Nr. 5 (485) mai 2006

Radu Albala

Femeia de la miezul nopţii

Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

 Cu numele lui Radu Albala, dar şi cu fotografia sa, care îl înfăţişa drept un om trecut de vârsta tinereţii, om de o eleganţă desăvârşită, cu papion, m-am întâlnit prima oară către începutul anilor’80, pe când îmi începeam cariera de critic de teatru, în  paginile revistei de specialitate. Radu Albala era demult un respectat colaborator al revistei Teatrul, chiar dacă semnătura sa nu era dintre cele ce puteau fi întâlnite număr de număr. Probabil că nu dorea să scrie despre orice, sigur e că avea un fel aparte de a comenta spectacolele, că evita stereotipiile genului şi că nu ocolea observaţiile critice, dar nu concepea să le transforme în răutăţi ori băşcălie. Mulţi ani după aceea, chiar acum câteva luni, despre Radu Albala avea să-mi povestească Magdalena Boiangiu care a avut privilegiul de a-l fi cunoscut îndeaproape. Rafinat, bibliofil, pasionat de literatura română veche (în 1962 i-a apărut o carte despre Antim Ivireanul şi vremea sa), de o cultură rară şi temienică, omul şi-a păstrat eleganţa tot timpul, în ciuda vicisitudinilor vieţii. Chiar în teribilii ani’50, ani ai lipsurilor de tot felul, ai lodenelor ieftine, dar mai ales ai nesiguranţei zilei de mâine, o nesiguranţă cu atât mai accentuată pentru cei ce aveau „dosar prost”- iar Radu Albala era unul dintre aceştia- scriitorul nu a abdicat de la condiţia lui de intelectual şi de la eleganţa sa. Deşi ar fi avut ocazia, a refuzat şansa de a pleca din raiul comunist, îndrăgostit fiind de cronicari şi de Bucureştiul pe care îl cunoştea cu scrupulozitatea cu care Villon ştia Parisul medieval. În nr. 108 din 2006 al Dilemei vechi, Radu Cosaşu a publicat un text mai vechi, datând din 1984,  pe atunci text „de uz intern”, scris spre a-l omagia pe prietenul ce tocmai împlinea 60 de ani. La cele scrise odinioară, Radu Cosaşu adăuga - „Liberal convins, refuza să fie apelat tovarăşe cu acest argument ţeapăn-nu suntem tovarăşi fiindcă nu am furat împreună”.

Radu Cosaşu a decis să caute şi facă public un text de odinioară stimulat de iminenta apariţie în colecţia Cartea de pe noptieră  a Editurii Humanitas a unei părţi a prozelor vechiului său prieten sub titlul Femeia de la miezul nopţii. Am făcut această lungă, poate prea lungă introducere, spre a explica graba cu care am smuls cartea odată apărută, din rafurile librăriei. Volumul era al unui scriitor devenit pentru mine personaj şi pe care îmi doream să îl cunosc par lui-męme, adică prin textele sale. Iar într-unul dintre acestea, intitulat Propyläen Kunstgeschichte, am găsit o frază al cărei adevăr l-am perceput imediat- „Munte cu munte se întâlneşte, darămite carte cu om”. Din paginile rafinate, scrise mai mereu la persoana întâi, chiar atunci când ea nu se identifică întotdeauna cu cea a prozatorului, ci cu a u­nui narator ce se multiplică adesea chiar în cadrele aceleiaşi povestiri, răzbate mereu personalitatea unui scriitor posesor al unei gândiri nobile, al unor trăiri variate, format la şcoala unor lecturi solide, cu preferinţă pentru Mateiu Caragiale, dar şi pentru Barbey d’Aurevilly. De altminteri, proza ce deschide volumul, În deal, pe Militari, începe şi se sfârşeşte simptomatic cu citate din neterminata proză mateină Sub pecetea tainei.

