Nr. 6 (487) iunie 2006

Ezitările unui enti-erou

Alexandru Ecovoiu

Ordinea, Editura Polirom, Iaşi, 2005

Un scriitor surprinzător

Alexandru Ecovoiu înfăţişează destinul unui scriitor atipic. Mai întâi pentru că nu se circumscrie niciunei „grupări literare”. După vârstă ar aparţine generaţiei’70, după discurs realizează o mixtiune între proza parabolică şaizecistă şi prefacerile optzeciste. Un singuratic misterios, alături de care doar Nicolae Strâmbeanu poate fi aşezat. Surprinzătoare au fost participările sale la „Cenaclul Euridice”, când a citit fragmente din romanul, pe atunci, în lucru, Ordinea. Receptarea critică e iarăşi contradictorie: unii percep romanele drept capodopere şi văd în traducerile şi premiile numeroase nişte confirmări clare, alţii ignoră proza lui Ecovoiu ori o cred că e nevaloroasă şi autorul lipsit de talent. Romanele Saludos, Staţiunea şi Sigma trebuie citite ca o trilogie, pe care aş numi-o trilogia ”S”, pentru că toate stau sub semnul naraţiunii simbolice, îmbrăcată în subiecte parabolice ori alegorice. Romanul Ordinea semnifică o distanţare (nu foarte importantă) de simbolismul ordonator din romanele precedente, prin exersarea romanului politic.

Destinul ca solicitare a iluminării

Romanele trilogiei repetau, după o reţetă personală, scenarii universale ştiute. Personajele, de la Marele Călător, Sey Mondy, la Magistrat, Custode, Mentor ori Filip verifică ipostazele mitului uman dintotdeauna. Oricare dintre personajele centrale ale lui Alexandru Ecovoiu poate fi analizat ca un reprezentant emblematic al unei colectivităţi. Ordinea e romanul lui Filip, un tânăr în pragul vârstei de treizeci de ani care concepe un viitor personalizat pentru a-şi redefini destinul pe cale politică. Are, asemeni personajelor din romanul şaizecist, momentul său revelator. Acest tip de protagonist îşi reconsideră evoluţia umană iar istoria sa va circumscrie inevitabil pe toţi cei din jurul său. E tipul personajului-inflamator, cu putere de iradiere masivă a lumii în care se găseşte.

Lipseşte din cel mai recent roman al lui Ecovoiu o temă des utilizată în cărţile sale: tema călătoriei. În Ordinea totul e static, nimic accelerat, poate doar finalul. Avem de-a face cu un roman de idei, parţial utopic, parţial parabolic. De aceea, cititorul obişnuit cu discursul lui Ecovoiu de până acum va încerca o oarecare saţietate faţă de inacţiunea consolidată de reveriile delirantului Filip. Personajul din Ordinea vrea să schimbe o ţară prin excelenţă adoratoare a haosului balcanic, într-una în care ordinea dictează, manevrată de un tiran charismatic care impune legi şi pedepse dure. Filip iubeşte muzica şi matematica dar se îndreaptă spre drept, se risipeşte în vicii, astfel că la nici douăzeci de ani e îmbătrânit. O existenţă paradoxală, aşadar, cu o mamă care acceptă tot, din umbră, şi un tată care-şi renegă fiul. Crearea unui stat model, ideal prin impunerea fermă a ordinii are nevoie de susţinători. Filip caută Maestrul - şi-l găseşte în unchiul Johan, un bavarez cu preocupări complexe (filozofie, alchimie), apoi Subalternul ideal – scriitorul de succes Ieronim ar putea prin discurs şi celebritate să-i apropie lumea intelectualilor, şi, în cele din urmă, Însoţitoarea – prin prim-balerina Ester, întruchipând forma „subtilă” a ordinii, prin dans. Eşuează, însă, pentru că puterea politică e dictată atât de presă cât şi de grupuri de „păpuşari” influenţi. Decăderea lui se sfârşeşte cu o încarcerare unde se sinucide după un viol umilitor.

