BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

EMINESCU - 127

 

Pașcu BALACI

A trecut Eminescu prin Beiuș?

Pe malul stâng al Crișului Repede, între podul din centrul Oradiei și sinagoga evreiască, înalțat pe un soclu, cu mâna dreaptă ușor ridicată înainte, „pururi tânăr înfășurat în manta”-i, Eminescu privește în josul râului spre Budapesta, unde „coloanele foii noastre” „Familia”, a bihoreanului Iosif Vulcan, i-a adăpostit fragedul debut poetic cu poezia „De-așiu av锖 și spre Viena imperială unde și-a purtat sprintenii pași de student și unde a apărat  cauza românimii ardelene în „Federațiunea” deputatului beiușean Alexandru Roman.

 

În fiecare 15 iunie la Oradea, urbea unde s-a mutat, „Familia” lui Iosif Vulcan după stagiul budapestan, cohorte de elevi, dascăli, simpli și întâmplători turiști, oficialități ori pensionari venerabili înconjoară ca într-un sacrament statuia Poetului. Actorii ori elevii declamă, se cântă, se depun jerbe de flori, se rostesc alocuțiuni, dar mai presus de toate, oameni de toate vârstele, întocmai magilor din vechime, aduc aurul, smira și tămâia venerației și a adorației lor pentru nașterea marelui prunc al neamului românesc și care a îmbrăcat hlamida ultimului mare poet romantic al lumii.

 

În aceste momente când, față de nimicnicia vremurilor vulgar materialiste în care ne obstinăm a supraviețui și cu merindea poeziei lui, îmi pare că statuia poetului prinde viață, că părul îi flutură  întocmai unui steag strămoșesc de luptă, că tunica de bronz se subțiază sub flacăra lui interioară și că se înfoaie întocmai unei pânze de corabie și că băiatul din Ipotești coboară de pe soclul unde a stat ținut tot anul ca Simeon Stâlpnicul și, reînviat sub invocațiile mucenicilor săi, trece prin mulțimea de adultori care-l aclamă neîntrerupt și că, redevenit trubadur valah cu dor de ducă, se îndreaptă spre coroana munților Apuseni, spre Beiușul legendar și spre Șteiul prietenului său Miron Pompiliu.

 

Astfel de viziuni mă cercetează ori de câte ori este ziua de naștere ori cea de stingere a lui Eminescu și de când, cu multă vreme înainte, am cunoscut un partizan fanatic al ideii că Eminescu a trecut pe la Beiuș.

Prin anii 1984-1985 pe strada Burgundia Mare, într-o modestă casă străjuită de un nuc uriaș, trăia un mare român – avocatul pensionar Emil Pop, fost prefect în Trei Scaune, născut la Vecherd în câmpia Ungariei, apropiat al lui Iuliu Maniu, posesor al unei biblioteci de-a dreptul fabuloase. Din afară, casa nu-ți spunea aproape nimic. Înăuntru însă nu mai zăreai nici un crâmpei de perete din pricina cărților. Lângă zidurile de cărămidă din interior crescuseră cu anii alte ziduri – din cărți. Cărți rare, cu coperți învelite în piele fină și titluri aurite, dicționare uriașe, și enciclopedii rafinate, compendii savant alcătuite, tratate de drept comparat, atlase de medicină cu planșe viu colorate, opere ale forurilor științifice din Budapesta și Viena, cărți de pură beletristică cu autori celebri ai lumii și lângă care frisonai de emoție. Cărți care au scăpat ca prin miracol de confiscare ori distrugere, de epurare ideologică ori pângărire marxist-leninistă, de blestemul de a fi trecute la index. Opere care au scăpat de arderea lor pe rug așa cum s-a întâmplat prin 1948 cu cărțile de religie ori „burgheze” ale bibliotecii liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș când însuși directorul comunist cu pistolul la centură răscolea cu furca de fier prin mormanul de cenușă pentru ca până și ultima filă albă să se înnegrească și să se nimicească în răsuflarea văpăilor și astfel să se deschidă drumul unor noi „opere” care să fie numai „ad usum Delphini” noilor prințișori de la Răsărit.

Intrarea în paradisul cărților interzise și periculoase mi-a fost asigurată de muezograful profesor de istorie Mihoc Blaga, originar ca și poetul Gheorghe Pituț din Săliștea Beiușului. Bătrânul avocat tocmai era scufundat în lectura cărții „Minciunile convenționale ale epocii noastre” de Max Nordau, carte de mare răsunet la apariția sa și care fusese tipărită în mai multe ediții și, bineînțeles, interzisă. Profesorul m-a prezentat concis și energic și s-a retras, invocând treburi prin târgul de joi al Beiușului.

