und Romanen şi „Romanischen Studien” Unde să-l fi cunoscut Eminescu pe acest inimos profesor dacă nu aici la Beiuş?”, mă împunge cu degetul arătător bătrânul avocat. „S-au cunoscut aici şi apoi Eminescu şi-a adus aminte de el când a făcut acea însemnare . Iar într-un articol scris în 1876, Eminescu pomeneşte iarăşi de simpaticii crişeni. Păi, poţi să-i spui unui om că-i simpatic ori nesuferit, dacă nu îl vezi? Şi încă ceva important: nu uita că şi Iosif Vulcan, naşul literar al lui Eminescu s-a născut aici în Bihor, la Holod, iar Alexandru Roman a fost deputat de Beiuş şi l-a publicat pe Eminescu în „Federaţiunea”, o publicaţie favorabilă federalizării imperiului pe criteii etnice şi teritoriale şi că prietenul său de la Iaşi, Miron Pompiliu, s-a născut tot în apropierea Beiuşului, la Ştei. În fine, să nu-ţi mai pomenesc, domnule, de imensul material folcloric cules direct de la sursă, notat de Eminescu în peregrinările sale de la mica Romă a Blajului la Roma noastră bihoreană — Beiuş, texte reproduse cu osârdie de ediţia integrală Perspessicius din 1963 şi pe care o ai în faţa dumitale”, a conchis bătrânul. Şi a început avid să răsfoiască cartea uriaşă, citindu-mi de unde lăsase câte un semn de carte. „Ascultă, domnule:

„Du-mă, Doamne şi mă pune

Unde-i pălinca de prune

Şi-un şir de nănuţe bune”

„Nănuţe, domnule, nănuţe, striga entuziasmat bătrânul cu ochii dilataţi de plăcerea descoperiri epocale, nănuţe din acelea care vin şi azi joia, în marele târg al Binşului, nănuţe cu poale largi. Sau ascultă, domnule, striga bătrânul de se auzea acum în toată curtea vechii sale case. „Câtu-i d-ici pân'la Tinca/ Ca şi mine nu-i afla!/ Câtu-i d-ici pân la Holod/ Puţini prunci ca mine au fost”, sau „Creşti, codre, şi te-ndeasă/ Numai de-o cărare-mi lasă/ Şi-o şiruţă de  t e l e c h i/ Să-mi semăn un pic de t e n c h i.” Or, telechi înseamnă pe aici grădină şi tenchi înseamnă mălai, porumb, telechiul şi tenchiul fiind regionalisme de origine ungurească şi care se păstrează şi acum în graiul popular bihorean”, concluzionă ca în faţa unui imens juriu bătrânul avocat pledant.

„Eminescu a trecut pe la noi prin Beiuş!”, a încheiat gazda mea cu cea mai adâncă credinţă din lume. O spune şi Slavici, o spun manuscrisele de însemnări fecunde ale Poetului, a trecut pe aici pe lângă această stradă unde stăm noi acum de vorbă, pe lângă apa Nimăieştilor care străbate întreg Beiuşul, unde exista o uliţă cu case de meşteşugari frânghieri şi care împleteau funii pentru corăbiile care urcau pe Dunăre, aspect relatat de Eminescu în nişte catrene din ediţia Perpessicius. Şi revin la prietenul său Slavici, la martorul-cheie al pledoariei mele. Ce mai scria Slavici în „Amintirile” sale: „Călătorise în Moldova şi făcuse studiile secundare la Cernăuţi, la Sibiu, la Beiuş ” „Quod erat demonstradum! ” a încheiat patetic, răscolitor şi convins marele patriot român din câmpia Ungariei.

...În seara aceea de farmec nespus şi de necuprinsă bucurie a descoperirii unei taine de a şti ce nu ştiau încă alţii, după încheierea vizitei mele la domnul Emil Pop, mi-am purtat paşii chiar pe uliţa frânghierilor de lângă apa Nimăieştilor. Păşeam cu grijă infinită ca printr-un templu, prin care a fost posibil să fi umblat chiar paşii Săi.

...iar după 1989, pe frontispiciul liceului unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii mele au apărut literele fundaţionale „EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS PROVINCIAE” (spre educarea tineretului acestei provincii, lat.), iar mai jos, pe peretele de lângă intrarea principală în şcoală, a fost lipită o placă de marmură cu mărturia lui Slavici despre posibila trecere a tânărului Luceafăr prin Beiuş: „În urma stăruinţelor fratelui său, el a trecut apoi la Blaj şi mai tîrziu, la Beiuş, unde avea de gând să treacă examene ca privatist“.

Bătrânul avocat poate dormi liniştit în cimitirul de pe deal – adevărată necropolă ilustră a Beiuşului, oraş care a dat României un număr de zece academicieni ce şi-au făcut studiile în cel mai vechi liceu românesc din Vestul României. Şi unde am avut şi eu parte de un profesor de limba şi literatura română, Milan Martinov, care într-o bună zi, cu mare fereală, mi-a oferit o carte veche de poezii a lui Eminescu pentru doar două ore, ca să învăţ pe dinafară „Doina” şi să returnez  apoi opul interzis. M-am refugiat într-un loc ferit de priviri indiscrete şi am învăţat pe dinafară poezia, mândru că profesorul Martinov avusese atâta încredere în mine. Nu ştiam că nu departe de liceu, pe strada Burgundia Mare, exista o casă cu un nuc uriaş şi cu un om la fel de uriaş ca fostul prefect de Trei Scaune sub care să recităm, pe ascuns, împreună, în veranda inundată de cărţi rare:

„De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate răzbate

De-atâta străinătate.”...