Filoane ştiute, tentaţia noului

În Ordinea, Filip continuă eroul din Saludos prin ideea de joc, presimţirea morţii şi prin seducţia dansului. Sey Mondy din Saludos porneşte într-o competiţie a cunoaşterii, pretextând că participă la un joc al lumii; însoţitorul acestuia, Magirus e mai mult o proiecţie a morţii, întotdeauna aproape. Filip înţelege că lumea are nevoie de joc şi transcrie în caiete gânduri despre sinucidere. Un Casanova este şi Sey, asemeni lui Filip, e sedus tot de o dansatoare, exotică de astă dată, Lucia-Dolores. Însă discursul din Ordinea, spre deosebire de cel din Saludos nu păstrează nimic din tehnica aşteptării ori a elementelor - surpriză, nici nu se desface continuu în alte perspective. Lumea virtuală pe care exersează Filip viitoare guvernare reală, denumită simbolic Virto e reprezentarea la scară mică a competiţiei experimentaliste din Saludos ori lumea Magistratului din Staţiunea. Salonul doamnei Agnes din Ordinea e o palidă reprezentare a castei conduse de Custode în acelaşi Saludos, însă nu mai puţin important, pentru că reafirmă ideea că umanitatea poate fi schimbată/influenţată prin puterea scribilor care visează o purificare a lumii. Acelaşi lucru speră Filip, prin impunerea ordinii iar ideea că viaţa ca joc se încheie în şi prin moarte era şi ideea din Saludos. Staţiunea e şi un roman politic care radiografiază un stat absurd, surprins la crepuscul, într-o etapă de apocalips al spiritului şi moralităţii. Filip e un fel de Magistrat (din Staţiunea), adică ce ar fi ajuns experimentul lui într-o lume izolată, închisă. Cronicii infame din Staţiunea îi corespunde Caietul albastru în Ordinea şi aşa mai departe. Prin Filip, Johan, Ieronim sau Ester, Ordinea participă la fondul onomasticii simbolice identificabilă în toate scrierile lui Ecovoiu: de la prozele scurte din Cei trei copii Mozart la onomastica tainică din Sigma (Mentorul Caligraful, Icsa, Hardtmut). La fel ca în Sigma ori Saludos şi în Ordinea avem de-a face cu o competiţie a supoziţiilor, precedată de o dilatare continuă a presupoziţiilor. Caligraful e un fel de prototip livresc pentru Ieronim: eroul din Ordinea, asemeni Caligrafului, păstrează echilibrul  atitudinal şi ideologic în lupta cu ideile primejdioase ale lui Filip, după cum personajul din Sigma se confrunta cu cele ale Mentorului. În toate romanele lui Ecovoiu există asemenea perechi contrastante, aflate într-o permanentă solicitare a opoziţiilor.

Ceea ce uneşte personajele lui Ecovoiu este mefienţa. Întotdeauna prezentă, mai mereu recunoscută. Îndoiala se asociază fastuos cu autogratificarea iscodirilor celor aleşi. De aici şi din declanşarea impulsurilor speculative se născoceşte intriga.

În Ordinea nu există parole magice, misterele sunt prea firave pentru a tensiona atmosfera. Lipsesc discursurile tonice. Totul pare prins într-un tablou amuţit, mişcat din când în când de elucubraţiile eroului, o lume dezmorţită fugitiv doar de Ester, deşi ea e intrusa acceptată, asemeni Icsei din Sigma. Filip are nevoie de iubire deşi recunoaşte că aceasta dăunează sistemului imaginat cu atâta precizie.

Filip e un spirit neliniştit, ca toţi eroii lui Ecovoiu. Ei ştiu doar să confecţioneze scenarii, să ateste idei şi să acţioneze delirant. Sunt convinşi că totul are o logică perfectă când de fapt ei nu oferă soluţii. De aici decăderea lor, în deriziune ori moarte. În Sigma Ecovoiu arăta cum poate creştinismul să fie reasamblat de un păpuşar excentric, în Ordinea cum puterea politică poate fi pretinsă şi instrumentată de unul febril-schizofrenic mânuit la rându-i de alţi păpuşari.