În mult citata sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îi reproşează lui Mateiu Caragiale metoda monografică prin care personajele „intră în scenă cu calificativele date de autor”. Lucrurile nu stau întocmai aidoma în prozele lui Radu Albala ce nu dă calificative  dar are totuşi o plăcere aparte de a introduce în scenă noi şi noi personaje, cu un gust ce mie mi se pare specific omului de teatru ce vede lumea sub semnul spectacolului. Sigur e însă că însuşi naratorul e, ca şi în cazul lui Mateiu Caragiale, un „scriitor-personaj” ce le deapănă unor interlocutori ( unii cu funcţii de personaje-recurente ce se regăsesc în mai multe proze- Adrian, Vlad ori Conu Cristi) istorii venite din Bucureştiul de odinioară, de la sfârşitul secolului al XIX lea, din relativ tihnita perioadă interbelică, cu restaurante aşezate şi nopţi calme ce stimulau povestirea, din Bucureştiul ameninţat de sovietizare, cel în care în locurile unde până mai ieri erau bordeluri instituţionalizate apăreau peste noapte -ironia sorţii!- inscripţii agramate de genul „aici locuieşte tov. Miliţieni” (Femeia de la miezul nopţii), cu oameni care călcau peste cadavre şi căutau să „se extindă” în spaţiul locativ devenit tot mai preţios. Multiplicările acestea de personaje aduc cu sine în mod firesc acţiuni suplimentare care parcă te îndepărtează de povestea iniţială, istoriile se intercalează, dau semne că se pregătesc să intre în relaţii contradictorii, fac ca naraţiunea să nu fie nicidecum rectilinie, te temi ca ea să nu scape din mână. Aşa stau, bunăoară, lucrurile în La Paleologu, text de factură eliadescă, pornit să elucideze o enigmă care pe parcurs dobândeşte tot mai multe neînţelesuri doar aparent soluţionate de o lovitură de teatru. Şi tot la fel e structurată Femeia de la miezul nopţii, povestire cu alură fals-poliţistă, ce parcă ar vrea să desluşească moartea cântăreţei Sequana. Dar nu oferirea unor răspunsuri finale e preocuparea scriitorului sau, mă rog,  a naratorului. Soluţia fie se lasă ghicită, fie e pur şi simplu lăsată în aer. „Uite, Vlade, la întrebările tale nu am răspuns” e o replică emblemă pentru condeiul cuiva ce preferă prelungirea istorisirii, „complicarea” ei, poate cu gândul secret că odată o va relua. Căci povestirile din Femeia de la miezul nopţii sunt rodul condeiului cuiva care îşi controlează excelent imaginaţia activă pentru a prospecta de fapt lumea spiritului „Luăm o cafea şi stăm de vorbă cu fetele”, ne petrecem timpul în tovărăşia prietenilor „şi a samovarului” şi asta în căutarea  ori spre a aduce la suprafaţă o lume dispărută graţie cadenţei şi capacităţii de organizare a materiei narative specifice unui scriitor cu ştiinţa turnurii frazei mătăsoase, pe alocuri arhaice, în intimitatea căreia apare pe neaşteptate o referinţă livrescă. Un scriitor care, mânat de „mândria mea de bucureştean”, dar şi de aventurile, avatarurile şi de amărăciunile propriei sale vieţi (studenţia la Litere şi la Drept, scoaterea din Barou, activitatea de editor, rătăcirile prin Capitala sărăcită de cutremurul din 1977) te ia drept interlocutor, „tovarăş” de spirit, îţi împărtăşeşte enigme din care „furi” împreună cu el, convins că adesea ele „sunt întrebări la care nu va răspunde nimeni niciodată”.

 Mircea MORARIU

[înapoi]

 *^**

Un eseu despre Sahara lui Ioviţă

 După volumul Vlad Ioviţă. Un hectar de umbră pentru Sahara (antologie, tabel cronologic şi referinţe istorico-literare de Viorica Zaharia-Stamati) apărut la Editura Litera Internaţional şi Grupul Editorial Litera în colecţia Biblioteca şcolarului; serie nouă (colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu şi Dan Vidraşcu), în preajma consemnării a 70 de ani de la naşterea regretatului prozator şi cineast care a fost Vlad Ioviţă, Viorica Zaharia-Stamati ne mai dă şi un inspirat demers exegetic – Eseu despre proza lui Vlad Ioviţă (150 pagini), care, recent, a văzut lumina tiparului la editurile Augusta şi Artpress din Timişoara.

