bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Cărți noi de poezie

 

Dilecta lui Soviany

 

Octavian Soviany

Dilecta (text și CD), Editura Cartea Românească, București, 2006

Noul volum al lui Octavian Soviany – Dilecta - , titlul trimițând la un italienism al lui Heliade Rădulescu („Dilecto, ești belă, ești char florelinte/ Ș’a ta belețe mă scoate din minte”), se compune  dintr-un rondel (ca Prefață) și patru cicluri: Dilecta desnuda, Evantaiul Dilectei, Les billets doux, Grădina din Șiraz. Cărturarii pasionați pot face comentarii hiperrafinate asupra trimiterilor livrești spre pictură și poezie, de la Goya pân’ la Mallarmé, de aici până-n Orientul îndepărtat (ca timp și spațiu).

Prefața e un portret al personajului feminin generic realizat cu o dexteritate de mare manierist: „Dilecto, ilustrissimo și divo,/ Era într-o grădină din Bordeaux./ Treceau prin fața noastră fugitivo,/ Visuri de cupă, visuri de caro,// Ce dănțuiau, când cast și când lasciv, o/ ciudată gigă, cred că-n gama do./ Dilecto, ilustrissimo și divo,/ Era într-o grădină din Bordeaux,// Când molto lento, molto senzitivo,/ Sorbeam din porțelanuri rococo/ Un ceai  adus din Antananarivo/ Care-ți făcea corneea indigo,// Dilecto, ilustrissimo și divo.” Un Macedonski postmodern, stârnind poezia prin dificultăți compoziționale autoimpuse.

Dilecta desnuda e un album cu 27 de secvențe (multe aducând a haiku ) în care „versurile licențioase” sunt în fapt tușe mai îndrăznețe ale unei senzualități civilizate, departe cu mult de libido-sexotehnia  ultimului Emil Brumaru. Maxima licențiozitate sună astfel: „Îți desfac/ picioarele cu blândețe./ Caut o boabă/ zemoasă de/ zmeură”. Mai multe sunt secvențele delicate, de genul: „În cameră ninge./ Dilecta e goală.” sau „Îmbrăcată în verde/ miroase/ ca o crenguță de vișin.” Evident, din rețeta acestor mici piese de alcov și curtoazie nu lipsește melancolia ironică: „În altă viață/ am fost/ pisica Dilectei./ Acum/ sunt șoarece.”

Evantaiul Dilectei are 81 de distihuri, toate încântătoare, fiecare având-o în desen pe Dilecta dar și, luate împreună, alcătuind o savuroas㠄Cântarea cântărilor” în care beatificarea se amestecă în totală și fermecătoare devălmășie cu pastișa, parodia și umorul și care schimbă atmosfera biblică, evlavioasă, cu cea de Curte pariziană, nici aceasta însă canonică,            Soviany fiind un erudit în materie care se amuză subțire cu melanjuri de timpuri și mode. Cititorul care „știe de ce” nu-și va putea reține, din când în când, un hohot de râs, precum după vreuna dintre replicile de odinioară ale „Școlii ludice”: „Te-am dăltuit, Dilecta, din marmură de Paros,/ Iar șoldurile tale sunt Eros și Thanatos.” sau  „Ce auriu și roșu-i Parisul în crepuscul!/ Tu mă adori, Dilecta! Dar ce-o să spună vulgul?”

În Les billets doux  Dilecta devine Adora, dar poetul rămâne la fel de pătimaș și suferitor cantautor de epitalame, sau doar mimând „o grea melancolie”, „magnifica pasiune”, mereu cuceritoare fiind arta sa de a urzi „bilete de amor” – până la urmă centrul estetic al întregii cărți  a lui Soviany fiind tocmai această formidabilă pricepere a „urzelii” textuale.

Îmblânzirea lumii prin poezie

 

Vicenția Vara

Acrobație diurnă și alte închipuiri, Grupul Editorial Vremea, București, 2005

Poemele Vicenției Vara (numele de poetă al citicului și eseistului Mariana Ionescu) sunt întâmpinate de un „înger îmbrăcat în oboseală”, poate și pentru că textele pun mereu întrebări nete  care tulbură voit liniștea din „oglinzile tăcerilor”. Acest înger revine adesea în sfera emoțiilor lirice, întoteauna tăcut și plin de o înțelepciune pe care biata ființă umană nu poate decât a o presimți ca melancolie.

Poeta și-ar întoarce „ochiul inimii” spre tandra lumină a lumii, dar cuvintele, deopotrivă perisabile și dure, par a dicta alte scenarii pentru poem. Teritoriile înfricoșării oferă prilejul unor aventuri mai provocatoare decât metafizica angelică a acceptării înțelepte. Zvâcnirea secundei se constituie într-o „acrobație diurn㔠mai acaparantă decât „alte închipuiri”, precum, bunăoară, „visul meu verde” sau fluxul catifelat și imaterial al reveriilor ascensionale. Dublul trist al poetei preia și impune în poem încărcătura deceptivă a emoției și sentimentului: „sora mea geamănă îmi împrumută/ frica, îmi împrumută plânsul”. Totuși, Vicenția Vara e o poetă a „cumințeniei pământului”: o feminitate spiritualizată intervine întotdeauna îmblânzind și civilizând agresiunile existenței și impunând un comportament liric elegant și amiabil: „Îndelung îmi caut vechile bijuterii/ fermecatele mele brățări și inele/ și prind la gâtul vinețiu al înserării/ colierele melancoliei, cu sclipiri întunecate.” E un exercițiu de exorcism prin delicatețe și discreție, probabil și prin credință și dragoste: „Numele tău pe mine m-a așes./ Fermecat este numele tău – / eu încerc să îmblânzesc/ lucrurile lumii acesteia/ strigându-le cu numele tău.” .  Dramele rămân secrete, în interior. Ele parvin în corpul poemului doar ca „tatuaj cu inimi” (cum sună un titlu) sau ca palide „cicatrici ale hîrtiei”. În acest demers de de-demonizare, poetei îi vin în ajutor forțe moștenite ca o „armură de împrumut”: „Intru în gesturile vechi ale/ bunilor-străbunilor ca într-o armură de împrumut.”

Chipul duminical – care e și cel care recuperează fețele paradisiace ale copilăriei – e socotit mai demn să arate lumii identitatea poetei: „Gesturi sălbăticite,/ gesturi de dragoste sălbăticite/ aleargă, se ascund năpădite de soini,/ împietresc înfricoșate de săbiile toamnei,/ ehei, săbiile acelea de aramă,/ săbii ascuțite și lungi,/ bune să spintece timpul pe când tu/ sorbi, în taină, înserarea amăruie,/ din șapte cești de argint și/ înțelegi că învelișul sufletului se destramă/ biruit de zborul pe care/ o aripă de înger l-a rănit.../ Turme de gesturi de dragoste,/ ehei, câte gesturi de dragoste/ te părăsesc, își caută înfrigurate/ o altă stăpână, o stăpână mai tânără,/ după ce zarurile au fost aruncate/ în marginea veșniciei.”

Până la urmă în poezia Vicenței Vara învinge lumina, cumpătarea, armonia, peste toate plutind pacificatoare o melancolie a vârstei înțelepte care induce resemnării despărțirii de frumusețea lumii o intensitate ce o face transparentă și vindecătoare.