Nr. 5 (486) mai 2006

Angoase

Spaima lumii, ascunsă în firul de mac,

O mână neagră scoate, uscată ca un posmag.

Furnicul zilei de sticlă a–nţepenit pe ilău,

Matinal, soarele cade–n chindie, ca un copil în hârdău.

Soarta cu moartea în cârcă – şontâc–şontâc! –

Bate la uşi zăvorâte.

Ce somnambul telalâc!

Mă scutur în friguri, ca roua, ca floarea de liliac,

Lupul, acelaşi, năprasnic, iar se boncăluieşte–n stomac.

– Nebunule, sfântule cu colţii de ger,

Mi–ai rupt diafragma şi ai lăsat să se vadă un cer,

Adânc cât ochiul unui arhanghel şi greu ca noaptea de ieri,

Şi–acum parcă–i noiembrie–n inimă, parcă–i priér!..

Şi–acum parcă un cearcăn mă–ncinge într–un cerc violet,

Parcă în braţe mă strânge Fiul Mariei din Nazaret.

O!...

mâna beteagă fluturând peste lume,

    ca – o – spânzurătoare – un – smâc!..

iar şi iar Marea Moartă înghite laolaltă Sodoma, Gomora,

şi nastratinii din Isarlâc.

Amurg în ambigen

Înnoptaţi în iluzii      în aşteptări        în făgăduinţe

ne–am extirpat imaginaţia şi

tupiluş, lunecând printre vechi şi banale sentinţe,

am decis a ne                       b  a  s  a  r  a  b  e  n  i.

Care de–a şuia, care de–a berbeleacul, mai mult rostogol,

(nu eram el, nu eram ea, amurgisem în ceva ambigen),

am zis, parcă am rupt din rărunchi:

„Paşol!”,

izbind fericiţi într–o gloabă de ghiers l a c r i m o g e n.

Era un refren – „Of!–of! – şi–ncă–o dată...” –

care ne–a mers la inimă drept,

ca după beţie–un rasol.

De–atunci–piétre, cu piatra în gură cântăm,

    scoatem lacrimi de piatră din piatră,

lângă piatra de nuntă bălmăjeşte piatra–viol.

Lângă steaua de veghe punem piatra–pustiu, piatra de pândă –

sfântul cu guşă care bea o mie de buţi:

cînd nu înjură, pare că ne descântă

şi ne trece mereu peste o mie de poduri şi punţi.

„Piatră, piatră...” – se face în gură nisip, se face leşie,

ne pierdem în noapte, tot neamul,

cu morţii şi cei nenăscuţi –

negre lespezi–menhir şi o tuse ca o liturghie –

cu Hristosul ce vine din urmă, prin mirişti desculţ.

Oarecum crez

Credem în (Dumne)zeul nostru, unul adevărat

carele ni se dă pe cartelă în fiecare săptămână în porţie z(s)ilnică,

credem în puterea şi dreptatea arhanghelilor săi ireductibili,

arhangheli de stânga – arhangheli de dreapta,

păstrătorii cu străşnicie ai Legii Dint(e)âi,

în serafimii bucălaţi, carii cu lauda Lui pre laudă calcă;

în plutonul de execuţie al îngerilor fără de îndurare

credem cu toată osârdia şi neprihănirea.

Credem în Fiul,

care a purces din Sfântul Duh al Dogmei 

şi s–a zămislit din aceeaşi ţărână proletară cu noi,

şi a fost trimis nouă însemn că súntem cu toţii deopotrivă

oriunde, oricând, în ceas de trezie, în somn,

în voia de neclintit a Tatălui;

credem în această lecţie aspră de pedagogie punitivă,

în tăria jertfei de sine

pentru iubirea maselor largi faţă de Atotţiitorul.

Şi mai credem în deplina uitare a celor făptuite de noi

în această vecinică primă(vară) revoluţionară

întru slava Sa,

cu sabia, cu napalmul cuvintelor

ori cu l(m)aţul de mătase al gândului.   Amin.

Melancolie postmodernă

Felia de cozonac nu crede boţul de mămăligă rece

privighetoarea e mută în vamă iar adevărul

răspunde doar la semnalul „eroare”

Bulbuşul de seu

ţinteşte cu ochiul său alb cifra 13

Care se bălăbăneşte pe spatele lumii

ca o spânzurătoare.

Plictisită, indiferenţa cască în purpură, moale, alene

Pentru ea                    c e l e  c e  s î n t

       nu e decât o dandana, un vânzol

Încurcă frivol cuvântul cangrene cu cantilene

Şi spleenul galben de contrabandă

      îneacă în alcool.