Eseul este o formă literaturizată a unei teze de doctorat despre lumi artistice, personaje, tehnici narative în proza lui Ioviţă, pentru care licenţiata Universităţii Transilvania din Braşov, proaspăt doctor în filologie, lector superior la Catedra de literatură română şi comparată a Universităţii Pedagogice de Stat Ion Creangă din Chişinău, Viorica Zaharia-Stamati, are un cult aparte. Această afecţiune cărturărească îşi află sorginte, mai întâi, în (re)descoperirea zonelor profunde ale realităţii umane, a feliilor de viaţă într-un excelent mixaj de formule eterogene. Între acestea tânăra cercetătoare remarcă laconismul dialogului hemingwayan, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative şi a punctelor de vedere în descendenţă faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului şi mecanismul sugestiei simbolice.

Autoarea insistă asupra background-ului literar al anilor 60-80, asupra formulei lirico-baladeşti, pune în evidenţă modalităţile de analiză şi caracterizare psihologică a unor personaje inadaptabile, ne introduce într-o lume a ciudaţilor şi suciţilor, accentuând performanţele tehnice în (re)ontologizarea discursului narativ, a imaginii lumii,a unei societăţi în derivă. Complexitatea tehnicilor narative e condiţionată de microcosmosul uman, de sufletul unor intelectuali în prima generaţie. Opţiunea lui V. Ioviţă pentru a­numite formule narative ţine, se pare, de un manierism sui generis. Iată de ce e explicabilă plăcerea Vioricăi Zaharia-Stamati de a cataloga cât mai multe figuri şi tehnici narative. Nu ştiu în ce  măsură putem vorbi de un mimetism artistic în cazul lui Vlad Ioviţă, dar, cu siguranţă, prozatorul pune sub lupă drama subiectivă a unui singur personaj, existenţa măruntă, banală, focalizând atenţia pe un moment de criză, în care realitatea nu poate fi escamotată.

Vlad Ioviţă, ca orice scriitor transnistrean aflat la marginea românismului, trăieşte acut drama dezrădăcinării. Să recunoaştem: în fond, Ioviţă şi Beşleagă sunt cei mai tragici, mai puţin lirici şi cei mai anticalofili şi contorsionaţi.

Într-un dialog cu Mihai Cimpoi Vlad Ioviţă afirma: „Prea multă sinceritate... strică. Vreau să văd lumea nu numai din punctul meu de vedere, ci din mai multe puncte de vedere. Ale tuturor celor de vârsta mea. Caut să scriu la persoana a treia, mă străduiesc să fiu cât mai obiectiv”.

Ioviţă a cultivat programatic genul scurt. Evoluţia lui prozastică e urmărită în acest eseu cu multă acribie, din diverse unghiuri, favorizând perspectivele semiotice şi hermeneutice. Viorica Zaharia-Stamati vine cu  disocieri absolut inedite despre tehnica punctului de vedere, despre dialogul intertextual în nuvela Se caută un paznic, des­pre statutul naratorului în diferite tipuri de naraţiune, despre nuvela antologică Un hectar de um­bră pentru Sahara, despre onirismul nuvelei Sirena.

 Se ştie: autorul de proză scurtă simte e­norm şi vede monstruos. E şi ceea ce demonstrează cercetătoatea în analizele personajelor din Dans în trei, Magdalena, Dincolo de ploaie, în care se descoperă fulgerător, cu lumina blitz-ului, un suflet de intelectual în prima generaţie, un black-hole, un vortex. Iată o confesiune a naratorului: „Şi acum să vă spun că acela am fost eu. Eu sînt Vaniuţa Milionaru”. Într-o confesiune, scriitorul se destăinuia: „ Am vrut... să descriu un tânăr din generaţia mea... Noi am venit cu toţii de la ţară... Era greu să pui această generaţie într-un canon, într-un anumit tipar de gândire... Vaniuţa Milionaru era un prototip al primilor gazetari ce lucrau la televiziune, al primilor scriitori, primilor artişti...”.