Dezordinea din ordine

Ordinea e romanul unor crize succesive: existenţiale, mistice şi ideologice. Dacă în primă fază Filip e tipul risipitorului care fuge de misticism, nu iubeşte, nu urăşte, doar vegetează vicios, întâlnirea cu Johan îi deschide apetitul către speculaţia mistică. Alchimia deturnează atenţia obsedatului-de-ordine de la normele autoimpuse, şi-l reorientează spre iniţierea în misterul divin. Astfel, alchimia „deschidea o poartă spre ordinea divină”, aşa că uită de tiranie şi de Virto. Nu pentru multă vreme, pentru că această scurtă iluminare mistică e momentul ezitărilor multiple ale personajului. La un moment dat, naratorul însuşi e nehotărât în a-i imprima personajului o direcţie strictă. După cum se derulează şi relaţia antitetică cu Ieronim. Fiecare întâlnire a celor doi pare ultima dar se reia continuu. Alchimia îl încolţeşte cu uşurinţă pe Filip dar renunţă la fel de superficial. Păstrează însă săculeţul cu rubinul la gât, apoi îl abandonează pentru a se reapropia de cercetarea semnelor divine. E şi nu e credincios. Merge la catolici pentru a asculta orga dar crucea i se pare unealta morţii şi nu o recunoaşte. Johan e maestrul-sfetnic de care are nevoie dar e omul nepotrivit, îşi dă seama mai târziu, cu toate astea se întoarce la bătrân până e ignorat. La locul de muncă e şi nu e jurist, mai mult traducător sau interpret. E matematician, dar pasiunea e muzica. Adoră pe Mann şi Hesse dar jocul preferat e cel al muzicii, al baletului. Sunt apoi tot felul de amănunte, unele nerealiste: tatăl îl abandonează dar îi lasă averea. Mama care-l iniţiază în cercul literaţilor sau în lumea baletului nu are nicio influenţă asupra destinului său. Există apoi istorii despre dragoste suspendate ori abandonate prematur: este vorba de cuplurile Agnes-Ceslaw, Johan-Marta, Ieronim-Rosalinda şi chiar Filip-Ester. La fel de incertă e şi atitudinea lui Ieronim faţă de demersurile lui Filip: preferă să scrie romane de dragoste şi îşi promite să nu mai ucidă personajele. După celebrările lui Filip, el devine o mostră de inactivitate. Eroul lui Alexandru Ecovoiu vrea să întruchipeze perfecţiunea (a se vedea vizita şi lui Ester în locuinţa lui) prin instaurarea ordinii însă fiinţa sa este una fundamental dezordonată şi mai ales ezitantă. Ca să nu mai vorbim de proba supremă a asumării condiţiei de tiran: crima. Deşi are nevoie de una pentru a-şi înfrânge slăbiciunea, el eşuează pe un fond dostoievskian. Nici cu praştia nu ar fi tras într-un boschetar, ne asigură naratorul. Altfel se simte că ar putea fi justiţiarul statului, fascinat doar de fenomenul kazar şi de pedepsele extreme. O relaţie interesantă ar fi fost cea realizată între ideile lui Ieronim şi Filip, pentru că ele reiau, caricatural cumva, discuţiile din Jocul cu mărgele de sticlă şi Muntele vrăjit – cărţile-marotă ale eroului. Se sugerează doar că, asemeni lui Johan, Ieronim se mărgineşte la a fi un bun ascultător care trage concluziile în singurătate şi că, într-un posibil roman al lui Ieronim, Filip ar fi anti-eroul.

În Ordinea  Ieronim e eroul pasiv, contemplativ, care nu se angajează în ritmurile hazardului politic (ca atâtea alte personaje din proza generaţiei ’60, în primul rând), lăsând locul liderului „bolnav”, malefic-izbăvitor, ca anti-erou exemplar. 

