Nr. 6 (487) iunie 2006

Cărţi noi de poezie

Dilecta lui Soviany

Octavian Soviany

Dilecta (text şi CD), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Noul volum al lui Octavian Soviany – Dilecta - , titlul trimiţând la un italienism al lui Heliade Rădulescu („Dilecto, eşti belă, eşti char florelinte/ Ş’a ta beleţe mă scoate din minte”), se compune  dintr-un rondel (ca Prefaţă) şi patru cicluri: Dilecta desnuda, Evantaiul Dilectei, Les billets doux, Grădina din Şiraz. Cărturarii pasionaţi pot face comentarii hiperrafinate asupra trimiterilor livreşti spre pictură şi poezie, de la Goya pân’ la Mallarmé, de aici până-n Orientul îndepărtat (ca timp şi spaţiu).

Prefaţa e un portret al personajului feminin generic realizat cu o dexteritate de mare manierist: „Dilecto, ilustrissimo şi divo,/ Era într-o grădină din Bordeaux./ Treceau prin faţa noastră fugitivo,/ Visuri de cupă, visuri de caro,// Ce dănţuiau, când cast şi când lasciv, o/ ciudată gigă, cred că-n gama do./ Dilecto, ilustrissimo şi divo,/ Era într-o grădină din Bordeaux,// Când molto lento, molto senzitivo,/ Sorbeam din porţelanuri rococo/ Un ceai  adus din Antananarivo/ Care-ţi făcea corneea indigo,// Dilecto, ilustrissimo şi divo.” Un Macedonski postmodern, stârnind poezia prin dificultăţi compoziţionale autoimpuse.

Dilecta desnuda e un album cu 27 de secvenţe (multe aducând a haiku ) în care „versurile licenţioase” sunt în fapt tuşe mai îndrăzneţe ale unei senzualităţi civilizate, departe cu mult de libido-sexotehnia  ultimului Emil Brumaru. Maxima licenţiozitate sună astfel: „Îţi desfac/ picioarele cu blândeţe./ Caut o boabă/ zemoasă de/ zmeură”. Mai multe sunt secvenţele delicate, de genul: „În cameră ninge./ Dilecta e goală.” sau „Îmbrăcată în verde/ miroase/ ca o crenguţă de vişin.” Evident, din reţeta acestor mici piese de alcov şi curtoazie nu lipseşte melancolia ironică: „În altă viaţă/ am fost/ pisica Dilectei./ Acum/ sunt şoarece.”

Evantaiul Dilectei are 81 de distihuri, toate încântătoare, fiecare având-o în desen pe Dilecta dar şi, luate împreună, alcătuind o savuroasă „Cântarea cântărilor” în care beatificarea se amestecă în totală şi fermecătoare devălmăşie cu pastişa, parodia şi umorul şi care schimbă atmosfera biblică, evlavioasă, cu cea de Curte pariziană, nici aceasta însă canonică,            Soviany fiind un erudit în materie care se amuză subţire cu melanjuri de timpuri şi mode. Cititorul care „ştie de ce” nu-şi va putea reţine, din când în când, un hohot de râs, precum după vreuna dintre replicile de odinioară ale „Şcolii ludice”: „Te-am dăltuit, Dilecta, din marmură de Paros,/ Iar şoldurile tale sunt Eros şi Thanatos.” sau  „Ce auriu şi roşu-i Parisul în crepuscul!/ Tu mă adori, Dilecta! Dar ce-o să spună vulgul?”

În Les billets doux  Dilecta devine Adora, dar poetul rămâne la fel de pătimaş şi suferitor cantautor de epitalame, sau doar mimând „o grea melancolie”, „magnifica pasiune”, mereu cuceritoare fiind arta sa de a urzi „bilete de amor” – până la urmă centrul estetic al întregii cărţi  a lui Soviany fiind tocmai această formidabilă pricepere a „urzelii” textuale.

Îmblânzirea lumii prin poezie

Vicenţia Vara

Acrobaţie diurnă şi alte închipuiri, Grupul Editorial Vremea, Bucureşti, 2005

Poemele Vicenţiei Vara (numele de poetă al citicului şi eseistului Mariana Ionescu) sunt întâmpinate de un „înger îmbrăcat în oboseală”, poate şi pentru că textele pun mereu întrebări nete  care tulbură voit liniştea din „oglinzile tăcerilor”. Acest înger revine adesea în sfera emoţiilor lirice, întoteauna tăcut şi plin de o înţelepciune pe care biata fiinţă umană nu poate decât a o presimţi ca melancolie.

Poeta şi-ar întoarce „ochiul inimii” spre tandra lumină a lumii, dar cuvintele, deopotrivă perisabile şi dure, par a dicta alte scenarii pentru poem. Teritoriile înfricoşării oferă prilejul unor aventuri mai provocatoare decât metafizica angelică a acceptării înţelepte. Zvâcnirea secundei se constituie într-o „acrobaţie diurnă” mai acaparantă decât „alte închipuiri”, precum, bunăoară, „visul meu verde” sau fluxul catifelat şi imaterial al reveriilor ascensionale. Dublul trist al poetei preia şi impune în poem încărcătura deceptivă a emoţiei şi sentimentului: „sora mea geamănă îmi împrumută/ frica, îmi împrumută plânsul”. Totuşi, Vicenţia Vara e o poetă a „cuminţeniei pământului”: o feminitate spiritualizată intervine întotdeauna îmblânzind şi civilizând agresiunile existenţei şi impunând un comportament liric elegant şi amiabil: „Îndelung îmi caut vechile bijuterii/ fermecatele mele brăţări şi inele/ şi prind la gâtul vineţiu al înserării/ colierele melancoliei, cu sclipiri întunecate.” E un exerciţiu de exorcism prin delicateţe şi discreţie, probabil şi prin credinţă şi dragoste: „Numele tău pe mine m-a aşes./ Fermecat este numele tău – / eu încerc să îmblânzesc/ lucrurile lumii acesteia/ strigându-le cu numele tău.” .  Dramele rămân secrete, în interior. Ele parvin în corpul poemului doar ca „tatuaj cu inimi” (cum sună un titlu) sau ca palide „cicatrici ale hîrtiei”. În acest demers de de-demonizare, poetei îi vin în ajutor forţe moştenite ca o „armură de împrumut”: „Intru în gesturile vechi ale/ bunilor-străbunilor ca într-o armură de împrumut.”

Chipul duminical – care e şi cel care recuperează feţele paradisiace ale copilăriei – e socotit mai demn să arate lumii identitatea poetei: „Gesturi sălbăticite,/ gesturi de dragoste sălbăticite/ aleargă, se ascund năpădite de soini,/ împietresc înfricoşate de săbiile toamnei,/ ehei, săbiile acelea de aramă,/ săbii ascuţite şi lungi,/ bune să spintece timpul pe când tu/ sorbi, în taină, înserarea amăruie,/ din şapte ceşti de argint şi/ înţelegi că învelişul sufletului se destramă/ biruit de zborul pe care/ o aripă de înger l-a rănit.../ Turme de gesturi de dragoste,/ ehei, câte gesturi de dragoste/ te părăsesc, îşi caută înfrigurate/ o altă stăpână, o stăpână mai tânără,/ după ce zarurile au fost aruncate/ în marginea veşniciei.”

Până la urmă în poezia Vicenţei Vara învinge lumina, cumpătarea, armonia, peste toate plutind pacificatoare o melancolie a vârstei înţelepte care induce resemnării despărţirii de frumuseţea lumii o intensitate ce o face transparentă şi vindecătoare.