Viorica Zaharia-Stamati este o cercetătoare avizată, stăpâneşte materia, operează cu concepte adecvate şi bine articulate, are vocaţia sintezei şi apetenţa teoretizării. Eseu despre proza lui Vlad Ioviţă este o carte extrem de necesară în înţelegerea unui scriitor oarecum marginalizat, care odată cu înaintarea în timp devine mult  mai sclipitor, actual şi valoros, singurul propritar dacă nu al unei Yoknapatawpha, cel puţin al unui hectar de umbră pentru Sahara, cu o lume de dezrădăcinaţi şi înstrăinaţi.

 Alexandru  BURLACU

[înapoi]

*^**

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi de Emanuel Engel

(Ed. Arca, Oradea, 2005)

 Cartea lui Emanuel Engel face parte din paleta genului memorialistic ca evocare, stând alături de însemnări, jurnale, corespondenţă, memorii, interviuri, acte, depoziţii sau doar mărturii, mai mult ori mai puţin însemnate. E o adevărată încântare să retrăieşti cu autorul energeia din păcate destul de entropică a culturii Oradiei (un gramatic avizat ne-ar putea spune cum e corect: Oradiei sau Orăzii) ultimilor cinzeci şi ceva de ani când „pelerini” la porţile ei, precum Edmond Nicolau, Vladimir Streinu, Vida Geza, Sică Alexandrescu, Romulus Todoran, Ivan Ordentilch, Al. Graur, Marietta Sadoveanu, Horea Oprescu, Al. Husar, Baruţu T. Arghezi, Maria Zeller-Zamfir, Flavia Buref, Miron Niculescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Georgescu, Elvira Godeanu, Camelia Dăscălescu, Costache Antoniu şi alţii – au stat alături de orădenii Ilie Giulai, Ion Bradu, Valentin Avrigeanu, Dorel Urlăţeanu, Cristina Tacoi, A.G. Vaida, Emil Cotoi, Alla Tăutu, Alexandru Mătuşan, G. Toacsen, Paşca Ionică, S. Blum, preotul Olaru, parohul Belteki, Florica Bradu (Florica Bâr), Alexandru Magereanu.

Pendularea autorului între întâmplări adesea marginale şi evocarea unor personalităţi de excepţie ale culturii româneşti, în sens larg, este de două ori semnificativă: o dată prin lipsa de complexe pe care ţi-o dă experienţa trăită în angajarea în actul cultural şi a doua oară prin demitizarea personalităţii prin inserţia în imaginea sa – uneori edulcorată – a unor picanterii care, departe de a dezavua, întregesc efigia celui vizat. Desigur, lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără un talent de prozator – de la crochiu la tabletă, la schiţă şi mai apoi la portretistică – y compris selectivitatea de rigoare. De altfel, cine l-a cunoscut, fie direct, fie prin diverse mărturii ale contemporanilor, fie chiar din paginile sale de publicistică, şi-a putut face o părere despre cultura clasică bine asimilată, despre lecturile sale literare şi istoriografice, despre hobby-ul muzicii întreţinut cu fervoare, cât şi despre ceea ce Montaigne numea honnte homme: devoţiunea stând sub semnul elegiac al futilităţii, discreţia şi discernământul împinse până la umilitate. Sunt astfel memorabile scenele intruziunii securităţii politice în Cercul literar „Iosif Vulcan”, când preotul Olaru a plătit cu detenţia simplul fapt de a fi preot şi a participa la şedinţele de lucru, sau întâmplarea, de data asta în alt registru, cu întrebarea lansată de politrucul nomenclaturist jdanovisto-nikolskian Haş, când a văzut o sculptură amplasată la lo­cul ei într-un scuar: „De ce aţi aruncat pe jos sculptura şi cât costă”. Ca să nu mai pomenim de o altă sinistră „fază”, aceea a ameninţării adresată autorului de către acelaşi nedezminţit Haş când acela s-a plâns că nu poate goli de locatari casa lui Iosif Vulcan pentru a o transforma în spaţiu muzeistic.