Prin faptul că Filip, odată ajuns celebru, e perceput de unii drept o prezenţă christică (deşi Filip nu recunoaşte pe Isus, „doar” un „semizeu”) avem de-a face şi cu un roman parabolă, la un anumit nivel secundar. Mişcările mulţimii de la discursurile înflăcărate ale lui Filip, culminând cu degringolada din final aduc cu romanul lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez. Acelaşi scenariu de propagandă politică orchestrată, aceeaşi denaturare a discursului iniţial, acelaşi destin nefast pentru cel care vrea să schimbe o (dez)ordine cu o alta. Picador, ziaristul-unealtă din Ordinea îşi găseşte echivalenţi complecşi în romanul lui Suceavă. La fel, tensiunile dintre ieronimii şi filipii din Ordinea, susţinătorii celor doi eroi emblematici se regăsesc în luptele dintre ştefanişti-jandarmi-satanişti şi susţinătorii lui Vespasian Moisa. Filip şi Moisa sunt două feţe ale mitului postdecembrist: Moisa e profetul stigmatizat cu semnele miracolului, reîmbălsămat într-o societate calustrată de nesfârşita derută economică, un Isus-de-tranziţie, Filip e profetul ordinii utopice, nu neapărat donquijotesc, cât un involuntar Sancho Panza debilizat politic – dacă ţinem seamă de intrigile nevăzute din carte, mesagerul unei ordini mult prea dezorganizate chiar şi pentru el. Nu întâmplător ambele personaje sfârşesc tragic nu înainte de a fi batjocorite grotesc.

Romanul lui Alexandru Ecovoiu ridică multiple interpretări, după cum s-a observat. Mă voi mărgini la a mai sublinia cel mai puternic simbol al romanului, acela al oglinzii: Filip se priveşte deseori, repetă discursuri înfierbântate în faţa unor mulţimi imaginare, se analizează egocentric. Oglinda e instrumentul necesar care-i oferă starea de transă. Sfârşitul său, în baia închisorii, urmează propria deviză: „greşeşti, plăteşti!”. Oglinda împroşcată cu excremente semnifică nu doar imaginea dezumanizării, cât căderea din starea de semizeu, în care credea că se află. De la prospectarea lumilor panoramice din observatorul astronomic, la cele microscopice, Filip renunţă la universuri pentru că-şi descoperă fragilitatea umană. Ordinea este o imposibilitate, credea odată. La final, gardianul îi demonstrează absurdul ordinii. După cum absurd e şi raportul acestuia, unde, la cauzele suicidului, notează că sinucigaşul nu suporta ordinea.

Cărţii lui Ecovoiu îi lipseşte o mişcare mai accelerată a planurilor naraţiunii, prea inflexibile. La fel, personajele din jurul eroului par mai mult nişte tablouri la fel de rigide, ce ajung să nu semnifice mai mult decât figuraţii fade, printr-o mare de detalii. Destinul lui Ester e tardiv reasamblat, bătrânul cameleonic Johan se pierde prin singurătăţile gândurilor sale – despre care nu ştim nimic, iar Ieronim, încărcat de ură se apucă de scris romane de dragoste, propunându-şi, în răspăr cu evoluţia scriiturii de până atunci, să nu ucidă nici măcar în ficţiune.

Ordinea e romanul lui Filip, un visător delirant în sensul mentorului din Sigma, un rătăcit al lumii contemporane. E povestea unui singuratic avid după compania „celuilalt”  pentru a se privi mai adânc pe sine. Ideologia cu care operează acest tip de erou e rezultatul unei culturi hibride provenite dintr-o formaţie juridică absconsă şi o cultură istorică extrem de fantasmagorică. Adică acel tip periculos care poate exploda oricând într-un discurs politicianist, cutremurând uneori chiar istoria. Peste tot în cartea lui Alexandru Ecovoiu există o estompare a actualităţii iar istoria pigmentează planul acestui idealist utopic, într-un mod straniu.

Roman de tranziţie al scrierilor lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea propune un scenariu de care nu suntem străini: cum e posibilă ascensiunea şi decăderea unui dictator în societatea contemporană? Micul tiran e printre acei speculanţi ai democraţiei care înlocuiesc hibele din sistem cu calamităţi de care umanitatea e încă sedusă, într-un mod foarte ciudat. Cartea conţine un dublu avertisment: al posibilităţii apariţiei unui nou dictator, al reiterării istoriei dar în egală măsură, semnalează care va fi destinul oricărui dictator.