„Deci, ai terminat dreptul și acum ești jurist”? – m-a scormonit pe sub ochelari bătrânul. „Da”, am îngăimat eu. „Și scrii teatru”?, s-a mai interesat el. Fără o vorbă, i-am întins manuscrisul piesei mele istorice „Clopotul”. „Te rog să mi-o lași să o citesc și vii exact peste o săptămână, adică joia viitoare”, a decretat fostul prefect. M-am retras, mulțumind și cu inima ticăind de o mare emoție.Dacă nu o să-i placă piesa, nu o să-mi mai împrumute nici o carte, mi-am zis în sinea mea imediat ce am închis ușa șubredă de sub bătrânul nuc de pe strada Burgundia Mare.

La exact o săptămână m-am înfățișat la judecata bătrânului avocat. Din veranda ticsită de cărți răzbătea afară în curte un îmbătător miros de cafea natural㠖 mirodenie greu de găsit pe acea vreme. „Semn bun”, am tălmăcit în gând comportamentul gazdei mele nițel ciudate.

„Bine ai venit, tinere domn”, mi-a strâns mâinile înrăitul cititor. De data asta am observat volumele lui Perpessicius despre opera integrală a lui Eminescu, întinse pe masa din verandă. „Ți-am citit piesa de teatru, mi-a plăcut, dar mai tare mi-ar plăcea să ți-o văd jucată pe scena vreunui teatru”, a mai adăugat amabila mea gazdă.

„Ți-am pregătit o cafea adevărată”, m-a bătut el încurajator pe umeri „Mai dau și eu câte o carte bună, veche, dar mai ales, interzisă, însă unor oameni de încredere și mă mai aleg și eu cu câte o cafea naturală”, se destăinui maestrul barei. „Nu suport nechezol”, a mai adăugat el, scuturându-se ca de friguri galbene. „Nici eu”, am bolborosit, înghițind în sec la vederea albei ceșcute de cafea de pe masă.

Bătrânul m-a invitat ceremonios să iau loc. Avea un rafinament al bunelor maniere, un „savoir faire” de înalt aristocrat școlit  la universități apusene și un admirabil fel de a fi care-ți inspira deopotrivă încredere și prietenie. M-a iscodit unde am isprăvit liceul. „Aici, la Beiuș”, am răspuns eu mirat. „Ce ai studiat din Eminescu?”. „Scrisorile”, „Împărat și proletar”, „Luceafărul”, proza și lirica de dragoste, „Sara pe deal” și câte și mai câte, am răspuns eu, aducându-mi aminte de iubitul meu profesor de limba și literatura română, Milan Martinov, omul providențial care m-a trimis la olimpiadele de literatură română de la Iași și de la Craiova și în tabere ale redactorilor de reviste școlare, adevărate pepiniere ale scriitorilor de mai târziu și unde întâlnisem și un leat care răspundea la numele de Matei Vișniec.

 

„Și nu ați studiat voi la școală poezia „Doina”? a întrebat oțărât bătrânul avocat. „Nu”, am răspuns eu.Bătrânul s-a ridicat și a trântit ochelarii de opera lui Perpessicius întinsă pe masă. „Dacă aș fi fost dascăl de română, v-aș fi propus „Doina” lui Eminescu și articolele incendiare pe care le-a publicat el în presa vremii. Eminescu, tinere, a fost, înainte de toate, un foarte mare gazetar. A avut geniu de poet universal, dar și de gazetar național. Nimeni n-a mai avut vână și vervă ca el. Pe cine lovea Eminescu cu pana, acela nu se mai ridica în vecii vecilor.” Bătrânul s-a așezat din nou la masă și m-a fixat intens cu privirea.