Va trebui să revenim la această carte în care un timonier, fiu al lui Rudolf Wilhem Engel şi al Jessycăi Berta Smith, scrie pe valurile unor vremuri tulburi un traseu valabil, găsindu-şi, azi, mai mulţi emuli decât confraţi. Iar autorul poate fi liniştit: faptul că figurează în primul comitet de redacţie al celei de a V-a serii a revistei Familia, alături de Alexandru Andriţoiu, Traian Blajovici, Radu Enescu, Horvath Imre, Mircea Maliţa, Titus Popovici, Stelian Vasilescu, Vida Gheza,  nu a fost o întâmplare obişnuită în timpul odiosului regim comunist.

Mircea CONSTANTIN

[înapoi]

*^**

Cerşetori în loden,

Culiţă Ion Uşurelu,

Romanul asumării unui destin

 Oare ce este mai fertil într-o discuţie literară, dar şi mai derutant decât perechea de termeni: realitate – ficţiune?! Serviciile şi deserviciile aduse de cele două concepte nu vor fi niciodată riguros contabilizate. Operarea grăbită cu ele reprezintă o capcană pe care cu patimă ne-o întindem singuri, ca să descâlcim parţial unele pagini dintr-o scriere literară.

Scriitorul vrâncean Culiţă Ion Uşurelu ne provoacă la o astfel de dezbatere. Câtă ficţiune şi câtă realitate este în romanul „Cerşetori în loden” apărut la Editura „Salonul Literar” din Focşani în anul 1999? Nu vom face, desigur, o investigaţie prea puţin relevantă în plan artistic. Importantă rămâne traiectoria romanului în scopul atingerii şi depăşirii exigenţei artistice.

Personajul principal, Nicolae Ruşitoru, traversează paginile cărţii confesându-se. Când melancolic şi când revoltat, când meditativ şi când sarcastic, acest personaj ne vorbeşte, ne priveşte în ochi, cu intenţia vădită de a ne scoate din amorţeală, din comoditate şi din laşitate. Nicolae Ruşitoru dispune de candoarea introspecţiei pe care o utilizează cu duioşie şi acreală împotriva propriului drum de intelectual, cadru didactic. Trece acest personaj, pe care nu ne grăbim  să-l identifică cu autorul cărţii, prin diverse ipostaze, care îi relevă umanitatea reţinută şi inteligentă îmbrăcată în hainele unei afectivităţi traumatizate.

Profesorul Ruşitoru este un ostracizat în regimul dictatorial al lui Ceauşescu. Chiar cu primul capitol, „Condamnarea”, romanul ne atrage spre lectură. Profesorul rebel este azvârlit din învăţământ cu „mânie proletară” pe motiv că este un... trădător... Adică şi-a permis să gândească altfel decât sunau indicaţiile venite de sus.

Reacţiile celorlalte personaje din jurul lui Ruşitoru sunt diverse şi... perverse. Ca fascicule de lumină rămân cei doi fii: Cristi şi Marian. Şi, ca de atâtea ori în viaţă, soţia se profilează pentru Ruşitoru, ca fiind cel mai neînduplecat duşman. Din diverse motivaţii interioare şi creatoare Culiţă Ion Uşurelu o configurează pe soţia lui Ruşitoru, Marga, în culori sumbre, care fac din această apariţie feminină o fiinţă descărnată de orice... feminitate. În privinţa personajului Marga, autorul adoptă o atitudine agresivă, care atinge uneori pamfletul acuzator.

Ruşitoru îşi continuă periplul aducător de noi suferinţe. Boala ce îi răvăşeşte trupul pieritor îi amplifică dezbaterile cu sine şi cu ceilalţi despre situaţia omului în cadru social. Un loc obsesiv al acestor confruntări este ocupat de poziţia scriitorului în regimul totalitar.

