Nr. 6 (487) iunie 2006

"Ars" vivendi

Ion Baias

Ars, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005

În colecţia Poeţii Urbei, seria Poeţii Sătmarului (coordonator Ion Vădan), a apărut ce-a de-a şasea carte de poezie a lui Ion Baias, intitulată lapidar.

Lirica autorului sătmărean se caracterizează printr-o epicizare excesivă a unei existenţe de underground, în care viziunile realiste şi suprarealiste par a domina şi devora un eu aflat în derivă mai mult fizică decât metafizică, autorul inventându-şi propria apocalipsă într-o gestică amplă, uşor calofilă („Sunt din ce în ce mai contemporan cu apocalipsul”), nu de puţine ori redusă la un strigăt inutil în deşertul amorf al traiului cotidian, în care viaţa şi moartea se ademenesc şi ademenesc insul introvertit, dispus a consemna cu acribie cronicărească tot ceea ce se întâmplă şi i se întâmplă.

Poetul încearcă, nu de puţine ori, să abordeze teme majore ale condiţiei şi destinului uman, la modul frust, justiţiar, revoltat, tratate din păcate cu mijloace minore, ratând adeseori poeme care încep promiţător dar care sfârşesc într-o prolixitate confuză, poeme ce frizează redundanţa, facilul şi lipsa de profunzime (deşi pe coperta IV coordonatorul colecţiei percepe versurile lui Baias ca fiind „de un profund lirism”, şi aceasta „într-un spaţiu metafizic etern”), autorul lăsându-se sedus de un descriptivism retoric, plictisitor pentru un cititor „obraznic”, rafinat şi iniţiat în subtilităţile abile ale poeziei moderne şi postmoderne. Iată un exemplu: „Pe cine interesează ce mă interesează pe mine?/ Şi ce mă interesează pe mine dacă interesează pe cineva/ Ce mă interesează pe mine ?/ Nici cât negru sub unghie nu mă priveşte/ Şi nu mă interesează că ceea ce mă interesează pe mine/ Interesează pe cineva/ Şi ce mă interesează pe mine dacă interesează pe cineva/ Ce mă interesează pe mine? (…)”. Pe cititor, poate, totuşi interesează!

Un veritabil manual de anatomie umană se substituie poemelor lui Baias, măruntaiele, viscerele, „lichidul oral ce mi se scurge borţos printre picioarele îmbibate de social”, recreează atmosfera hidoasă a unui topos alienat, diform, dizgraţios, identică imaginilor terifiante şi groteşti ale pânzelor pictorilor spanioli, flamanzi, olandezi din evul mediu, aici poetul părând a se afla în largul său, atitudinea sa faţă de ternul univers uman în care suferă fiind mai semnificativă decât poemele înseşi.

Un bacovianism aluziv, redus la notaţii banale, lipsite adesea de fior poetic, sau cel puţin aparent poetic, aureolează spaţiul liric al poetului sătmărean, unele poeme (cu mâhnire o spun, fără a fi pudibond) fiind de o licenţiozitate agresivă, nici măcar vag stilizate, ca la un Emil Brumaru sau la mai tinerii poeţii douămiişti. Iată câteva exemple: „Dar cel mai bine ar fi să n-am cap/ Şi să mă uit la ceilalţi/ Prin cur”(!?!), sau „Şi-apoi cum să atârni de clopotele bisericii/ Coaiele umflate de spermă ale fiilor lui Satan”, ca să nu mai vorbesc de alte necesităţi fiziologice care epatează poemul cu un titlu imposibil, Plouă, plouă, babele să ouă.

Dacă poezia poate fi extrasă şi numai din cuvinte, nu acelaşi lucru se întâmplă la Ion Baias, unde la sfârşitul lecturii ai impresia că supralicitarea verbală îţi creează o stare de inconfort livresc, de vid confundabil cu o evanescenţă născută din bravadă şi buimăceală şi nicidecum dintr-o ontologie asumată, deşi conform dialecticii sale scriitoriceşti lumea sa se află într-o continuă mişcare şi schimbare, într-o metamorfoză ubicuă, unele poeme purtându-te labirintic şi imprevizibil prin tot felul de stări, medii, categorii sociale, avându-şi izvorul tocmai în tensiunea internă dintre lucruri şi fenomene, dar mai ales dintr-o imaginaţie luxuriantă, de care poetul nu duce lipsă. Mai interesante sunt poemele de dragoste, de o carnalitate abundentă („Nimeni cine să-ţi smulgă bezna din carne”, un frumos vers!), de o virilitate filtrată printr-o memorie afectată de prezenţa/amintirea femeii iubite/închipuite, văzută prin grila unui hedonism rece, glaciar, poetul încercând să evite plăcerea subiectivă în dauna suferinţei obiective, stimulativă imaginativ, dar mai ales creativ: „S-a topit o stea în pletele tale/ În gura mea fierbe tăcerea/ Ca nişte piramide de marmură/ De pe frunţile noastre se înalţă spre cer/ Oraşe mari de-ntrebări”.

Când poetul se autocenzurează de balastul cuvintelor inutile şi al imaginilor gratuite, poezia se face simţită, ca în poemele Iarba cuvintelor, S-a topit o stea în pletele tale, Monştrii singurătăţii etc.

P. S. Între timp, aflu cu mâhnire că poetul Ion Baias a trecut în lumea umbrelor. Dacă el nu mai e, poezia sa rămâne, la fel amintirea sa.