„Dumneata, domnule coleg, știi ceva?” a șoptit maestrul barei „Ce să știu, domnule Pop?” m-am răsucit eu curios pe scaun. „Că Eminescu a fost la Beiuș!”, a încheiat bătrânul amfitrion. Am rămas perplex. Maestrul a savurat momentul uluirii mele legitime și un zâmbet subțire i s-a ițit în colțul gurii. „Nu mă privi în felul acesta”, conștient de surpriza pe care mi-o administrase fără preaviz. „Știu că Eminescu a trecut prin Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și chiar prin Oravița”, am răspuns eu. „Asta o știe toată lumea”, a dat bătrânul din mână, aproape disprețuitor. „Ce nu știe încă lumea și nici dumneata nu știi, este faptul incontestabil că Eminescu a trecut — și asta în mod sigur — prin Beiuș, a decretat maestrul barei cu vocea cea mai liniștită și fermă de pe lume.

O astfel de afirmație, rostită fără nici cea mai mică umbră de îndoială, m-a lăsat fără replică. „Așa-i că ești uimit? Bineînțeles, astfel de lucruri nu se învață la școala. Și nici profesorii de română nu știu lucrul ăsta. Ei v-au învățat „Împărat și proletar” și nu „Doina” – o adevărat㠄Marsilieza” românească. Da! Asta este și „Doina” lui Eminescu. Eminescu nu a fost numai un mare poet liric, ci și un luptător cu versul de foc și pucioasă. Cu verbul lui năprasnic a luptat pentru românii din toate provinciile românești aflate sub asupriri străine. Pentru că poetul a văzut cu ochii săi provinciile acestea. Și a văzut și Beiușul nostru, sfințind acest oraș cu tălpile picioarelor lui”.

„Cum demonstrați acest lucru?” am îngăimat eu. Bătrânul avocat s-a așteptat de mult la această întrebare. A tras aer adânc în piept ca înaintea unei pledoarii de care depinde soarta întregului neam românesc. „Să o luăm metodic”, a început el, îngăduitor, ascultând depozițiile unor martori de încredere. „Primul este nimeni altul, decât Ioan Slavici, un om serios, scrupulos, de-o exactitate nemțească și care a scris: «Deși tânăr de abia 20 de ani, el avusese până atunci o viață zbuciumată, umblase ani de-a rândul, răzleț, ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuș, ca sufleur la trupe călătoare» Deci ai auzit, da?, repet «pe la Beiuș». Or, un scârțar meticulos ca Slavici și care-l cunoscuse pe Eminescu cu de-amănuntul nu putea să bată câmpii.

În al doilea rând, să nu uităm de proba cu î n s c r i s u r i, mai valoroase în știința dreptului, ca și în istoriografie și în istoriile literare, decât înșiși martorii. Ai aici pe masă un manuscris eminescian în fața căruia tot Beiușul ar trebui să se închine ca în fața sfintelor moaște. Este manuscrisul cu numărul 2258 al ediției Perpessicius unde se poate citi «Adresă la Beiuș lui Selegianu dacă ar fi cu putință ca în contra unor bătrâne tendințe profesorale ca să se introducă cărți scolastice române tipărite. Adresă la Societatea „Junimea” pentru a-i căpăta tipografia» Cine a fost acest Selegianu? Selegianu a fost profesor la liceul din Beiuș între 1858-1872. A scris un manual de geografie pentru tinerimea română care a fost interzis de autoritățile imperiului austro ungar. Eminescu este prea familiar ca poetul să nu-l fi cunoscut pe profesorul interzis de autorități. Dar de ce l-au interzis satrapii din Budapesta și Viena pe Selegianu de la Beiuș? Pentru că în manualul său el făcea praf teoriile denigratoare ale lui Robert Roesler din cărțile sale „Dazien und Romanen și „Romanischen Studien” Unde să-l fi cunoscut Eminescu pe acest inimos profesor dacă nu aici la Beiuș?”, mă împunge cu degetul arătător bătrânul avocat. „S-au cunoscut aici și apoi Eminescu și-a adus aminte de el când a făcut acea însemnare . Iar într-un articol scris în 1876, Eminescu pomenește iarăși de simpaticii crișeni. Păi, poți să-i spui unui om că-i simpatic ori nesuferit, dacă nu îl vezi? Și încă ceva important: nu uita că și Iosif Vulcan, nașul literar al lui Eminescu s-a născut aici în Bihor, la Holod, iar Alexandru Roman a fost deputat de Beiuș și l-a publicat pe Eminescu în „Federațiunea”, o publicație favorabilă federalizării imperiului pe criteii etnice și teritoriale și că prietenul său de la Iași, Miron Pompiliu, s-a născut tot în apropierea Beiușului, la Ștei. În fine, să nu-ți mai pomenesc, domnule, de imensul material folcloric cules direct de la sursă, notat de Eminescu în peregrinările sale de la mica Romă a Blajului la Roma noastră bihorean㠗 Beiuș, texte reproduse cu osârdie de ediția integrală Perspessicius din 1963 și pe care o ai în fața dumitale”, a conchis bătrânul. Și a început avid să răsfoiască cartea uriașă, citindu-mi de unde lăsase câte un semn de carte. „Ascultă, domnule:

 

„Du-mă, Doamne și mă pune

Unde-i pălinca de prune

Și-un șir de nănuțe bune”

 

„Nănuțe, domnule, nănuțe, striga entuziasmat bătrânul cu ochii dilatați de plăcerea descoperiri epocale, nănuțe din acelea care vin și azi joia, în marele târg al Binșului, nănuțe cu poale largi. Sau ascultă, domnule, striga bătrânul de se auzea acum în toată curtea vechii sale case. „Câtu-i d-ici pân'la Tinca/ Ca și mine nu-i afla!/ Câtu-i d-ici pân la Holod/ Puțini prunci ca mine au fost”, sau „Crești, codre, și te-ndeasă/ Numai de-o cărare-mi lasă/ Și-o șiruță de  t e l e c h i/ Să-mi semăn un pic de t e n c h i.” Or, telechi înseamnă pe aici grădină și tenchi înseamnă mălai, porumb, telechiul și tenchiul fiind regionalisme de origine ungurească și care se păstrează și acum în graiul popular bihorean”, concluzionă ca în fața unui imens juriu bătrânul avocat pledant.

„Eminescu a trecut pe la noi prin Beiuș!”, a încheiat gazda mea cu cea mai adâncă credință din lume. O spune și Slavici, o spun manuscrisele de însemnări fecunde ale Poetului, a trecut pe aici pe lângă această stradă unde stăm noi acum de vorbă, pe lângă apa Nimăieștilor care străbate întreg Beiușul, unde exista o uliță cu case de meșteșugari frânghieri și care împleteau funii pentru corăbiile care urcau pe Dunăre, aspect relatat de Eminescu în niște catrene din ediția Perpessicius. Și revin la prietenul său Slavici, la martorul-cheie al pledoariei mele. Ce mai scria Slavici în „Amintirile” sale: „Călătorise în Moldova și făcuse studiile secundare la Cernăuți, la Sibiu, la Beiuș ” „Quod erat demonstradum! ” a încheiat patetic, răscolitor și convins marele patriot român din câmpia Ungariei.

...În seara aceea de farmec nespus și de necuprinsă bucurie a descoperirii unei taine de a ști ce nu știau încă alții, după încheierea vizitei mele la domnul Emil Pop, mi-am purtat pașii chiar pe ulița frânghierilor de lângă apa Nimăieștilor. Pășeam cu grijă infinită ca printr-un templu, prin care a fost posibil să fi umblat chiar pașii Săi.

...iar după 1989, pe frontispiciul liceului unde mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții mele au apărut literele fundaționale „EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS PROVINCIAE” (spre educarea tineretului acestei provincii, lat.), iar mai jos, pe peretele de lângă intrarea principală în școală, a fost lipită o placă de marmură cu mărturia lui Slavici despre posibila trecere a tânărului Luceafăr prin Beiuș: „În urma stăruințelor fratelui său, el a trecut apoi la Blaj și mai tîrziu, la Beiuș, unde avea de gând să treacă examene ca privatist“.

Bătrânul avocat poate dormi liniștit în cimitirul de pe deal – adevărată necropolă ilustră a Beiușului, oraș care a dat României un număr de zece academicieni ce și-au făcut studiile în cel mai vechi liceu românesc din Vestul României. Și unde am avut și eu parte de un profesor de limba și literatura română, Milan Martinov, care într-o bună zi, cu mare fereală, mi-a oferit o carte veche de poezii a lui Eminescu pentru doar două ore, ca să învăț pe dinafar㠄Doina” și să returnez  apoi opul interzis. M-am refugiat într-un loc ferit de priviri indiscrete și am învățat pe dinafară poezia, mândru că profesorul Martinov avusese atâta încredere în mine. Nu știam că nu departe de liceu, pe strada Burgundia Mare, exista o casă cu un nuc uriaș și cu un om la fel de uriaș ca fostul prefect de Trei Scaune sub care să recităm, pe ascuns, împreună, în veranda inundată de cărți rare:

 

„De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate răzbate

De-atâta străinătate.”...