Ca o trăsătură dominantă a romanului întrezărim intenţia autorului de a combina chinul cărnii şi al spiritului cu dezbaterile acerbe pe tema dictaturii, a devenirii sociale şi individuale. Ca o echilibrare râvnită este şi împărţirea romanului în două jumatăţi. În prima jumătate, acţiunea este plasată înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu, iar cea de-a doua parte în regimul de...tranziţie. Privirea ne­înduplecată a lui Culiţă Ion Uşurelu nu se atenuează, nu se entuziasmează în faţa noilor realităţi politice. Impresia la lecturarea acestor pagini este că spiritul acid al autorului a căpătat noi dimensiuni. De la ironia fină la sarcasmul devastator. Culiţă Ion Uşurelu utilizează aceste procedee literare pentru a scoate în pagină personaje, scene şi întâmplări care devin verosimile literar şi valoroase estetic.

Personajele de toate culorile... temperamentale şi caracteriale sunt aruncate dinaintea ochilor noştri de Culiţă Ion Uşurelu pentru a fi asamblate într-un micro-univers literar. Unele personaje amuză, altele ne provoacă frisoane de indignare. Personajul Ruşitoru îşi caută pentru sine noi definiţii într-o călătorie în Occident, printre românii care, din diverse pricini, şi-au părăsit ţara. Nici de astă dată nu se înregistrează deturnarea autorului de la privirea critică şi pamfletară. Personajul transgresează experienţe, întâmplări... accidente, din care se salvează prin întoarcerea la... disputele literare şi... sufleteşti.

Prin potopul de nereguli ridicole şi de abuzuri aberante ale perioadei de tranziţie, se întrevede o speranţă, chiar şi iluzorie pentru unii dintre cititori. Este credinţa în Dumnezeu, pe care personajul romanului o reîmprospăteză într-un pelerinaj pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Prin divinitate, personajului i se dezvăluie o umanitate pierdută şi în curs de regăsire. Dar cel care trebuie să se regăsească permanent este chiar personajul în carne şi oase. Iar carnea de pe el dă semne vădite de cedare a resorturilor vitale. Boala nu l-a cruţat, a evoluat spre călătoria finală a tuturor muritorilor. Cu trupul slăbit, personajul dialoghează imaginar cu bunicul copilăriei şi adolescenţei sale. Bunicul este bătrânul înţelept din fiecare dintre noi. Şi personajul romanului „Cerşetori în loden” i se destăinuie acestuia ca la fiinţa cea mai apropiată sufleteşte. Mai ales că pe cei doi nu-i mai desparte o prea îndelungată zăbovire a vremii. Este o confesiune cu sine... Este o mărturisire tragică, fiindcă în prezenţa morţii toţi suntem singuri, părăsiţi... Dar ne căutăm sprijin în iluzii, în vorbe...

Culiţă Ion Uşurelu, prin personajul său Nicolae Ruşitoru, se ridică dinaintea noastră ca un scriitor-personaj ce-şi cucereşte şi-şi dezvăluie înţelepciunea senină, echilibrul sufletesc şi iubirea de oameni, de adevăr, de frumos. Nu poţi să nu fii de acord cu multe dintre aserţiunile ce se desprind din paginile cărţii... Chiar dacă acordul cu ideile romanului nu este integral, asta nu înseamnă că imaginile literare nu te subjugă prin autenticitatea şi tumultul trăirilor. Şi peste paginile cărţii pluteşte parfumul unui cosmos literar suficient lui însuşi. Această victorie îi aparţine doar autorului Culiţă Ion Uşurelu, care a reuşit să transfigureze un material de viaţă, şi personală, şi naţională, şi europeană. Acest material diform, hidos uneori, uluitor alteori, a fost disciplinat de Culiţă Ion Uşurelu pentru a constitui pânza de mătase din care a tăiat şi cusut haina luxoasă pentru romanul „Cerşetori în loden”.

Este o performanţă estetică a autorului de a preface chipul urât al vremurilor într-un tablou frumos, atrăgător... Şi acest tablou este romanul „Cerşetori în loden”... Roman care nu estompează urâţenia lumii... Roman ce reclamă pentru noi un orizont interogativ... Roman prin care Culiţă Ion Uşurelu îşi dezvăluie sufletul şi suferinţele de scriitor ce-şi asumă deliberat propriul destin...dincolo de ficţiune şi de realitate... pentru a se întâlni cu sine... şi cu cititorii... cărora le oferă o carte împlinită estetic.