În satul global, acolo, unde banal, în frica de celulită,

a murit veşnicia

Unde seminţele mint cu emfază

într–o babilonie de jaz

Doar drobul de sare evocă–n extazul său rece melancolia

semeţului,

purtat de talazuri spre centrul Cuvântului, b e a t u l  b a r c a z.

De el lipită ciucure turma, arhaic îl linge

   până drobul ia înfăţişare de făt

Cu munţii, cu stelele, luna şi păsări la cap,

        şi–o mie de vârcolaci,

cu norii care–au promis ploaie caldă

şi–acuma aduc prăpăd

şi cu norocul nătâng ce se joacă

     cu degetul strâmb pe trăgaci.

Final de poveste

– Un căuş de jăratic–stăpâne–!–un popas!...

– Să trecem, căluţule, de–acestă noapte de pânde,

      de această ţicneală de ceas.

– O poiană –ce zici?–

pentru hodină ţie şi mie pentru păscut!...

– Nu vezi cosaşii ceia în negru

cum de cútia lunii coasele ascut?...

– Un loc de adăpost în castelul din deal,

un pat cald ţie şi mie o iesle cu fân...

– În castel babele, oarbele,

        ne–aşteaptă cu şoaptele şi cu piatra în sân.

– Stăpâne, cerul s–a spart?... Ce e cu aceşti nori

care cu munţii vin peste noi ca nişte haite de câini?...

– Of, fratele meu! – cu vântul, cu apele, cu pustiul

  iar ne–aţin calea, ne–acoperă armii de spâni...

Periplu

Era frig şi era Duminica Mare a râmei

Când prinţul desculţ al ţărânei

Ochiul Ursitei a spart şi–n albul său fumegos

Cu păsările, cu fluturii a dănţuit ca fetusul în amnios.

Porni atunci Universul să are cu o creangă de brad

Aiai!.. Aiai!..

Şi nu ştia că hălăduieşte–n hazard.

Soarele fad îl băgă în clepsidră

Din sferoidă clepsidra se făcu pe loc piramidă

C–un sfinx înăuntru, dormitâd pe un trup languros de hienă

Din burtă văzu cum îi curge nisipul şi spuma eternă.

Pornise prinţul la drum la rever cu o roză

Aiai!.. Aiai!..

Acum floarea în pieptu–i se zbătea

     ca o batoză.

Din muşcătură,–n nechezuri şi zburdă

Sfârcul dulce umplu cerul cu urdă

Încet, albuşul zilei se alegea în spirală,

în cerc, în jos şi în sus

Cu bănuţul în agonie – Hristosul Iisus.

Fata–mpăratului schimbase pe drum apa vie pe acadele

Aiai!.. Aiai!..

Şi nu văzu cum aură–Prinţul îşi face cale

prin stoluri de turturele.

Peste cimilituri şi fără–de–rosturi

    arcui zepeline şi poduri de jad

Până la măreaţa cetate Bagdad

În ţarcul de limbi, îmboldindu–se gură în gură,

Prăsila flămândă alerga din dublură–n dublură.

Prinţişorule, prinţ,

ţi–au tuns sufletul chilug şi l–au îmbrăcat în kaki

Aiai!.. Aiai!..

Dumnezeul, tânărul, veşnicul, în lacrimă se gârbovi.

Cadenţa virgină, înfundată–n hiaturi şi cridă

Lăsă în urmă un gol în altul mai mare

Şi–o pricină hibridă

Cu arcurile moi ca de ceară, cu o mumă–n narcoză

Şi–un sânger stingher într–o toamnă de celuloză.

Lipie peste lipie – într–o omletă – cerul, pustia

Aiai! Aiai!

Mădúva o frânge, ţâţâşoara o strănge şi frăgezia.

Numele singur în pară, albă coloană cu hăul în faţă

În ochiul cel maur de–a viaţa şi moartea      văzu       

        se joacă o paiaţă

Şi un burghiu care în bezna–spirală

săpa cu viteza luminii

Gata să spargă solzul de abanos al retinei.

Creanga de brad

     carnea Prinţului o mângâia–încerca în ţepuşe

Aiai! Aiai!

Stârnind colbul, rugina şi–un nor de cenuşe.

Prinţişorule, prinţ, ţi s–a făcut osul  floare de tei

Cin’ te–amiroase se face urdiniş la ştiubei...

Prinţişorule, prinţ, ţi s–a făcut osul muscel

Steaua se miră şi nu se satură–arhanghelii

să cosească pe el...