Costel PRICOPIE

[înapoi]

*^**

Calendarul Maramureşului, 2006

 În Maramureş, respectiv în Baia Mare, s-au pornit multe iniţiative care au fost „înăbuşite” în faşă deşi s-a dovedit mai apoi că erau demne de urmat pentru o naţie întreagă. Aşa s-a întâmplat cu Calendarul Maramureşului, cu Dicţionarul autorilor maramureşeni. După ce iniţiativa a prins viaţă şi în alte zone, s-a „slobozit” şi către Maramureş făptuirea ideii. Cei din Banat susţin că şi lor li se întâmplă la fel. O cultură devine unitară prin diversitate şi nu mai poate azi fi în totalitate generată şi făptuită doar de la Centru.Spaima ar decurge din ideea că unii mai provinciali ae dori „ruperea” de unitate şi „federalizarea”. Ceea ce s-a dovedit a nu fi adevărat. Poate că există, în subsidiar, aceste idei subversive, însă ele nu pornesc de la oamenii de cultură români care au totuşi idee despre ce este aceea o naţiune cu o cultură proprie.Ce pierde o ţară dacă ea este armonios făptuită cultural prin provinciile sale istorice: Maramureş, Crişana, Banat, Oltenia, Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea?

Nu se spune adesea că Bucureştiul este capitala provinciilor. Se ştie şi s-a dovedit în istorie că optimul economic este o sumă a suboptimurilor economice. Suma este formată din elementele sale, ori dacă elementele saler sunt dezvoltate şi suma va fi asemenea.

Dumitru Iuga este poet şi, asemenea poeţilor de valoare, de când îl ştiu el a luptat pentru a poromova în ţară şi în lume valorile Maramureşului. Fiind urmaş al voiervozilor, cum le place lor să spună, ideile sale au produs scântei de multe ori, dar ele au fost de bun augur.

După ce a iniţiat Calendarul Maramureşului a crezut de cuviinţă să-l continue în vremuri noi. A editat împreună cu colegii de la Centrul Creaţiei Populare „Memoria Ethnologica”, o continuare în idee şi conţinut a „Calendarului Maramureşului” din 1980. După ce s-a pensionat, el n-a renunţat la ideile sale şi, iată, editează acum numărul 2 al Calendarului Maramureşului.

Toate sunt bune până aici, numai că „Memoria Ethnologica” este îăn formă şi conţinut asemănătoare cu Calendarul Maramureşului. Nu pot apărea două publicaţii sub nume diferite şi cu tematică identică. Singura soluţie ar fi ca „Memoria Ethnologica” să se restructureze având în colegiu oameni de specialitate şi să ia o ţinută universitară, iar „Calendarul...” să-şi continue drumul în forma sa iniţială.

Din acest număr reţinem semnăturile valoroase ale lui Ioan Alexandru, Ion I.C. Brătianu, Petru Comarnescu, Andrei Grobei, Vasile Avram, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pituţ, Ioan Pop Reteganul. Pe lângă colinde, multe mituri, balade, oraţii şi strigături de nuntă, proverbe, ziceri, precepte, ghicitori, calendarul publică poezii şi proză ale scriitorilor din Nord.

Tematica acestui număr este axată în speţă pe Ţara Chioarului, anume satul românesc Şurdeşti, căruia i se face descrierea dezvoltării după documente începând cu anul 1411 până în 2006, martie. Tot o cronologie a vieţii şi activităţii pr. Dr. Vasile Lucaciu este realizată la pagina 40. Criticul de artă Petru Comarnescu scrie despre „Stâlpul de la Şurdeşti”, pe care l-a văzut în anul 1967 într-o vizită în Ţara Maramureşului. Reţinem „cântecul economului” (ţăranului) dintr-o însemnare a anului 1895: „Lucrul face pe oricine în lume domnu,/ Doamne, binecuvântează pre economu”.

Ştefan JURCĂ

[înapoi]